Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanții A.D., ș.a., au chemat în judecată Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâtul să dispună obligarea acestuia la plata primelor de concediu pentru perioada 2001–2006, actualizate în raport cu rata inflației.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt funcționari la instituția pârâtă și îndreptățiți în baza Legii nr. 188/1999 la prima de vacanță, întrucât legile bugetare care au suspendat acest drept nu au condus la anularea însăși a dreptului, fiind vorba de un drept câștigat.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1814 din 26 iunie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamanți, dispunând obligarea pârâtului să plătească acestora (reclamanților) primele de vacanță pentru anii 2001 – 2006.
Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că, reclamanții erau îndreptățiți la primă de vacanță în conformitate cu dispozițiile art. 34 din Legea nr. 188/1999, întrucât suspendarea nu echivalează cu anularea dreptului astfel că, la încetarea acesteia, odată cu încheierea exercițiului bugetar se impunea plata drepturilor sociale respective.
Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.
Recurentul a susținut în esență că, în mod greșit instanța a obligat ministerul la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2003, întrucât această cerere este prescrisă prin trecerea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă.
S-a mai susținut că, potrivit art. 3 din O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, gestiunea sistemului de salarizare a funcționarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare și în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, având obligația legală de a respecta aceste dispoziții.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.
Dispozițiile textului de lege suscitat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă pe întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.
Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturare lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care gestionează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită ( privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial a cărui existență este recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă, odată câștigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au ost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanții au dreptul la primă de concediu pe perioada 2001-2006, obligând pârâtul la plata acestora.
În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței civile nr. 1814 din 26 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 martie 2008.