Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 5410/CA din 6 iulie 2000, la Curtea de Apel Timișoara, reclamanta SC W.T. SRL Timișoara a solicitat anularea procesului-verbal din 24 februarie 2000, a dispoziției nr. 63 din 28 aprilie 2000, acte emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a județului Timiș și deciziei nr. 885 din 12 iunie 2000 a Ministerului Finanțelor, cu privire la obligația de a plăti suma de 39.166.967 lei, reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere, în sumă de 84.300.336 lei.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin actele administrative contestate, pârâții au apreciat în mod eronat că ar fi înregistrat ilegal, pe cheltuieli, suma de 237.402.164 lei, reprezentând cheltuieli cu deplasarea în străinătate, a personalului societății, deși acestea erau deductibile fiscal, deoarece sunt legate de realizarea veniturilor societății.
Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 406 din 5 decembrie 2000, pronunțată în dosarul nr. 5410/CA/2000, a admis acțiunea reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice.
Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 2482 din 21 iunie 2001, pronunțată în dosarul nr. 504/2001, a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, la aceiași instanță, reținând că instanța de fond și-a fundamentat soluția pe un probatoriu incomplet, în condițiile în care în raportul de expertiză întocmit în cauză, expertul nu a stabilit defalcat, pe fiecare activitate, cheltuielile făcute cu deplasările în străinătate, precum și scopul acestor deplasări.
Rejudecând cauza, în fond după casare, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 94/CA din 23 aprilie 2002, a admis acțiunea formulată de recurenta SC W.T. SRL Timișoara, împotriva pârâților Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș și Ministerul Finanțelor Publice, a anulat procesul-verbal din 24 februarie 2001, dispoziția nr. 63 din 28 aprilie 2000, emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș și decizia nr. 885 din 12 iunie 2000 a Ministerului Finanțelor Publice, cu privire la obligarea reclamantei la plata sumei de 39.166.967 lei, impozit pe profit și 84.300.336 lei, majorări de întârziere aferente.
Și această hotărâre a fost atacată cu recurs de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, fiind criticată pentru nelegalitate și netemeinicie.
În esență recurenții susțin că suma de 273.402.162 lei, reprezentând cheltuieli de deplasare, nu poate fi considerată deductibilă la calculul impozitului pe profit, întrucât respectivele cheltuieli de deplasare nu sunt aferente veniturilor realizate, nu au fost înregistrate în contabilitate în baza unor documente legal întocmite, iar activitatea sportivă, pentru care s-au efectuat parte din aceste cheltuieli, nu a fost autorizată conform legii, pe perioada efectuării deplasărilor. Cu privire la suma de 39.166.967 lei, reprezentând impozit pe profit, recurenții apreciează că aceasta a fost în mod legal și corect stabilită de organele de control, întrucât pentru cheltuielile cu deplasările în străinătate a trei angajați, reclamanta a prezentat organului de control, ordine de deplasare care nu cuprind toate informațiile necesare determinării sumelor în valută și nu a prezentat documente justificative, pentru a dovedi realitatea efectuării cheltuielilor cu cazarea, transportul, etc.
Examinând sentința atacată, în raport cu criteriile formulate, probele administrate în cauză, precum și dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Legea nr. 82/1991, a contabilității, prevede în art. 6 alin. (2) că „orice operațiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei, într-un înscris, care stă la baza înregistrării în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ”.
H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, prevede în art. 12 că justificarea sumelor cheltuite în valută, cu excepția celor reprezentând drepturile de diurnă, se face pe bază de documente, iar în situația în care, în unele țări potrivit practicii existente pe plan local, nu se eliberează documente sau acestea sunt reținute de autorități, sumele cheltuite se justifică pe bază de declarație, pe proprie răspundere.
În cauză se reține că, reclamanta nu a depus declarații pe proprie răspundere pentru justificarea sumelor cheltuite în valută, potrivit prevederilor art. 12 din H.G. nr. 518/1995, declarații admisibile numai pentru situațiile în care reclamanta ar fi făcut dovada că în țările în care s-au efectuat deplasările, nu se eliberează, potrivit practicii locale, documente justificative sau că aceste documente au fost reținute de autoritățile respectivelor state.
Se reține, de asemenea, că ordinele de deplasare întocmite de reclamantă, nu reprezintă documente justificative, în sensul prevederilor art. 6 din Legea nr. 82/1991, în condițiile în care la acestea nu au fost anexate documente care să conțină viza trecerii frontierei de stat, la ieșirea și intrarea în țară, pentru a se putea determina perioada deplasării în străinătate, la calculul diurnei în valută, față de datele înscrise în ordinul de deplasare, scopul deplasării, cheltuielile de transport (bilete de avion, de tren, bonuri de benzină) și alte cheltuieli (fax, telefon, etc.).
În lipsa justificării cheltuielilor cu transportul, cazarea și a altor cheltuieli, pe cale de consecință, nu se pot justifica nici cheltuielile cu diurna.
Se constată și că activitatea sportivă nu era autorizată în perioada efectuării deplasărilor 2 ianuarie 1997 – 1 august 1998, certificatul de înscriere mențiuni emis de Oficiul Registrului Comerțului Timiș, fiind datat 24 februarie 2000. Potrivit art. 5 din Legea nr. 26/1990, înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților, de la data efectuăriilor în Registrul Comerțului ori de la publicarea în Monitorul Oficial ori în altă publicație, acolo unde legea dispune astfel.
Admițând acțiunea cu simpla motivare că, cheltuielile cu deplasarea în străinătate a personalului se încadrează în limitele prevăzute de H.G. nr. 518/1995, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică.
Se impunea ca instanța să verifice mai întâi prin probe suplimentare, dispuse chiar din oficiu, dacă susținerile reclamantei sunt probate cu documente justificative, potrivit prevederilor legale.
În consecință, se va admite recursul declarat de pârâți, se va casa sentința atacată, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe, spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere și celelalte critici aduse de recurenți, soluției, aceștia având posibilitatea să le prezinte ca apărări în fața instanței de trimitere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timis, în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 94/CA din 23 aprilie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și trimite cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2003.