Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008, Plenului C.S.M. a respins cererile formulate de mai mulți judecători de recunoaștere a gradului profesional de judecător de tribunal sau de curte de apel.
Au fost respinse și cererile petenților T.G. și D.G. – judecători la Judecătoria Sectorului 1 București – de recunoaștere a gradului profesional de judecător de tribunal și ale petenților Ș.A.D., B.Ș.I., C.A., P.A.R.G. și R.E. – judecători la Judecătoria sectorului 1 București – de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel.
În motivarea hotărârii se arată, în esență, că dobândirea gradului profesional se poate face numai în urma promovării concursului organizat la nivel național, în limita posturilor vacante existente, astfel cum prevăd art. 43 - 45 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.
În cuprinsul hotărârii arătate s-au invocat prevederile Recomandării (94/12 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind independența, eficiența și rolul judecătorilor adoptată la 13 octombrie 1994, în care se precizează că toate deciziile în legătură cu cariera profesională a judecătorilor trebuie întemeiate pe criterii obiective, iar selecția și cariera acestora trebuie bazate pe merite.
Or, concursul, ca modalitate de promovare într-o funcție de execuție îndeplinește toate criticile enunțate de instrumentul european.
În conținutul hotărârii C.S.M. s-a mai subliniat că practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, privind recunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție invocată de petenți în sprijinul tezei privind discriminarea judecătorilor în raport cu procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. nu poate fi primită, deoarece hotărârile invocate au un efect relativ.
Împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M. au declarat recurs petenții, solicitând anularea hotărârii atacate și obligarea intimatului să emită o nouă hotărâre de recunoaștere a gradului profesional de judecător de tribunal, respectiv de curte de apel.
În motivarea căii de atac, recurenții invocă Hotărârile nr. 791 din 28 noiembrie 2007 și nr. 819 din 28 noiembrie 2007 ale Plenului C.S.M. prin care s-au respins cererile de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție formulate de procurori din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T., raportate la soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-au admis recursurile declarate împotriva acestor hotărâri.
Recurenții au apreciat că soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în soluționarea recursurilor promovate împotriva Hotărârilor nr. 791/2007 și nr. 819/2007 al Plenului C.S.M. sunt necorespunzătoare deoarece încalcă regula instituită de art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, care nu cunoaște nici o derogare.
Au menționat că s-a creat o discriminare între procurorii care au obținut gradul profesional corespunzător Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin efectul numirii în cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. și ceilalți procurori și judecători care sunt obligați să susțină concursul în vederea promovării într-un grad profesional superior.
Au mai arătat că procurorii și judecătorii au statut constituțional de magistrați prevăzut expres de art. 133 și art. 134 din Constituția României, iar prin Decizia Curții Constituționale nr. 866 din 28 noiembrie 2006 prin care a fot declarate neconstituționale prevederile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 s-a stabilit, cu valoare de principiu, că judecătorii și procurorii se află în aceeași situație juridică, ceea ce presupune înlăturarea oricărei situații de discriminare ce s-ar putea ivi între cele două categorii de magistrați.
În opinia recurenților, situația creată pe cale jurisprudențială reprezintă o „rupere nejustificată a echilibrului” în rândul celor două categorii de magistrați și a discriminare contrară constituției.
Recurenții afirmă că situația astfel creată încalcă prevederile art. 14 din C.E.D.O. și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.
Recurenții au apreciat că argumentele instanței supreme referitoare la justificarea obiectivă și rezonabilă nu sunt suficiente și încalcă principiul „nemo auditor propriam turpitudinem allegans”, deoarece înființarea respectivelor structuri specializate nu a presupus vreodată dificultăți cu privire la selectarea unor procurori.
De fapt, prin Deciziile irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție statul invocă propria culpă pentru a justifica neputința și erorile manageriale care au permis ca mai mulți procurori cu grad de judecător să fie numiți în funcții de conducere în structurile D.N.A. și D.I.I.C.O.T., ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept.
Prin întâmpinare, intimatul C.S.M. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
A menționat că din interpretarea logică și teleologică a prevederilor Legii nr. 303/2004, republicată, reiese că, în cazul judecătorilor și procurorilor, cariera profesională evaluează prin promovare, dintr-un grad profesional, în gradul profesional imediat următor, numai în urma susținerii, în condițiile legii, a concursului de promovare în funcții de execuție.
A adăugat că exceptând situațiile reglementate prin dispozițiile art. 65 alin. (6) și ale art. 83 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 – situații în care recurenții nu se regăsesc – gradul profesional corespunzător instanței superioare sau parchetului de pe lângă aceasta se dobândește numai prin concurs sau examen, cu respectarea cerințelor legale și anume vechime, existența calificativului „foarte bine” și inexistența unor sancțiuni disciplinare.
Intimatul a apreciat că hotărârile judecătorești ale instanței supreme în materie pe care le invocă recurenții nu au fost pronunțate într-un recurs în interesul legii și deci nu au caracter obligatoriu în cauze similare și a relevat că discriminarea invocată de recurenți nu poate fi reținută deoarece situațiile prezentate nu sunt identice sau similare.
Examinând actele și lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate în materie, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat și va menține Hotărârea atacată ca fiind legală și temeinică, având în vedere considerentele ce se vor arăta în cele ce succed.
Prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, Plenului C.S.M. a definit gradul profesional ca fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia instanțelor și parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea prevederilor legale care reglementează cariera magistraților.
Altfel spus, gradul profesional nu este o noțiune abstractă, ci este desprinsă din conținutul concret al atribuțiilor specifice postului ocupat de magistrat.
Dobândirea gradului profesional pentru instanțele superioare sau parchetele de pe lângă acestea, se realizează prin promovarea judecătorilor și procurorilor, în condițiile art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante existente la tribunale sau curți de apel sau, după caz, la parchete.
Potrivit art. 46 alin. (2) din actul normativ arătat, concursul constă în probe scrise, cu caracter teoretic și practic.
Înalta Curte constată că legiuitorul nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad profesional corespunzător instanței superioare, în situația în care un magistrat îndeplinește condiția de vechime, precum și celelalte criterii prevăzute în legea în discuție, așa cum solicită recurenții.
Pe cale de consecință, Plenul C.S.M. a apreciat în mod legal că cererea recurenților de promovare la instanța superioară celei la care își desfășoară activitatea nu poate fi admisă, deoarece aceștia nu au susținut concursul de promovare, conform dispozițiilor legale anterior amintite.
Totodată, Înalta Curte consideră că nu poate primi nici criticile formulate de recurenți în legătură cu soluțiile pronunțate de această instanță în recursurile promovate de procurorii de la cele două structuri, din cadrul Parchetului de pe lână Înalta Curte de Casație și Justiție și anume D.N.A. și D.I.I.C.O.T.
În acest sens, Înalta Curte reține că procedura de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate menționate este una specială, derogatorie de la procedura de drept comun, stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.
Procedura specială instituită în această modalitate se înscrie în cadrul regulilor pe care legiuitorul este în drept să le prevadă pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând, totodată, și egalitatea de tratament a celor două categorii, respectiv, a judecătorilor și procurorilor.
De altminteri, prin hotărârile judecătorești pronunțate de instanța supremă în materie, s-a stabilit că procurorii numiți la D.N.A. și D.I.I.C.O.T., în condițiile unei legislații speciale, au dobândit dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor.
În opinia Înaltei Curți, sunt nefondate criticile recurenților în sensul că prin aceste soluții ale instanței supreme s-ar fi creat o situație discriminatorie între magistrați.
Principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.
Funcția nediscriminării constă în prevenirea formulării de distincții arbitrare și evitarea diferențelor de tratament juridic, fără motive obiective.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului și presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii.
Sub aspectul naturii sale juridice, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un set de motive de nediscriminare, fără ca enumerarea să aibă caracter limitativ, ceea ce înseamnă că este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza instituirii acesteia.
În plus, Protocolul nr. 12 la C.E.D.O. impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut.
Cu alte cuvinte, în opinia C.E.D.O. „a distinge nu înseamnă a discrimina”, iar diferența de tratament devine discriminare atunci când autoritățile naționale introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
În sistemul nostru juridic, principiul analizat este reglementat prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
În speța dedusă judecății, Înalta Curte nu poate reține o discriminare a recurenților în raport cu procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.
Un argument în acest sens îl constituie și împrejurarea că instanța constituțională a statuat, în acord cu jurisprudența europeană, că principiul egalității presupune identitate de soluții numai pentru situații identice.
Totodată, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din interpretarea acestora se desprinde concluzia că instanțele judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerentul că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând în acest fel principiul separației puterilor, prevăzut de art. 1 alin. 4 din Constituție, precum și dispozițiile art. 61 alin. 1 din Legea fundamentală care prevede că Parlamentul este unica putere legiuitoare a țării.
Așadar, nici din această perspectivă, Înalta Curte nu ar putea să oblige C.S.M. să recunoască recurenților gradul profesional de judecător de tribunal, respectiv de curte de apel, prin aplicarea unor prevederi legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept, respectiv procurorilor de la D.N.A. și D.I.I.C.O.T.
Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenți, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de T.G., D.G., Ș.A.D., B.Ș.I., C.A., P.A.R.G. și R.E. împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2009.