Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1550 din 27 iunie 2006 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. 1743/2005, a fost admisă excepția tardivității formulării acțiunii, s-a admis cererea de intervenție accesorie formulată de A.N.R.M. și a fost respinsă, ca tardivă, acțiunea numitului P.M., având ca obiect anularea H.G. nr. 511/1997 și nr. H.G. nr. 512/1997, emise de pârâtul Guvernul României.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că cele două hotărâri considerate nelegale de către reclamant au fost publicate în M. Of. nr. 240/12.09.1997, iar reclamantul a cunoscut împrejurarea că terenurile pe care le consideră proprietatea sa, sunt incluse în perimetrele actului de dat în administrare față de conținutul Ordinului Președintelui A.N.R.M. nr. 14/1997 (M. Of. nr. 54/1.04.1997).
A constatat instanța și că reclamantul a mai solicitat reanalizarea celor două hotărâri ale Guvernului în februarie 2000 și a apreciat că împrejurarea că actele de dare în plată nu au fost publicate în Monitorul Oficial, nu are relevanță în speță, deoarece actul administrativ public și pe care putea să-l atace a fost publicat în M. Of. la 12 septembrie 1997.
A considerat instanța că în raport cu data publicării hotărârilor în Monitorul Oficial - 12 septembrie 1997, curge termenul de un an în care acțiunea putea fi introdusă.
Asupra completărilor la acțiune depuse la 27 iunie 2006 a apreciat instanța că nu pot fi luate în considerare, fiind făcute cu depășirea primei zile de înfățișare care, în speță, a fost 27 septembrie 2005.
Împotriva acestei sentințe a declarat în termen recursul de față, reclamantul, cererea fiind legal timbrată.
În motivare sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. și sunt aduse următoarele argumente în susținerea nelegalității sentinței:
- că actul de dare în administrare a 225 de perimetre către P., aprobat prin H.G. nr. 511/1997, nu există, întrucât conform procedurilor din Legea nr. 134/1995 și ale Legii nr. 238/2004, singurul act de dare în administrare este „acordul petrolier” care se încheie de autoritatea competentă A.N.R.M. și persoanele juridice române sau străine, pentru efectuarea operațiunilor petroliere și concesionarea bunurilor necesare realizării acestora;
- că inexistența actului de dare în administrare rezultă din art. 45 din „Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 134/1995”, aprobate prin H.G. nr. 1265/1996;
- că susținerile intervenientei A.N.R.M., că acțiunea ar fi lipsită de interes, întrucât hotărârile atacate nu mai sunt în vigoare, sunt neadevărate;
- că acordul de concesiune a 225 de perimetre pentru dezvoltarea petrolieră, încheiată de A.N.R.M., cu S.N. P. nu există, deoarece H.G. nr. 223/1999 a fost adoptată ca urmare a desființării R.A. P., menționată în H.G. nr. 511/1997 și a reînființării, prin O.U.G. nr. 49/1997, a S.N.P. P. SA;
- că dacă acordul de concesiune ar exista, conform art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998 și ale art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 219/1998, acordul de concesiune ar fi trebuit să-l reprezinte bogățiile de orice natură ale subsolului, conform art. 135 alin. (4) și art. 136 alin. (3) din Constituția României, iar nu terenurile aferente bogățiilor subsolului;
- că H.G. nr. 223/1999 a fost abrogată prin H.G. nr. 1599/2004 care, în Anexa nr. 1, conține 76 de acorduri de concesiune ce au fost aprobate prin această hotărâre, lista neincluzând perimetrele (zăcămintele comerciale) Vâlcele Vest și Vâlcele Est în care sunt situate terenurile pe care reclamantul le deține;
- că din prevederile art. 2 din H.G. nr. 223/1999 și ale H.G. nr. 287/2000 rezultă că acordurile de concesiune aprobate și care nu există, au fost „transmise” semnatarilor lor;
- că prin Ordinul Președintelui A.N.R.M. nr. 54 din 1 aprilie 1997 s-a făcut publică lista a 469 de perimetre propuse pentru darea în administrarea P., iar prin H.G. nr. 511/1997 s-a aprobat actul de dare în administrarea P., a doar 225 de perimetre, față de 469 câte fuseseră propuse prin ordin;
- că instanța a respins în mod greșit acțiunea ca tardivă, deoarece nu se poate pretinde că prin „actul public” s-a aprobat „actul clarificat” de dare în administrare, pentru că acesta nu există și nu rezultă cui a fost transmis actul public propus spre adoptare;
- că instanța, în mod nelegal, nu a luat în considerare înscrisurile depuse la 27 iunie 2006, întrucât ele reprezentau „concluzii scrise” pentru judecarea cauzei, în condițiile în care la trei termene reclamantul nu a avut acces la înscrisurile prezentate de reprezentantul A.N.R.M.
Recursul nu se fondează.
1. Majoritatea argumentelor din recurs vizează fondul cauzei, și anume, motivele care ar fi justificat anularea celor două hotărâri.
Acestea nu vor putea fi, însă, analizate în recurs, având în vedere că acțiunea a fost respinsă pe temeiul unei excepții dirimante, așadar, fără a intra în fondul cauzei.
2. Rămân în discuție argumentele recurentului, referitoare la tardivitatea acțiunii și, sub acest aspect, Curtea de față constată că excepția a fost corect reținută de către instanța de fond.
Potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă, pentru motive temeinice, peste termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1), într-un termen de un an de la data emiterii actului.
În raport cu precizarea acțiunii de la termenul din 27 septembrie 2005, instanța de fond a constatat în mod corect că este relevantă, la verificarea excepției de tardivitate, data publicării celor două hotărâri ale Guvernului, iar nu data emiterii unor acte de dare în administrare care nu făceau obiectul cererii de chemare în judecată.
3. În ceea ce privește cererea depusă la 27 iunie 2006, din conținutul ei rezultă explicit că reclamantul își completase petitul acțiunii, solicitând anularea și a H.G. nr. 2060/2004, Anexa nr. 21, precum și obligarea Guvernului României la plata sumei de 1137 mii dolari SUA cu titlu de „rentă petrolieră”. Așadar, nu erau simple „concluzii scrise”, cum susține reclamantul în recurs, astfel încât soluționarea în fond a acestei cereri era inadmisibilă în raport cu dispozițiile art. 132 C. proc. civ.
4. În fine, în legătură cu critica adusă de recurent asupra excepției lipsei de interes a acțiunii, invocată de A.N.R.M., motivat de abrogarea celor două hotărâri atacate, se constată că instanța de fond, în condițiile în care a reținut tardivitatea formulării acțiunii, în mod legal nu s-a mai pronunțat asupra ei, întrucât tardivitatea ca excepție legală (conform art. 11 din Legea nr. 554/2004) primează asupra celorlalte excepții care s-ar ridica privitor la acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva sentinței civile nr. 1550 din 27 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2007.