Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta V.O. a solicitat anularea hotărârii nr. 4678/2002 emisă de Casa Județeană de Pensii Cluj și obligarea acestei autorități să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 art. 1 lit. c).
În motivarea cererii, V.O. a arătat că s-a născut după ce părinții săi s-au refugiat din teritoriul Ardealului de Nord aflat sub ocupație străină, între 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945.
Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 123 din 11 februarie 2003, a admis acțiunea reclamantei și a anulat hotărârea nr. 4678 din 28 octombrie 2002 a intimatei Casa Județeană de Pensii Cluj.
A obligat pe intimată să-i recunoască reclamantei statutul de refugiat pe perioada 9 mai 194 4- 6 martie 1945 și să-i plătească indemnizația prevăzută de O.G. nr. 105/1999, începând cu 1 noiembrie 2002.
Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că este obligatorie asimilarea celui născut din părinți refugiați cu statutul familiei sale, întrucât nașterea în timpul refugiului a avut aceleași consecințe de ordin material și moral, vătămătoare și asupra noului născut, ca și pentru ceilalți membri de familie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj care a precizat că Legea nr. 189/2000 stabilește expres și limitativ categoriile care pot beneficia de drepturile prevăzute de art. 1 lit. c), iar copiii născuți în refugiu nu sunt menționați în cuprinsul ei și ca atare, instanța nu poate adăuga, din motive de echitate, la lege.
Recursul este nefondat.
În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi.
Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” C. fam.
În raport cu dispozițiile legale mai sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care îl au în îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurentă că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice și bunelor moravuri (art.5 C. civ.).
Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr.31/1954, este străin pricinii.
Soluția, ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii pronunțate sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.
Față de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se sentința criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj, împotriva sentinței civile nr. 123 din 11 februarie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2003.