Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.J.L.C. – C.C.C.L.R.A., anularea deciziei din data de 10 mai 2007 prin care i s-a respins cererea de constatare a calității de luptător în rezistența anticomunistă și obligarea autorității pârâte de a emite o nouă decizie cu respectarea dispozițiilor art. 1 și art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
In motivarea acțiunii reclamanta a arătat că decizia contestată este nelegală și netemeinică fiind emisă în contra dispozițiilor art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 și fără a se ține cont de situația de fapt a reclamantei în perioada 1951-1956. A mai susținut că, în perioada menționată, a fost deportată împreună cu bunicii săi din localitatea Valcani, județul Timiș, în localitatea Feteștii Noi – Bărăgan, ea aflându-se la bunici, deoarece suferea de tuse convulsivă.
Prin sentința civilă nr. 409 din 7 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A.L.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză a rezultat faptul că reclamanta, născută în București, la data de 16 ianuarie 1949, a locuit în perioada 1951 - 1956 pentru diferite perioade la bunici în localitatea Valcani, județul Timiș, deoarece avea probleme de sănătate.
Totodată, a constatat prima instanță că nici un act oficial emis de autoritățile competente nu atestă cu certitudine că reclamanta a fost strămutată din motive politice, împreună cu bunicii săi A.G.D. și A.H. într-un sat din Bărăgan și că aceasta a suferit din motive politice una din măsurile administrative prevăzute de dispozițiile art. 3 lit. c) sau d) din O.U.G. nr. 214/1999.
Pe de altă parte a apreciat instanța de fond că nu se poate reține pasivitatea autorității pârâte și neluarea în considerare a declarațiilor martorilor, deoarece pârâta a solicitat succesiv relații Tribunalului Militar Teritorial despre situația reclamantei, fiind comunicate răspunsuri în sensul că reclamanta, în perioada 1951-1955 nu figurează că ar fi avut aplicate restricții domiciliare din motive politice, împreună cu bunicii săi.
A concluzionat instanța de fond în sensul că situația reclamantei nu se poate încadra în dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, pentru a i se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta A.L., care a invocat dispozițiile art. 3041 C. proc. civ. și a adus următoarele critici hotărârii atacate, apreciind-o ca fiind nelegală și netemeinică.
În motivarea recursului, recurenta - reclamantă susține că sentința pronunțată de prima instanță este nelegală întrucât a interpretat greșit dispozițiile art. 3 lit. c) sau d din O.U.G. nr. 214/ 1999, deși la dosarul cauzei au fost depuse acte ce emană de la T.M.T. – Biroul Arhivă din care rezultă că bunicii paterni au fost strămutați din localitatea Valcani – Sânnicolau Mare în localitatea Feteștii Noi, ridicându-li-se restricțiile domiciliare prin Deciziile nr. 200/1951 și nr. 6200/1955 ale M.A.I.
Recurenta - reclamantă mai arată că au fost interpretate greșit și dispozițiile art. 8 din Legea nr. 118/1990, care prevăd că în situația în care nu există dovezi sau acestea sunt distruse, se poate dovedi cu orice mijloc de probă.
De asemenea, în opinia recurentei-reclamante, sentința atacată este netemeinică deoarece instanța de fond a făcut o apreciere greșită a probelor administrative în cauză.
M.J. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul formulat în raport de dispozițiile art. 3041 C. proc. civ., de motivele invocate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin O.U.G. nr. 214/1999 se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă pentru activitatea desfășurată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive.
Art. 3 din ordonanță, prevede că „prin măsuri administrative se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe” în baza cărora s-a dispus una din măsurile de la lit. a) – e).
La lit. c) este prevăzută măsura privind stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar la lit. d) cea de strămutare în altă localitate.
Este nefondat motivul de recurs privind greșita apreciere a probelor administrate în cauză cât și cel referitor la interpretarea eronată a dispozițiilor art. 3 lit. c) sau d) din O.U.G. nr. 214/1999 întrucât aceste dispoziții trebuie interpretate în coroborare cu art. 1, care face trimitere la dobândirea calității de luptător în rezistența anticomunistă a persoanelor care au fost supuse unor măsuri administrative abuzive, fiind necesar a se dovedi aplicarea acestor măsuri acelor persoane care solicită recunoașterea acestei calități, conform art. 1169 C. civ.
Nu este fondat nici motivul de recurs care vizează greșita aplicare a art. 8 din Decretul - Lege nr. 118/1990, întrucât instanța de fond a analizat contestația recurentei-reclamante în raport de toate înscrisurile administrate în cauză, inclusiv a declarațiilor autentificate ale martorilor.
În mod corect, instanța de fond a reținut că, deși autoritatea pârâtă a manifestat rol activ în a solicita orice înscrisuri cu privire la situația reclamantei în perioada 1951 – 1955, totuși în raport de probele administrate nu se poate stabili că recurenta-reclamantă a fost supusă măsurilor administrative prevăzute de art. 3 lit. c) sau d) din O.U.G. nr. 214/1999, astfel că nu i se poate recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
Există dovezi certe referitoare la faptul că bunicii săi, A.D. și A.E., au fost strămutați la data de 18 iunie 1951 din localitatea Valcani – Sânnicolau Mare și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Feteștii Noi până la 20 decembrie 1955, când li s-au ridicat aceste restricții, conform adresei din 28 iunie 2006.
Însă, potrivit adresei T.M.T., rezultă că nici un document din arhiva acestuia nu atestă că recurenta-reclamantă în perioada 1951 – 1955 a figurat ca fiindu-i aplicate restricții domiciliare din motive politice împreună cu bunicii săi.
Declarațiile autentificate ale martorilor S.E. și A.I. nu sunt suficiente și nici concludente pentru a se reține încadrarea reclamantei în situația prevăzută de art. 3 lit. c) sau d) din O.U.G. nr. 214/1999, cu atât mai mult cu cât acestea nu se coroborează cu adresele nr. 397/2006 și nr. 330/C/2006.
În cuprinsul acestor declarații comune se menționează ca perioadă 1951 – 1956, deși restricțiile domiciliare ale bunicilor au încetat în anul 1955, conform înscrisurilor depuse la dosar (adresa nr. 330/C din 28 iunie 2006), fapt ce creează îndoieli cu privire la forța probantă a acestora.
Prin urmare, faptele relatate de martori trebuie raportate la împrejurările de fapt ale speței, stabilite suficient de precis prin celelalte mijloace de probă, respectiv înscrisurile (adresele) care există la dosarul cauzei.
În lipsa unor dovezi concludente care să ateste aplicarea unor măsuri administrative și în ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă, judecătorul nu poate soluționa litigiul dedus judecății numai pe baza afirmațiilor făcute de părți.
În concluzie, soluția instanței de fond este legală și temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/20004, modificată și completată, să fie respins recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A.L., împotriva sentinței civile nr. 409 din 7 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2009.