Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 11 noiembrie 2002, reclamantul S.G. a solicitat anularea parțială a deciziei nr. 1463 din 20 septembrie 2002 emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului București și obligarea pârâtei să întocmească o nouă decizie prin care să i se acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 și pentru perioada 15 iulie 1941 – 25 martie 1944.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că după refugiul părinților săi din comuna Tereblecea, județul Rădăuți în luna septembrie 1940, a locuit în localitățile Pașcani, Patrăuții Sucevei, Slatina, Pitești și Rădăuți, astfel încât strămutarea sa și a familiei sale, din motive etnice, a durat până la 6 martie 1945 și nu numai, pentru perioadele care au fost greșit reținute în decizia contestată.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr. 97 din 30 ianuarie 2003, prin care a respins acțiunea, cu motivarea că pârâta a emis legal decizia de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2002 numai pentru perioadele 6 septembrie 1940 – 15 iulie 1941 și 25 martie 1944 – 6 martie 1945, în care reclamantul a dovedit strămutarea sa din motive etnice.
Împotriva acestei sentințe și în termen legal, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii ca nelegală și netemeinică.
În primul motiv de casare, recurentul a susținut că instanța de fond a apreciat eronat ca nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2002, pentru perioada 1941 – 1944, în care a locuit la Cernăuți, după refugierea în septembrie 1940 din comuna Tereblecea, fostul județ Rădăuți.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a arătat că hotărârea atacată cuprinde o greșeală cu privire la data pronunțării, care nu poate fi 23 ianuarie 2003, anterior datei de 30 ianuarie 2003, la care s-a judecat fondul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate și de dispozițiile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 2 din Normele pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, „prin persoană care a fost strămutată în altă localitate (...) se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice”. De asemenea, în această categorie se includ și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.
Instanța de fond a aplicat corect aceste prevederi legale la situația de fapt, dovedită cu probele administrate în cauză, constatând că recurentul beneficiază de drepturile recunoscute prin Legea nr. 189/2000 numai pentru perioadele 6 septembrie 1940 – 15 iulie 1941 și 25 martie 1944 – 6 martie 1945, perioade avute în vedere și de intimată la emiterea deciziei contestate.
Din copia buletinului de înscriere la biroul populației, întocmit la 25 septembrie 1940 de Comisariatul de Poliție Pașcani și din declarațiile martorilor T.R.F. și S.O. rezultă că recurentul s-a refugiat împreună cu familia din comuna Tereblecea, fostul județ Rădăuți, în anul 1940 și a locuit în orașul Pașcani până în iulie 1941; după această dată, recurentul s-a mutat la Cernăuți, unde familia sa și-a stabilit domiciliul, a avut o locuință, iar tatăl său și-a exercitat meseria de cojocar, fiind autorizat de Camera de Muncă din Cernăuți.
Conform declarațiilor acelorași doi martori și buletinului de evacuare, fișa nr. 18.633, în luna martie 1944, familia recurentului a fost obligată să se refugieze din Cernăuți și a locuit în comuna Corbu, județul Olt, până la încetarea persecuției din motive etnice.
În consecință, pentru perioada 15 iulie 1941 – 25 martie 1944, în care recurentul a locuit împreună cu familia la Cernăuți, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 189/2000.
De altfel, însuși recurentul recunoaște, în motivarea recursului declarat, că în anul 1941 s-a mutat împreună cu familia la Cernăuți, după eliberarea Nordului Bucovinei, situație confirmată și prin declarațiile martorilor P.M. și G.G., depuse ca înscrisuri noi în recurs.
Cum pentru această perioadă recurentul nu a dovedit existența unor persecuții din motive etnice, instanța de fond a constatat judicios că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 189/2000, respingând acțiunea de anulare a deciziei nr. 1463 din 20 septembrie 2002 întocmită de intimată.
Susținerea recurentului că în dispozitivul hotărârii atacate a fost greșit menționată data de 23 ianuarie 2003, ca dată a pronunțării, nu constituie, potrivit art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., un motiv de casare și pentru îndreptarea acestei erori materiale, se poate adresa instanței de fond cu o cerere de rectificare în temeiul art. 281 C. proc. civ.
Față de considerentele expuse anterior și constatând că nu există motive de casare a hotărârii atacate, Curtea va respinge ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de S.G. împotriva sentinței civile nr. 97 din 30 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2003.