Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2976 din 21 noiembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul R.R. în contradictoriu cu pârâții Inspectorul General al Poliției de Frontieră și J.D.C., prin care solicita să se constate că Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a permis în mod ilegal trecerea frontierei României minorei A.K.R. la data de 23 septembrie 2006 prin punctul de trecere a frontierei „Aeroport Internațional Cluj - Napoca”; obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă de 290.000 lei ca urmare a refuzului nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantului privind respectarea drepturilor părintești; obligarea pârâtului la plata de daune materiale în sumă de 13.524 lei reprezentând 50% din totalul cheltuielilor materiale aferente procedurilor ocazionate de returnarea minorei în România și redobândirea legăturilor cu aceasta în anul 2006, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul R.R. a fost căsătorit cu pârâta J.D.C., căsătorie ce a fost desfăcută din vina pârâtului.
Prin sentința civilă nr. 2690 din 3 aprilie 2000, a Judecătoriei Cluj - Napoca, minora A.K.R. a fost încredințată spre creștere și educare reclamantei R.D.C. (acum pârâta J.D.C.), iar tatăl a fost obligat să plătească lunar pensie de întreținere.
Prin sentința civilă nr. 8443 din 6 noiembrie 2000 pronunțată de Judecătoria Cluj - Napoca rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1643 din 12 iulie 2001 a Curții de Apel Cluj s-a stabilit un program de vizitare a minorei de către reclamant. Acest program de vizitare a fost modificat prin sentința civilă nr. 11105 din 22 noiembrie 2002 a Judecătoriei Cluj - Napoca, iar apoi prin sentința civilă nr. 7023 din 21 iunie 2004, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1200 din 10 noiembrie 2005 a Curții de Apel Târgu. Mureș. Instanța de judecată a stabilit ca program de vizitare a minorei: trei săptămâni în vacanța de vară și anume în perioada 20 iulie - 11 august, începând cu data la care minora va pleca efectiv din țară și s-a respins petitul privind obligarea reclamantului să-și dea consimțământul la ieșirea din țară a minorei.
Reclamantul a arătat că în perioada iulie 2006 – 22 septembrie 2006 a formulat aproximativ 10 memorii și notificări prealabile informând Inspectoratul General al Poliției de Frontieră București despre situația juridică a minorei, despre litigiile în curs de desfășurare iar pârâtul nu i-a răspuns la toate aceste memorii și mai ales i-a permis în mod ilegal pârâtei J.D.C. să părăsească teritoriul României împreună cu minora.
Instanța de fond a constatat că pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a trimis reclamantului răspuns la cererile sale după cum urmează: - o notă raport la data de 22 august 2006, adresa din 22 august 2006, adresa din 12 septembrie 2006, adresa din 22 septembrie 2006, adresa din 09 februarie 2006, adresa din 10.22.2006.
De asemenea, pârâtul a consemnat anumite vize pe cererile primite de la reclamant, la prima cerere înregistrată s-a consemnat „măsuri legale și răspuns”, la cererea înregistrată la data de 6 septembrie 2006 s-a consemnat „conexare cu C.R 164, C.R 3373, C.R 460, C.R. 1089, C.R. 1772, C.R. 2830, C.R. 3292, C.R. 3373, C.R. 3409, la cererea înregistrată la data de 13 septembrie 2006 s-a consemnat C.R. 164, C.R. 460, C.R. 779, C.R. 1772, C.R. 2830, C.R. 3292, C.R. 3373, C.R. 3409, C.R. 3547, C.R. 3570 precum și mențiunea „Rog analizați în funcție și de dosarele aflate pe rolul instanțelor de judecată, să verificăm, de asemenea baza de consemn pentru a constată întinderea măsurii (termenul) precum și implicațiile acestuia. S-a răspuns anterior la repetatele solicitări similare”.
Instanța de fond a reținut faptul că pârâtul a răspuns cererilor reclamantului, le-a anexat și le-a clasat în funcție de fiecare etapă din derularea faptelor. S-a mai reținut că reclamantul nu a așteptat să se epuizeze termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002, pentru a vedea dacă i se comunică un răspuns favorabil sau nefavorabil ci acesta a formulat din nou cereri, cu același conținut într-un termen în care ar fi trebuit să lase autorității răgazul de a-i răspunde.
Pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră prin adresa din 09 februarie 2006, i-a comunicat reclamantului că a permis ieșirea din țară a minorei în temeiul art. 30 alin. (1) lit. c), și al art. 30 alin. (3) lit. b), din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, raportat la dispozițiile Hotărârii judecătorești nr. 1200/R din 10 noiembrie 2005 irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș în Dosarul nr. 706/2005 C; iar ieșirea din țară a minorei a fot permisă în baza pașaportului și a cardului de rezidență permanentă emis de autoritățile statului de destinație.
Instanța de fond a mai reținut că situația juridică a minorei la data de 23 septembrie 2006 precum și actele prezentate de pârâta J.D.C. (Decizia civilă nr. 1200/R din 10 noiembrie 2005 irevocabilă), declarația acesteia din urmă privind deplasarea la reședința sa din statul Idaho împreună cu minora care își efectuează studiile clasei a IV-a la școală și intenția declarată de a nu-și stabili domiciliul în afara teritoriului României; documentul de înscriere a minorei la școala elementară L. pentru a începe de la 28 august 2006 și cardul de rezidență, sunt în deplină concordanță cu prevederile legale invocate de pârâtul I.G.P.F. în apărarea sa.
La data de 23 septembrie 2006 minora A.K.R. era încredințată spre creștere și educare mamei sale, J.D.C., prin sentința definitivă și irevocabilă și de asemenea era înscrisă la o școală elementară L. pentru a urma cursurile clasei a IV-a.
În cauză, instanțele românești au stabilit ca tatăl minorei să aibă dreptul de a o vizita trei săptămâni în vacanța de vară (în perioada 20 iulie - 11 august).
De asemenea, deși instanțele judecătorești s-au pronunțat în sensul că pârâta J.D.C. are dreptul de a părăsi țara cu minora, fără a avea consimțământul reclamantului, minora fiindu-i încredințată definitiv spre creștere și educare.
În fine, instanța de fond a apreciat că autoritatea pârâtă a făcut o corectă interpretare a art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 care nuanțează și reglementează pentru fiecare situație condițiile în care copii minori pot părăsi teritoriul României.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul R.R. și pârâta J.D.C. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
I. Reclamantul R.R., în motivarea recursului arată că raportat la obiectul cauzei, instanța de la fond, și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, pronunțându-se cu privire la aspecte la care nu ar fi trebuit să se pronunțe.
Recurentul susține că instanța de fond ar fi trebuit să se pronunțe asupra modului de soluționare de către Inspectoratul General al Poliției de Frontieră București a cererilor reclamantului și, totodată, dacă permisiunea de trecere a frontierei de către minora A.K.R. a fost legala, raportat la scopul declarat si documentele prezentate.
Recurentul arată că instanța de fond a omis să analizeze, să cerceteze și să pronunțe asupra principalei probe depuse la dosar și anume răspunsul Ambasadei S.U.A. la București din data de 29 mai 2007, in legătura cu documentele necesare pentru deplasarea unui cetățean străin in S.U.A., pentru studii.
Recurentul consideră hotărârea instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică deoarece a fost pronunțată în absența administrării celorlalte doua probe esențiale cauzei: poziția autorităților S.U.A. în legătură cu statutul minorei pe teritoriul S.U.A. și interogatoriul pârâtei, mama minorei.
Recurentul mai susține că instanța de fond a omis tocmai probele esențiale ale cauzei si a interpretat greșit sau de loc restul probatoriului, a pronunțat o hotărâre vădit netemeinică, deși, printr-o simplă lecturare a înscrisurilor oficiale depuse la dosar se poate constata faptul ca, paratul, I.G.P.F. București, a permis ilegal ieșirea din țară a minorei, având în vedere:
- prevederile art. 30, alin. (3), lit. b) din Legea nr. 248/2005, permisiunea ieșirii din țară a minorei, în scop de,,studii în străinătate”, în lipsa unei vize SUA de studii a fost ilegala;
- prevederile art. 30, alin. (3), lit. b) din Legea nr. 248/2005, permisiunea ieșirii din tara a minorei, fără a fi determinată perioada pentru care minorul părăsește țara, a fost ilegală;
- dispozițiile art. 31, alin. (1), lit. c) din Legea nr. 248/ 2005, care permit ieșirea unui minor din țară, în scop de,,călătorie”, deoarece, astfel cum s-a probat, minora nu deținea documente justificative aferente, nefiindu-i eliberată o viză turistică pentru SUA.
- prevederile art. 31, alin. (1), lit. c) și prevederile art. 31, alin. (3) din Legea nr. 248/2005, permisiunea ieșirii minorei din țară de către pârât, în scop de,,călătorie” pe durata unor procese în curs de desfășurare, a fost ilegală;
- obiectul Dosarului nr. 706/2005/C al Curții de Apel Târgu Mureș și anume stabilirea domiciliului minorei în străinătate, dar și raportat la principiul succesiunii legilor în timp, permisiunea ieșirii din tara a minorei de către parat, în scop de „studii” și „călătorie” a fost ilegală;
- ansamblul drepturilor părintești prevăzute de art. 43 alin. (3) C. fam. și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/ 2004 privind promovarea și protecția drepturilor copilului;
- scopul ieșirii minorei din România „pentru studii”, pârâtul nu a furnizat o explicație cu privire la inexistenta unei vize turistice sau de studii pentru minoră raportat la scopul ieșirii minorei din România „pentru studii”.
- aplicarea in cauza a art. 30 alin. (3) lit. b), care se refera la studii oficiale, nu poate fi justificat de existenta unui card de reședință permanentă a minorei, care se refera la domiciliul stabil în S.U.A.
- pârâtul a refuzat să dea curs cererii de a nu permite ieșirea din țară a minorei pe durata proceselor aflate în curs de soluționare și cu încălcarea drepturilor părintești ale tatălui;
- pârâtul nu a răspuns la toate petițiile formulate ori a omis sa furnizeze răspunsuri care priveau aspecte esențiale din petițiile formulate.
Recurentul mai arată că minora a fost scoasă din România cu destinația S.U.A. în vederea stabilirii domiciliului în S.U.A., în baza cardului de,,rezidență permanentă”, mai exact „reședința permanentă” sau „domiciliul stabil” – «green card», susținând că S.U.A. înscrie un școlar minor, cetățean român, la o școală primară de stat, doar dacă acesta se afla în S.U.A. cu drepturi de imigrare;
II. Pârâta J.D.C., în motivele de recurs, arată că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra acordării cheltuielilor de judecată deși acestea au fost solicitate de către părți, fiind dovedite în cazul ei, prin chitanța din 6 septembrie 2007 pentru suma de 3.300 lei reprezentând contravaloarea onorariului avocațial conform facturii; pentru suma de 498 lei reprezentând contravaloare bilet de avion, conform facturii; pentru suma de 496 lei, reprezentând contravaloarea biletului de avion.
Astfel, recurenta consideră că instanța de fond nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale incidente pricinii, de apărările părților, de motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
I. Cu privire la recursul declarat de R.R.:
Prin motivele de recurs, recurentul - reclamant R.R. critică sentința pronunțată de Curtea de apel sub două aspecte și anume:
- faptul că instanța de fond a soluționat cauza fără a administra probatoriul referitor la poziția autorităților S.U.A. cu privire la statutul minorei pe teritoriul S.U.A. și a interogatoriului pârâtei – mama minorei, J.D.C. și faptul că instanța de fond, în mod greșit, a reținut că, în mod legal, pârâtul I.G.P.R. a permis ieșirea din țară a minorei, recurentul-reclamant invocând în acest sens dispozițiile art. 30 alin. (3) lit. b), art. 31 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 248/2005, ale art. 43, alin. (3) C. fam., art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004;
- faptul că la data părăsirii teritoriului României minora nu deținea o viză turistică sau de studii în acord cu scopul declarat al ieșirii din țară.
În privința necesității suplimentării probatoriului, în sensul celor susținute de recurentul-reclamant, Înalta Curte reține că instanța de fond a administrat toate probele solicitate de părți pentru soluționarea litigiului, astfel că susținerea recursului este neîntemeiată și nu poate fi primită.
În fond, problema de drept vizează legalitatea permisiunii de către Inspectoratul General al Poliție de Frontieră a părăsirii teritoriului României, respectiv 23 septembrie 2006 de către minora A.K.R. împreună cu mama sa J.D.C.
Este necontestat faptul că la data părăsirii teritoriului României la data de 23 septembrie 2006, minora era încredințată spre creștere și educare mamei sale.
Conform considerentelor sentinței recurate, cât și susținerilor din recurs ale recurentului-reclamant, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 17 alin. (1) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, potrivit cărora: „copilul ai cărui părinți locuiesc în state diferite are dreptul de a întreține relații personale și contacte directe cu aceștia, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului; precum și că deplasarea copiilor în țară și în străinătate se realizează cu înștiințarea și cu acordul ambilor părinți, orice neînțelegeri între părinți cu privire la exprimarea acestui acord se soluționează de către instanța judecătorească”.
Potrivit art. 43 alin. (1) și (3) C. fam.: „părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul, exercită cu privire la aceasta drepturile părintești. Părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională”.
Art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 prevede că: „organele poliției de frontieră permit ieșirea din România a cetățenilor români minori numai dacă sunt însoțiți de o persoană fizică majoră, în următoarele cazuri… c) minorului care este titular al unui document de călătorie individual ori, după caz, al unei cărți de identitate și călătorește în străinătate împreună cu unul dintre părinți i se permite ieșirea în aceleași condiții și împreună cu acesta, fără a mai fi necesară declarația celuilalt părinte, numai dacă părintele însoțitor face dovada faptul că minorul i-a fost încredințat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă”.
Art. 30 alin. (3) lit. b)) din Legea nr. 248/2005, prin derogare de la prevederile alin. (1) lit. b) – d), organele poliției de frontieră permit ieșirea din România a minorilor însoțiți, numai în următoarele situați:
b) în cazul în care însoțitorul face dovada că minorul se deplasează pentru studii sau concursuri oficiale, prin prezentarea unor documente corespunzătoare din care să rezulte perioada și statul sau statele în care se vor desfășura aceste studii sau concursuri, chiar dacă există acordul doar al unui dintre părinți”.
Având în vedere situația minorei la data de 23 septembrie 2006, Înalta Curte reține că instanța fondului, întemeiat și legal, a reținut că pârâtul I.G.P.R., cu respectarea dispozițiilor citate, a permis părăsirea teritoriului țării de către minoră, însoțită de mama sa, pentru călătorie și pentru studii.
Pârâtul a avut în vedere decizia civilă nr. 1200/R prin care Curtea de Apel Târgu Mureș a solicitat în mod irevocabil ca program de vizitare a minorei o perioadă de 3 săptămâni în vacanța de vară.
De altfel, obligațiile ce revin I.G.P.R. în privința permisiunii de părăsire a teritoriului României de către minori însoțiți doar de către unul dintre părinți sunt reglementate doar de Legea nr. 248/2005.
Astfel fiind, legalitatea permisiunii Inspectoratului General al Poliție Române ce formează obiectul litigiului, se analizează și se apreciază în principal prin raportare la dispozițiile respective.
În acest sens, Înalta Curte constată că argumentația oferită de instanța fondului prin raportare la dispozițiile C. fam. și ale Legii nr. 272/2004 reprezintă o motivare amplă, de natură a răspunde tuturor susținerilor reclamantului, dar care, de principiu, excede cadrului legal de exercitare a competențelor I.G.P.R.
De altfel, sub acest aspect, întemeiat a reținut instanța de fond că dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 sunt norme cu caracter special în raport cu dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004.
Sub acest aspect, instanța de control judiciar reține că au fost întru-totul respectate dispozițiile incidente din Legea nr. 248/2005, întrucât, la data de 23 septembrie 2006, când a părăsit teritoriul României, minora era încredințată spre creștere și educare mamei sale.
În sensul dispozițiilor art. 30 alin. (1) lit. c) din lege, era însoțită de o persoană fizică majoră, mama sa, căreia i-a fost încredințată spre creștere și educare și care era titulara unui document de călătorie individual, astfel că nu era necesară declarația celuilalt părinte.
În sensul dispozițiilor art. 30 alin. (3) lit. b) din lege, minora se deplasa în străinătate pentru studii.
Față de cele arătate, în privința părăsirii teritoriului României de către minoră împreună cu mama sa, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile din recursul reclamantului Rada Răzvan și că soluția instanței de fond este temeinică și legală în raport cu dispozițiile art. 17 alin. (1) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, ale art. 43 alin. (3) C. fam. și ale art. 30 alin. (3) lit. b), art. 31 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.
În privința criticilor din recurs referitoare la refuzul nejustificat al pârâtului I.G.P.R. de a nu permite minorei A.K.R. să părăsească teritoriul României, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, întrucât instanța de fond întemeiat și legal a reținut că pârâtul a răspuns tuturor cererilor formulate de reclamantul.
Or, atâta timp cât s-a constatat legalitatea permisiunii de către I.G.P.R. a părăsirii teritoriului României de către minora A.K.R. însoțită de mama sa, J.D.C., precum și faptul că inspectoratul a răspuns cu respectarea dispozițiilor legale numeroaselor petiții formulate de reclamant, nu se poate reține existența unui refuz nejustificat din partea autorității pârâte. În acest sens, este avută în vedere și practica anterioară a Instanței Supreme în care s-a reținut, constant, că soluționarea unei cereri în defavoarea petiționarului sau contrar așteptărilor sale nu reprezintă, automat, un refuz nejustificat, acest caracter reieșind numai prin raportare la prevederile legale, cu care refuzul ar intra în contradicție. (I.C.C.J., Secția cont. administrativ și fiscal, Decizia nr. 850 din 9 februarie 2007, în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007.).
II. Cu privire la recursul declarat de J.D.C.:
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Din actele dosarului, precum și din încheierea instanței de fond din data de 7 noiembrie 2007, în care au fost consemnate dezbaterile și susținerile părților, rezultă fără putință de tăgadă că recurenta-pârâtă nu a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate și urmează a fi respinse.
În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de R.R. și de J.D.C. împotriva sentinței civile nr. 2976 din 21 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2009.