Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea precizată la 3 octombrie 2000 și înregistrată sub nr. 5588, la Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ, reclamanta SC M.R. SRL Reșița a chemat în judecată pe pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș Severin și Ministerul Finanțelor, pentru ca în contradictoriu cu aceștia, să se dispună anularea procesului-verbal încheiat la 8 februarie 2000, a deciziei nr. 19/2000 și decizia nr. 966 din 30 iunie 2000, cu privire la obligarea la plata sumei de 120.503.739 lei, compusă din impozit pe profit, în sumă de 2.117.649 lei, majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, în sumă de 81.946.993 lei, majorări de întârziere aferente impozitului pe dividende, în sumă de 3.889.097 lei și T.V.A. cu majorări de întârziere aferente, în sumă 32.550.000 lei.
În motivarea acțiunii s-a precizat de către reclamantă că nu datorează impozit pe profit și majorările aferente, pentru că este o societate care prelucrează și valorifică materialele refolosibile, ceea ce reprezintă o activitate de producție conform H.G. nr. 794/1992, și nu de prestări servicii, astfel că beneficiază de scutire la acest impozit pe 5 ani.
Referitor la majorările de întârziere, în sumă de 81.946.993 lei aferente impozitului pe profit, reclamanta a arătat că se datorează întârziere în plata impozitului pentru o operațiune cu o firmă iugoslavă, care nu și-a onorat obligația de plată, decât cu întârziere.
În legătură cu T.V.A., în sumă de 32.550.000 lei, reclamanta a susținut că se datorează superficialității contabilului care nu a efectuat corect operațiunile contabile, iar majorările la impozitul pe dividende, în sumă de 3.889.097 lei, sunt consecința faptului că acționarii nu au încasat dividendele cuvenite.
Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 125, pronunțată la 28 mai 2002, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC M.R. SRL Reșița, împotriva pârâților Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș Severin și Ministerul Finanțelor.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut cu privire la impozitul pe profit, în sumă de 2.117.649 lei, că acesta se datorează, întrucât în perioada verificată 1 ianuarie 1995 – 31 decembrie 1999, reclamanta a prestat servicii pentru care nu a achitat impozitul corespunzător, întrucât activitatea desfășurată a fost încadrată la prestări servicii, potrivit procesului- verbal de control nr. 352/1993.
De asemenea, s-a mai reținut că reclamanta, la data controlului, nu deținea mijloace fixe care să-i permită desfășurarea unei activități de producție, iar în contabilitate erau evidențiate numai venituri din vânzările de mărfuri.
În acest context, instanța și-a mai argumentat soluția, că susținerea reclamantei că a desfășurat activitate de producție, nu a fost dovedită, iar expertiza contabilă dispusă a fost apreciată, ca neconcludentă, în lipsa mijloacelor de producție, a forței de muncă și a unor venituri corespunzătoare.
În legătură cu majorările de întârziere la impozitul pe profit, în sumă de 81.946.993 lei, instanța a reținut că și această sumă este datorată, însăși reclamanta recunoscând că plata cu întârziere este imputabilă partenerului contractual iugoslav, care la rândul său, nu-și achitase propriile obligații.
Și majorările de întârziere aferente impozitului pe dividende, în valoare de 3.889.097 lei, au fost găsite de instanță, ca fiind datorate, reclamanta recunoscând, de asemenea, prin acțiuni că nu au fost încasate de către acționari, aceeași situație fiind și în legătură cu suma de 32.550.000 lei, pentru care s-a recunoscut evidența incorectă de către contabilitate privind T.V.A.
Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ, a declarat recurs reclamanta SC M.R. SRL Reșița, invocând nelegalitatea și netemeinicia acesteia.
O primă critică s-a referit la interpretarea greșită a actului dedus judecății, în sensul că instanța nu a reținut că desfășoară activitate de producție, recuperarea deșeurilor și resturilor metalice încadrându-se în prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 12/1991, referitoare la scutirea de impozit pe profit, pe o perioadă de 5 ani.
Printr-o altă critică, recurenta a mai susținut că hotărârea este lipsită de temei legal, ca fiind dată cu aplicarea greșită a O.G. nr. 163/2000 și a Legii nr. 105/1997, întrucât au fost contestate și majorările de întârziere pentru care era scutiă de plată.
De asemenea, s-a mai susținut în motivarea recursului, că instanța nu s-a pronunțat asupra mijloacelor de apărare și anume, expertiza dispusă în cauză și care constata erorile de calcul al organului de control.
Recursul este nefondat.
Referitor la prima critică, Curtea urmează să constate că instanța de fond a reținut corect că activitatea desfășurată de recurentă nu este de producție și că în perioada controlată, 1 ianuarie 1995 – 31 decembrie 1999, aceasta nu beneficia de scutire de impozit.
De altfel, perioada de scutire la plata impozitului pe profit nici nu a făcut obiectul procesului-verbal de control din 8 februarie 2000, atacat în procedură prealabilă și în prezenta contestație, aceasta fiind stabilită cu ocazia altui control, cel din 27 septembrie 1993 și în care s-a precizat la numai un an și asupra căruia nu au fost exercitate căi de atac.
Constatându-se debitul restant la plata impozitului pe profit, în mod întemeiat organele de control au calculat și majorări de întârziere.
Referitor la majorări de întârziere, în valoare de 81.782.338 lei, Curtea urmează să constate că în temeiul art.1 9 din O.G. nr. 70/1994, republicată, această plată este o consecință a faptului că impozitul nu a fost plătit în termen.
În legătură cu mijloacele de apărare administrate în cauză, Curtea urmează să constate că în mod întemeiat instanța de fond a reținut că expertiza este neconcludentă în cauză, față de actele existente la dosar, din care rezultă că în perioada controlată, reclamanta-recurentă a prestat servicii, pentru care nu a achitat impozitul corespunzător și față de actele normative ce reglementează o atare activitate.
Astfel fiind, Curtea apreciază criticile formulate de recurentă, ca neîntemeiate, constatând că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Timișoara este legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC M.R. SRL Reșița, împotriva sentinței civile nr. 125 PI – CA din 28 mai 2002, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2003.