Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la data de 29 mai 2002, reclamantul J.I. a chemat în judecată Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului, solicitând anularea deciziei de imputare nr. 74.076 din 11 aprilie 2002, pentru suma de 89.389.068 lei și restituirea sumelor deja reținute din salariu, împreună cu foloasele nerealizate.
În motivarea cererii, reclamantul a învederat că prin decizia sus-menționată i s-au imputat drepturile bănești achitate de pârât lui C.N., în urma anulării măsurii de desfacere a contractului de muncă și a reintegrării în funcția avută la Direcția Audit Intern, conform sentinței civile nr. 1280/2001 a Curții de Apel București.
Reclamantul a mai arătat că măsura de imputare a sumei este neîntemeiată și lipsită de temei legal, întrucât a fost angajată în mod greșit răspunderea sa materială în calitate de director al Direcției de Audit Intern. Desfacerea contractului de muncă al salariatului C.N., prin emiterea ordinului nr. 143 din 31 ianuarie 2001, la propunerea Direcției Resurse Umane, astfel încât în mod greșit s-a imputat suma reprezentând drepturi bănești, fără a se face vreo dovadă a culpei reclamantului care a acționat legal și cu bună credință.
Prin sentința civilă nr. 121 din 20 noiembrie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ a admis în parte acțiunea, a anulat decizia de imputare și a dispus obligarea pârâtului să restituie reclamantului sumele reținute din salariu, în baza actului administrativ contestat.
Au fost respinse cererile privind acordarea foloaselor nerealizate și cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamantul, în calitatea pe care o deținea, a propus disponibilizarea salariatului C.N., având în vedere absențele reale înregistrate în condica de prezență și foaia colectivă de prezență, pentru lunile ianuarie și februarie 2001.
După ce, prin ordinul nr. 143 din 31 ianuarie 2001, s-a dispus desfacerea contractului de muncă începând cu 1 februarie 2001, reclamantul a vizat certificatul medical prezentat de salariat pentru luna ianuarie 2001 și l-a trimis compartimentelor juridic și salarii-retribuții cu mențiunea „spre cele legale”.
Instanța a mai reținut că pârâtul a procedat nelegal la imputarea sumei către reclamant, a cărui culpabilitate nu a fost dovedită, unitatea procedând la desfacerea contractului de muncă fără respectarea cerințelor legale și apoi, persistând în menținerea măsurii pe parcursul procesului intentat de salariat care în final, a fost reintegrat.
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând ca motive de casare prevederile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.
Astfel, pârâtul a învederat că în raport de considerentele sentinței prin care s-a dispus reintegrarea lui C.N., desfacerea contractului de muncă în perioada de incapacitate de muncă a salariatului, s-a decis să nu se promoveze recurs în acel litigiu de muncă, pentru a se evita majorarea despăgubirilor datorate.
S-a mai arătat că reaua-credință a reclamantului în luarea măsurii desfacerii contractului de muncă este evidentă, el neaducând la cunoștința conducerii ministerului depunerea certificatelor medicale, pentru a se dispune anularea ordinului nr. 143/2001. De asemenea, reclamantul a făcut propunerea de disponibilizare, cu motivarea că salariatul avea absențe nemotivate și nu finalizase nici o lucrare de la angajarea sa din luna septembrie 2000.
Deși C.N. absentase lunile ianuarie și februarie 2001, reclamantul nu a luat măsuri pentru a afla cauza absențelor și a informa celelalte compartimente ale ministerului, pentru a se întreprinde demersurile legale.
Mai mult, în luna martie 2001, reclamantul a vizat certificatul medical prezentat de salariat pentru luna ianuarie 2001, fără a ține cont de faptul că acel înscris nu fusese depus în timp util și fără a sesiza oficial conducerea, deși litigiul de muncă era în curs.
Examinând cauza în raport de motivele invocate și având în vedere prevederile art. 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
La antrenarea răspunderii materiale a reclamantului, pârâtul a avut în vedere dispozițiile art. 78 alin. (1), cu referire la art. 77 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, precum și art. 102 și 136 C. muncii (Legea nr. 10/1972). Potrivit acestor prevederi, răspunderea civilă a funcționarului public se angajează pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează. Totodată, el răspunde material și în cazul în care a determinat cu rea-credință, aplicarea măsurii desfacerii contractului de muncă.
În speță, obiectul deciziei de imputare vizează recuperarea pagubei produse ministerului prin desfacerea contractului de muncă al unui angajat, măsură infirmată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care s-a dispus obligarea autorității la despăgubiri.
Răspunderea materială a reclamantului numai pentru că, potrivit atribuțiilor sale de serviciu, în calitate de director al Direcției de Audit Intern, a propus desfacerea contractului de muncă al unui salariat, măsură ce s-a dovedit a fi greșită, a fost în mod eronat angajată. C. muncii, prin art. 136, restrânge o asemenea răspundere, numai în cazul expres prevăzut al relei-credințe și nu la orice formă de vinovăție.
Soluția instanței de fond, de anulare a deciziei de imputare este legală și temeinică, din probele administrate în cauză nedemonstrându-se în nici un mod reaua-credință a reclamantului, invocată de pârât.
Faptul că reclamantul, potrivit competenței sale, l-a nominalizat pe acel salariat, pentru a fi disponibilizat, în situația referitoare la reîncadrarea personalului Direcției Audit Intern, urmare a evaluării conform structurii organizatorice aprobate, nu are semnificația condiției relei-credințe, cerute de art. 136 C. muncii.
La data întocmirii acelei situații, 23 ianuarie 2001, salariatul respectiv înregistrase numeroase absențe nemotivate și existau deficiențe și în activitatea profesională, aspecte care justificau propunerea de disponibilizare.
Împrejurarea că, ulterior desfacerii contractului de muncă, salariatul a justificat absențele prezentând certificate medicale din care rezultă că a fost în incapacitate de muncă și apoi, a fost reintegrat prin hotărâre judecătorească și a primit drepturile bănești de care a fost lipsit, nu poate sta la baza angajării răspunderii materiale a reclamantului.
Întrucât actele medicale care motivau absențele angajatului nu au fost depuse în timp util, fapt recunoscut de pârât,– chiar dacă reclamantul nu le-ar fi adus la cunoștința celorlalte compartimente ale ministerului, nu se poate reține că directorul Direcției Audit Intern a acționat cu rea-credință și a determinat desfacerea abuzivă a contractului de muncă.
În consecință, criticile formulate de pârât fiind neîntemeiate, Curtea va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului împotriva sentinței civile nr. 1121 din 20 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2003.