La data de 15 ianuarie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vâlcea împotriva sentinței civile nr.35/F-C din 25 martie 2002 a Curții de Apel Pitești – Secția comercială și de contencios administrativ.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 15 ianuarie 2003 iar pronunțarea deciziei s-a amânat la data de 22 ianuarie 2003 și apoi la 29 ianuarie 2003.
C U R T E A
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Pitești – Secția comercială și de contencios administrativ la 20 august 2001, reclamanta SC”Hidroelectrica”SA București – Sucursala Hidrocentrale Râmnicu Vâlcea a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor, să se dispună anularea deciziei nr.1110 din 20 iulie 2001 cu privire la capătul de cerere referitor la taxa pe valoarea adăugată în sumă de 2.051.387.406 lei.
La termenul din 3 octombrie 2001, reclamanta și-a completat acțiunea în sensul că a chemat în judecată și D.G.F.P.C.F.S. Vâlcea care a încheiat actul de constatare nr.2924 din 12 martie 2001.
In motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că obligarea sucursalei la plata sumei sus-menționate este nelegală, deoarece prevederile legale invocate de organele de control se referă la exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată colectată de furnizorul de bunuri sau prestatorul de lucrări și servicii și nu la deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată aferentă intrărilor de bunuri și servicii. Reclamanta a precizat că a recepționat bunurile, lucrările și serviciile și le-a înregistrat în contabilitate la întreaga valoare, iar pentru siguranța respectării clauzelor contractuale a solicitat furnizorilor de bunuri sau executanților de lucrări, constituirea unei garanții, într-un cont bancar distinct, banca emițând o scrisoare de garanție bancară. Datorită lipsei de lichidități pe care trebuia să le imobilizeze în acel cont furnizorul, s-a convenit prin contract ca acea imobilizare bancară să se realizeze prin reținerea și virarea de către beneficiar a unei sume echivalentă cu un procent de 5-10% din valoarea contractului fără TVA, operațiunea respectivă neîncadrându-se în sfera de aplicabilitate a TVA din O.U.G.nr.17/2000.
Reclamanta a arătat că are calitatea de cumpărător și are dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată, în funcție de data facturii fiscale pe care este confirmată recepția bunului sau a executării lucrării, confirmare ce atestă că acestea au trecut în proprietatea sa.
Prin sentința civilă nr.35/F/C din 25 martie 2002, Curtea de Apel Pitești – Secția comercială și de contencios administrativ a admis în parte acțiunea reclamantei și a anulat în parte decizia nr.1110 din 20 iulie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice pentru suma de 1.705.792.857 lei, menținând-o pentru suma de 345.594.549 lei din capătul de cerere privind taxa pe valoarea adăugată în sumă de 2.051.387.406 lei.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză în care s-a stabilit că debitul avut în vedere de organele de control nu poate fi reținut în sarcina reclamantei, prejudiciul cauzat de aceasta bugetului statului fiind în sumă de 345.594.549 lei.
Impotriva sentinței civile sus-menționate au declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vâlcea și Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o ca netemeinică și nelegală. In motivarea recursului s-a susținut în esență, că derogările privind exigibilitatea TVA la furnizorii de bunuri și prestatorii de servicii se aplică și cumpărătorilor și că înregistrările contabile pentru TVA din facturi nu s-au efectuat cu respectarea dispozițiilor legale întrucât intimata a înregistrat în evidența contabilă distinct în creditul contului 167 „Alte împrumuturi și datorii asimilate” garanții de bună execuție și acestea nu au fost achitate, fapt ce încalcă dispozițiile actelor normative menționate anterior.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului și a normelor juridice aplicabile în cauză se constată că ambele recursuri sunt nefondate.
Se reține că prin nota de constatare nr.2924 din 12 martie 2001, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vâlcea a stabilit în sarcina reclamantei o obligație fiscală în sumă de 2.051.387.406 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată, reținând că reclamanta, la primirea facturilor de la furnizori și la înregistrarea în contabilitate a efectuat deducerea integrală a TVA înscrisă în aceste documente și nu a evidențiat TVA neexigibililă aferentă garanțiilor înregistrate în evidența contabilă.
Din probele administrate în cauză și în special din conținutul expertizei contabile de specialitate, rezultă că au fost analizate toate documentele primare (facturi) care au stat la baza înregistrărilor în contabilitate, verificându-se dacă aceste operațiuni se justificau potrivit clauzelor contractuale și verificându-se realitatea soldurilor existente în evidențele contabile ale reclamantei.
In acest sens s-a reținut că înregistrările contabile pentru TVA din facturi au fost efectuate de către societatea reclamantă conform procedurii normale, fără să se țină seama de garanții, respectiv în conturile 4427 (TVA colectat) și 4426 (TVA deductibil), în aceste condiții necreându-se prejudiciu la bugetul statului.
S-a stabilit de asemenea că deducerea TVA-ului din facturile furnizorilor a fost corelată și cu modul de înregistrare a documentelor respective în evidența contabilă a acestora, situație confirmată de actele de la dosar în care se precizează că suma datorată de sucursală figurează integral în contul 411 (Clienți).
Instanța de fond a reținut în mod întemeiat din raportul de expertiză administrat în cauză și faptul că înregistrările contabile pentru TVA s-au făcut în mod corect și că prin înregistrările efectuate de societatea reclamantă nu s-a produs diminuarea TVA-ului datorat bugetului de stat.
Datele din raportul de expertiză sunt susținute de documente (facturi, contracte, inventare) și de confirmările furnizorilor privind modul de înregistrare în contabilitate a operațiunilor de rețineri garanții de bună execuție precum și soldurile existente la 31.12.2000, la toate acestea adăugându-se constatările din verificările încrucișate la 7 unități din Râmnicu Vâlcea.
Având în vedere considerentele prezentate, urmează ca ambele recursuri declarate în cauză să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vâlcea împotriva sentinței civile nr.35/F-C din 25 martie 2002 a Curții de Apel Pitești – Secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondate.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2003.