Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul M.K. a chemat în judecată Ministerul de Interne - Direcția pentru Străini și Probleme de Emigrări, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâtul și pe calea contenciosului administrativ să dispună anularea refuzului de prelungire a vizei de ședere, comunicat cu adresa nr. 64155/IL/S2 din 30 noiembrie 2001.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că este cetățean sirian și se află în România din anul 1992, fiind asociat la SC K.K.E. SRL.
A mai arătat că din anul 1996 este căsătorit cu o cetățeană română și are pașaport valabil până în anul 2007. De asemenea, înainte de 29 februarie 2000 a împuternicit o persoană care să-i efectueze formalitățile de prelungire a vizei de ședere, dar aceasta nu i-a rezolvat problema.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 1222 din 16 februarie 2002, a dispus respingerea excepției lipsei procedurii administrative prealabile și admiterea acțiunii formulate de reclamant în sensul constatării refuzului nejustificat al pârâtului de prelungire a vizei de ședere a reclamantului și anulare a adresei nr. 64155/IL/S2 din 30 noiembrie 2001 emisă de pârât, obligându-l pe acesta din urmă să aprobe viza de ședere a reclamantului.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că:
- excepția neîndeplinirii procedurii administrative prealabile este neîntemeiată, întrucât reclamantul s-a adresat autorității administrative cu o cerere de prelungire a vizei de ședere înregistrată la 31 octombrie 2001, cerere la care i s-a răspuns negativ;
- singurul motiv invocat de pârâtă pentru refuzul prelungirii vizei de ședere a reclamantului îl constituie neprezentarea acestuia în termenul legal la Serviciul de Pașapoarte și existența unor perioade de ședere fără forme legale.
Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei din cadrul Ministerului de Interne.
Recurenta a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, datorită neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, întrucât intimatul nu s-a adresat în termen de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ autorității emitente sau celei ierarhic superioare.
A mai susținut și că instanța a ignorat dispozițiile art. 17, art. 18 alin. (1) și art. 21 din Legea nr. 123/2001, precum și ale art. 34 din Normele metodologice de aplicare ale acesteia aprobate prin H.G. nr. 476/2001, care constituie temeiurile de drept ce au stat la baza aplicării măsurii contestate.
Recursul este nefondat.
În fapt, intimatul-reclamant, cetățean sirian, a avut viză de ședere temporară pe teritoriul României care a expirat la data de 29 februarie 2000.
La 31 octombrie 2001, reclamantul a solicitat Direcției Generale de Evidență Informatizată a Persoanei prelungirea dreptului de ședere în România ca urmare a faptului că este căsătorit cu o cetățeană română, fiind și asociat la SC K.K.E. SRL. Prin adresa nr. 64155/IL/S2 din 30 noiembrie 2001, pârâtul Ministerul de Interne prin Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei i-a comunicat reclamantului că i s-a respins cererea și că i s-a acordat viză de ieșire din țară.
Potrivit dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, înainte de a cere tribunalului anularea actului administrativ, cel care se consideră vătămat trebuie să se adreseze în termen de 30 de zile de la data comunicării actului autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta.
În cauză, pârâta i-a răspuns reclamantului în termenul prevăzut de lege. Faptul că autoritatea emitentă i-a comunicat un răspuns negativ nu poate fi interpretat ca un refuz de a-i răspunde petentului la cerere.
Acceptarea unui atare punct de vedere este contrar literei și spiritului Legii nr. 29/1990, întrucât „refuz nejustificat”, în baza art. 1 al legii este numai „faptul de a nu se răspunde petiționarului” în termen de 30 de zile nu și „faptul de a nu se răspunde cum dorește petiționarul”, ceea ce este valabil și în cazul petiției ce face obiectul acțiunii administrative prealabile prevăzută de art. 5.
Cât privește natura juridică a termenului de 30 de zile de sesizare a tribunalului, trebuie menționat că acesta nu este un termen de decădere cum greșit susține recurenta, ci un termen de prescripție, semnificația acestuia conturând regimul juridic al sesizării instanțelor de contencios administrativ ca regim de drept comun.
Referitor la fondul cauzei, pârâta a invocat ca motiv de refuz a prelungirii vizei de ședere în România a reclamantului, neprezentarea acestuia în termenul prevăzut de lege la Serviciul de Pașapoarte.
Or, potrivit art. 11 lit. a) din Legea nr. 123/2001 privind regimul juridic al străinilor în România, „viza română poate fi refuzată străinului care a desfășurat, desfășoară ori există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol siguranța națională, ordinea, sănătatea sau morala publică, drepturile și libertățile cetățenilor”.
Cum în cauză, faptele invocate de pârâtă au caracter contravențional și nu se încadrează în nici una din situațiile prevăzute de art. 11 din sus-menționatul act normativ, în mod corect instanța de fond a apreciat că acțiunea este întemeiată, dispunând admiterea acesteia.
Examinând și din oficiu hotărârea atacată sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se existența nici unui motiv de casare, recursul declarat de Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei din cadrul Ministerului de Interne împotriva sentinței civile nr. 1222 din 16 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2003.