Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Brașov, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul N.M.R. a chemat în judecată pe pârâții M.A.I., D.G.A., I.G.P. Române și M.E.F., solicitând obligarea D.G.A. la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de fidelitate de 20% din salariul de bază pentru perioada 15 octombrie 2005 – 15 decembrie 2005 actualizată cu rata inflației la data efectuării plății și dobânda legală aferentă, obligarea M.A.I. să cuprindă în bugetul propriu sumele necesare plății sporului de fidelitate și obligarea M.E.F. să vireze către M.A.I. fondurile necesare achitării sumelor solicitate.
Prin sentința civilă nr. 97/ CA din 30 ianuarie 2008, Tribunalul Brașov, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.
Prin sentința nr. 35/F/CA din 3 martie 2008, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a declinat la rândul său competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.
A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul pentru soluționarea acestuia la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin Decizia nr. 2079 din 22 mai 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența de soluționare a litigiului în favoarea Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență că dreptul său la sporul de fidelitate pe perioada 15 octombrie 2005 – 15 decembrie 2005 a fost suspendat, iar reclamantul avea calitatea de angajat al D.G.A. din cadrul M.A.I.
Prin întâmpinările depuse la dosar, pârâții I.G.P. Române și M.F.P. au solicitat respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Pârâtul M.A.I. a chemat în garanție M.E.F., pentru ca în cazul în care se va admite acțiunea acesta să fie obligat să asigure fondurile necesare.
În conținutul întâmpinării, M.E.F. prin D.G.F.P., a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, motivând că, fiind ordonator principal de credite ca și M.A.I. nu poate fi obligat la plata drepturilor salariale pentru angajații altei instituții.
Pe fond, toate părțile chemate în judecată au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât reclamantul nu are dreptul la sporul de fidelitate, dispozițiile referitoare la aceste drepturi fiind suspendate prin legile bugetului de stat până la sfârșitul anului 2005, iar pentru anii 2005 – 2006 dreptul a fost achitat.
Prin sentința civilă nr. 149/F/CA din 20 octombrie 2008, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâții M.A.I. și D.G.A. din M.A.I. să achite reclamantului drepturile bănești reprezentând sporul de fidelitate aferent perioadei 15 octombrie 2005 – 15 decembrie 2005 actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală calculată la data plății.
A respins acțiunea reclamantului față de pârâții I.G.P. Române și M.E.F. ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis cererea de chemare în garanție a M.E.F. formulată de M.A.I. și a obligat chematul în garanție să vireze pârâților fondurile necesare achitării drepturilor bănești acordate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele.
În perioada 15 octombrie 2005 – 15 decembrie 2005 reclamantul a fost polițist în cadrul D.G.A. din cadrul M.A.I.
A apreciat că în calitate de polițist reclamantul trebuia să beneficieze de un sport de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, potrivit art. 6 din O.G. nr. 38/2003 aprobată prin Legea nr. 353/2004.
A constatat că prin legile bugetului de stat în anul 2005 sportul de fidelitate a fost suspendat pentru anul 2005, și că M.A.I. ca ordonator principal de credite și D.G.A. în calitate de ordonator subsidiar de credite au obligații legale privind plata drepturilor salariale ale reclamantului pentru perioada când acesta este angajatul D.G.A.
Cu privire la cererea de chemare în garanție a M.E.F. formulată de M.A.I., instanța a reținut că în conformitate cu Legea nr. 500/2002 și potrivit H.G. nr. 208/2005 și H.G. nr. 386/2007, M.E.F. are rolul de a deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite, și pentru aceste motive a admis cererea de chemare în garanție.
Relativ la actualizarea sumelor datorate cu dobânda legală aferentă, instanța de fond a considerat că aceasta este un mijloc de reparare a prejudiciului efectiv suferit, iar indexarea cu indicele de inflație contribuie la păstrarea valorii reale a obligației bănești și în consecință a admis și aceste capete de cerere.
Prima instanță a observat că pârâții I.G.P. Române și M.E.F. nu au calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece reclamantul nu este angajatul acestora și prin urmare a respins acțiunea față de acești pârâți.
Împotriva sentinței nr. 149/F/CA din 20 octombrie 2008 au declarat recurs pârâții M.A.I.; D.G.A. și chematul în garanție M.E.F.
În cuprinsul recursului M.A.I. se critică hotărârea atacată sub aspectul obligării acestui pârât la plata dobânzii legale, întrucât nu există temei legal pentru a se dispune astfel și pentru că în condițiile în care sporul de fidelitate va fi achitat la valoarea actualizată cu rata inflației, a acorda și dobânda legală ar însemna că reclamantul să se îmbogățească fără just temei.
În motivarea recursului pârâtei D.G.A. se arată că în mod greșit această parte a fost obligată la plata către reclamant a sporului de fidelitate aferent perioadei de referință, deoarece pentru anul 2005 aceste drepturi au fost suspendate.
Al doilea motiv de recurs al pârâtei D.G.A. a vizat nelegalitatea dobânzii legale la care a fost obligată de prima instanță față de reclamant în condițiile în care a fost obligată și la actualizarea sporului de fidelitate cu rata inflației, ceea ce ar conduce la îmbogățirea injustă a reclamantului.
Recurentul chemat în garanție M.E.F., a criticat soluția atacată apreciind că în mod eronat prima instanță a admis cererea de chemare în garanție, întrucât între acest recurent și M.A.I. nu există nici o obligație de garanție și pentru că reclamantul nefiind angajatul M.E.F., acesta din urmă nu poate fi chemat în garanție.
Pe fondul cauzei, recurentul M.E.F. a arătat că în mod eronat au fost obligați pârâții la plata sporului de fidelitate întrucât art. 6 din O.G. nr. 38/2003 prevede că acest drept se acordă numai în condițiile stabilite prin ordin al ministrului de interne, pentru că aplicarea dispozițiilor arătate a fost suspendat prin art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 118/2004.
Prin întâmpinare, intimatul reclamant a solicitat respingerea recursurilor formulate în cauză ca nefondate și menținerea sentinței civile atacate ca fiind legală și temeinică.
A menționat că drepturile acordate de prima instanță sunt legale, că sporul de fidelitate i se cuvine în temeiul art. 6 din O.G. nr. 38/2003, că dobânda legală reprezintă un mijloc de reparare a prejudiciului suferit iar indexarea cu indicele de inflație contribuie la păstrarea valorii reale a obligației.
Examinând actele și lucrările dosarului în raport cu motivele de recurs invocate de recurenți și din oficiu, Înalta Curte le va admite și va casa sentința civilă atacată, având în vedere următoarele considerente:
Sistematizând și sintetizând motivele de recurs cuprinse în cele trei recursuri declarate în cauză, Înalta Curte reține că acestea se referă la:
1. obligarea eronată a pârâților menționați în hotărârea atacată la plata către reclamant a sporului de fidelitate aferent perioadei acordate;
2. nelegalitatea obligării pârâților la plata dobânzii legale;
3. admiterea greșită a cererii de chemare în garanție a M.E.F.
Primul motiv de recurs urmează a fi respins, iar celelalte vor fi reținute, după cum urmează:
1. Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că reclamantul, polițist în cadrul D.G.A. din cadrul M.A.I. are dreptul la acordarea sporului de fidelitate aferent perioadei 15 octombrie 2005 – 15 decembrie 2005 actualizat cu rata inflației la data plății efective.
Dreptul pretins este conferit de dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi al polițiștilor, suspendarea temporară a dispozițiilor legale evocate prin art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 118/2004 privind acordarea unor drepturi salariale personalului Ministerului Internelor și Reformei Administrative, neavând drept efect stingerea dreptului pretins, ci numai întreruperea acordării acestuia pe perioada de referință.
Garantarea realizării dreptului în discuție este conformă cu principiul constituțional al garantării drepturilor legal acordate și cu dispozițiile art. 38 C. muncii, potrivit cărora drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul unor tranzacții sau renunțări, cum în mod just a reținut și prima instanță.
2. În schimb, motivul de recurs privind nelegalitatea obligării pârâților la plata dobânzii legale aferente sporului de fidelitate este justificat și urmează a fi primit.
Potrivit art. 1 și art. 8 din O.G. nr. 9/2000 cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 356/2002 părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârziere în plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
Or, în cauză, Înalta Curte observă că între pârâții obligați la plata dobânzii legale și reclamant nu s-au stabilit raporturi juridice de natura dobânzii legale și pe cale de consecință dispoziția instanței de fond cu privire la obligarea M.A.I. și D.G.A. la plata dobânzii legale urmează a fi înlăturată.
3. Totodată, Înalta Curte constată că și motivul de recurs referitor la soluționarea greșită de către prima instanță a cererii de chemare în garanție a M.E.F. este fondat și urmează a fi admis.
Astfel, în temeiul art. 28 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, M.E.F. are atribuții în elaborarea proiectelor legii bugetului și al bugetului de stat, pe baza propunerilor prevăzute de ordonatorii principali de credite.
De asemenea, același minister are obligația de a elabora legi de rectificare a bugetului de stat în cazul modificării bugetului aprobat.
Din perspectiva atribuțiilor legale ce-i revin, M.E.F. apare ca un administrator al bugetului statului care, în baza legii bugetului de stat aprobate, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum sunt prevăzute de lege, fiind interzisă utilizarea creditelor bugetare aprobate unui ordonator principal de credite pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
Prin urmare, M.E.F. nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză și pe cale de consecință nu poate fi obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor reclamantului, întrucât acest minister are numai obligația de a vira către ordonatorii principali de credite doar sumele prevăzute prin legea bugetului.
Față de cele prezentate, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. de procedură civilă, coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâții M.A.I., D.G.A. în cadrul M.A.I. și de chematul în garanție, M.F.P., va casa sentința civilă atacată, pe care o va modifica în parte, în sensul că va respinge cererea de chemare în garanție a M.E.F., și va înlătura obligarea pârâților M.I.R.A. și D.G.A. din cadrul M.I.R.A. la plata dobânzii legale aferente sporului de fidelitate acordat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de recurenții M.A.I., M.E.F. și D.G.A. din cadrul M.A.I. împotriva sentinței civile nr. 149/F/CA din 20 octombrie 2008 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.
Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a M.E.F.
Înlătură obligarea pârâților M.I.R.A. și D.G.A. din cadrul M.I.R.A. la plata dobânzii legale aferentă sporului de fidelitate pentru perioada 15 octombrie 2005 – 15 decembrie 2005.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2009.