Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 131 din 25 mai 2006, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta Școala de Cântăreți Bisericești „Macarie Ieromonahul” din cadrul Seminarului Teologic „Sf. Ioan Gură de Aur” Târgoviște, în contradictoriu cu Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin decizia nr. 623 din 29 noiembrie 2005, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea depusă de reclamantă, prin care a solicitat retrocedarea imobilului construcții și teren aferent situat în municipiul Târgoviște.
Această decizie a fost contestată de reclamantă, dar acțiunea în contencios administrativ astfel formulată este nefondată.
Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv cu sau fără titlu, de Statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice altă persoană juridică în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.
Decizia contestată este legală, deoarece, pe de o parte, reclamanta nu are calitatea de a solicita restituirea imobilului, întrucât nu este cult religios, fiind înființată prin decizia nr. 6264 din 24 august 1994, ca unitate cu personalitate juridică proprie, integrată în rețeaua de învățământ de stat, iar, pe de altă parte, cererea acesteia formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă prin sentința nr. 694/2002, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, irevocabilă, ocazie cu care s-a reținut cu autoritate de lucru judecat, așa cum rezultă din considerentele deciziei nr. 7051 din 14 decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, că reclamanta nu a făcut dovada că este continuatoarea societății desființate, respectiv a Școlii de Cântăreți Bisericești „Sf. Ioan Cucuzel”, care a fost o societate de învățământ de tip privat, având în proprietate imobilul revendicat, societate dizolvată prin Decretul nr. 176/1948.
Prin sentința nr. 185 din 21 septembrie 2005 a fost respinsă cererea reclamantei pentru completarea sentinței nr. 131 din 25 mai 2005, reținându-se că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 2812 C. proc. civ., potrivit cărora „dacă prin hotărârea dată, instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu sau asupra unei cereri conexe sau incidente, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs”.
Aceasta, întrucât, prin acțiunea reclamantei, astfel cum a fost formulată, s-a solicitat pe cale principală anularea deciziei nr. 623 din 29 noiembrie 2005, emisă de pârâtă, iar în subsidiar, în ipoteza admiterii cererii, retrocedarea imobilului ca o consecință a anulării deciziei.
Soluția de respingere a acțiunii a cuprins ambele capete de cerere, atât cel principal, cât și cel accesoriu și ca atare, nu se poate susține că instanța nu s-a pronunțat pe cererea modificatoare depusă de reclamantă la data de 14 aprilie 2005, prin care își micșora câtimea pretențiilor, deoarece restituirea în parte a imobilului era o cerere accesorie și subsecventă cererii privind anularea deciziei emisă de pârâtă.
Referitor la faptul că instanța de fond nu a analizat anumite înscrisuri depuse la dosar, s-a reținut că pentru o atare situație nu se poate uza de procedura completării hotărârii prevăzută de art. 2812 C. proc. civ., asemenea motive putând fi invocate numai în căile de atac.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta Școala de Cântăreți Bisericești „Macarie Ieromonahul” din cadrul Seminarului Teologic „Sf. Ioan Gură de Aur” Târgoviște, criticând-o pentru nelegalitate, întrucât este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și conține motive contradictorii, în sensul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ.
S-a susținut, de asemenea, că instanța nu s-a pronunțat asupra unor cereri și dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, solicitând examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 304 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta-recurentă a susținut, în esență, următoarele:
Instanța de fond nu a analizat actele depuse de reclamantă care atestă calitatea sa de succesor al fostei școli de cântăreți bisericești dizolvată abuziv de regimul comunist în 1948 și calitatea sa de subiect activ privind revendicarea imobilului în condițiile O.U.G. nr. 94/2000, întemeindu-și în mod greșit soluția pe o altă hotărâre judecătorească, fără ca în cauză să poată opera autoritatea de lucru judecat, care se poate invoca numai dacă există tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ. și numai în ceea ce privește dispozitivul unei hotărâri, nu și considerentele acesteia.
Nelegală este, în opinia recurentei, concluzia instanței, în sensul că nu este îndreptățită la restituire, întrucât actul normativ nu folosește noțiunea de bunuri imobiliare proprietatea cultelor, ci pe aceea de bunuri aparținând cultelor religioase, iar Biserica Ortodoxă Română este un cult majoritar, fiind structural compus din patriarhii, eparhii, protopopiate, parohii, mănăstiri, școli religioase etc., elemente structurale cu personalitate juridică la fel ca Biserica Ortodoxă Română. Prin urmare, conchide recurenta, aceste bunuri sunt proprietatea elementelor structurale ale Bisericii Ortodoxe Române, constituind, însă, generic, averea bisericească a acesteia din urmă. Mai mult, susține recurenta, Secretariatul pentru Culte a certificat faptul că Școala de cântăreți bisericești Târgoviște este în drept să revendice imobilul unde a funcționat fosta Societate Generală a cântăreților bisericești Sf. Ioan Cucuzel, filiala Dâmbovița, Târgoviște, fără a fi nevoie de acordul sau aprobarea vreunei instituții, actul emis în acest sens nefiind analizat de instanța de fond.
Raportat la aceleași aspecte și în condițiile în care, potrivit art. 7 alin. (8) din Legea nr. 84/1985 privind învățământul, toate școlile, cu excepția celor primare, au personalitate juridică și pot avea patrimoniu distinct, s-a invocat și contradictorialitatea motivelor hotărârii, apreciate ca fiind ilogice, întrucât ar fi absurd să se pretindă că toate elementele structurale ale Bisericii Ortodoxe Române trebuie să constituie un cult distinct, ele aparținând cultului ortodox, majoritar în România.
S-a susținut, de asemenea, că instanța a omis să se pronunțe asupra cererii de restrângere a obiectului retrocedării, motivat de faptul că o parte a imobilului a fost atribuit în proprietate unor foști chiriași, ca, de altfel, și asupra unor dovezi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
A fost criticată și concluzia instanței din considerentele sentinței nr. 185 din 21 septembrie 2006, potrivit căreia restrângerea obiectului acțiunii este o cerere accesorie și subsecventă, respectiv că s-ar fi formulat două cereri cu două petite distincte, unul principal și altul accesoriu, în realitate solicitându-se inițial retrocedarea întregului mobil, iar ulterior, doar modificarea în parte a deciziei contestate, în sensul retrocedării corpurilor C.1 și C.3, așa cum rezultă foarte clar din concluziile scrise depuse la dosar.
Examinând actele dosarului, motivele de recurs invocate de reclamanta-recurentă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice altă persoană juridică în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari în condițiile acestei ordonanțe de urgență.
De asemenea, potrivit pct. 13 din Normele metodologice emise în aplicarea O.U.G. nr. 94/2000, persoanei care a formulat o cerere de retrocedare, îi revine obligația de a depune „orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive”, precum și actele care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării (actul de înființare, dovada continuării sau reluării cultului religios).
Pe baza lucrărilor dosarului și a probelor administrate în cauză, prima instanță a concluzionat în mod corect că reclamanta nu este îndreptățită să solicite retrocedarea imobilului potrivit acestor prevederi legale în calitatea sa de unitate școlară cu personalitate juridică integrată în rețeaua învățământului de stat și în condițiile în care nu este continuatoarea societății învățământ de tip privat care a avut în proprietate imobilul revendicat, societate dizolvată prin Decretul nr. 176/1948, astfel cum s-a statuat și prin sentința nr. 694/2002 a Tribunalului Dâmbovița, devenită irevocabilă prin decizia nr. 7051/2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Hotărârea atacată a fost dată ca urmare a cercetării fondului cauzei, adoptându-se soluția de respingere a acțiunii ca nefondată, și nu prin reținerea incidenței excepției autorității lucrului judecat, cum pretinde recurenta, nefiind îndeplinită în speță cerința triplei identități de obiect, cauză și părți impusă de art. 1201 C. civ.
Dat fiind însă, imperativul evitării contradicțiilor dintre hotărârile pronunțate asupra acelorași chestiuni litigioase, care justifică incidența funcției pozitive a autorității lucrului judecat în cadrul raporturilor mutuale dintre diversele jurisdicții, anume aceea a recunoașterii autorității statuărilor definitive și irevocabile, având ca fundament principiul imutabilității verificării și tranșării anterioare a unei asemenea chestiuni, prima instanță a fost obligată, contrar susținerilor recurentei, să-și sprijine soluția și pe hotărârile judecătorești anterior indicate. Aceasta, întrucât pentru a se adopta și, respectiv, a se menține în căile de atac soluția de respingere a contestației reclamantei întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, vizând restituirea în natură a imobilului în discuție, s-a impus examinarea și rezolvarea aceleiași chestiuni litigioase, decisivă în soluționarea ambelor cauze, referitoare la calitatea reclamantei de continuatoare a Școlii de Cântăreți Bisericești „Sf. Ioan Cucuzel”, proprietară a imobilului la data pretinsei preluări abuzive.
Or, în doctrină și jurisprudență s-a admis că în sfera autorității lucrului judecat intră și „considerentele decisive”, adică acelea care constituie susținerea necesară a dispozitivului și cele în lipsa cărora înțelegerea acestuia nu ar fi posibilă.
Prezumția lucrului judecat este, așadar, un mijloc de apărare în fond care simplifică dovada, întrucât constatarea făcută în procesul anterior trebuie acceptată ca valabilă pentru soluționarea unui proces ulterior. Ea se aplică atunci când există „identitatea de chestiuni”, în timp ce condiția de aplicare a excepției lucrului judecat este „identitatea de acțiuni” - obiect, cauză și părți.
Evident, raportat la caracterul decisiv al acestei chestiuni în justificarea soluției adoptate, nu se mai impunea evidențierea detaliată, în considerentele hotărârii a tuturor celorlalte susțineri ale reclamantei, criticile acesteia referitoare la pretinsa nepronunțare asupra cererii de restrângere a obiectului retrocedării ori asupra unor dovezi hotărâtoare dezlegării pricinii fiind nejustificate.
Din același considerent nu se impune a fi examinate susținerile reiterate în recurs referitoare la pretinsa apartenenței a imobilului în discuție categoriei bunurilor comune din averea bisericească a cultului ortodox, majoritar în România, acestea nefiind de natură a justifica adoptarea unei alte soluții în cauză. Distinct de acest aspect este de reținut că acțiunea Arhiepiscopiei Târgoviște în revendicarea aceluiași imobil a fost respinsă prin decizia civilă nr. 3207 din 3 octombrie 2000, pronunțată Curtea de Apel Ploiești, împrejurare care ar fi constituit, oricum, un argument în plus pentru a se reține netemeinicia prezentei acțiuni.
Nejustificate sunt și criticile aduse de recurentă, sentinței civile nr. 185 din 21 septembrie 2006, prin care s-a respins cererea de completare a sentinței civile nr. 131 din 25 mai 2006, circumscrise acelorași motive de nelegalitate, prima instanță constatând în mod corect că soluția adoptată a vizat acțiunea reclamantei în întregul său, neputându-se reține, de altfel, că precizările ulterioare, în sensul restrângerii obiectului cererii la o retrocedare parțială a imobilului, ca urmare a anulării deciziei contestate, ar reprezenta o cerere distinctă asupra căreia instanța nu s-a pronunțat, pentru a se putea uza de procedura instituită de art. 2812 C. proc. civ.
Reținând, așadar, că hotărârile atacate au fost date cu aplicarea corectă a legii și conțin motivele pe care se sprijină, fără ca acestea să fie contradictorii ori străine de natura pricinii și, prin urmare, nu sunt incidente, în speță, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, ca, de altfel, nici un alt motiv care să fie invocat din oficiu în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta Școala de Cântăreți Bisericești Macarie Ieromonahul din cadrul Seminarului Teologic Sf. Ioan Gură de Aur Târgoviște împotriva sentinței nr. 131 din 25 mai 2006 și a sentinței nr. 185 din 21 septembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2007.