Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea depusă la Curtea de Apel Cluj, secția comercială și contencios administrativ și care a format dosarul nr. 7276/2001, reclamanta SC E. SRL Baia Mare a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat anularea deciziei nr. 1887 din 22 noiembrie 2001 și a procesului-verbal nr. 994/2001, încheiat de comisarii Gărzii Financiare, secția Maramureș, act de control prin care a fost obligată să achite la bugetul de stat, 582.114.742 lei, cu titlu de diferență de impozit pe profit și majorări de întârziere.
A susținut în motivarea acțiunii că organul de control, dar și Ministerul Finanțelor Publice, în soluționarea contestației, a reținut nelegal că nu este benefiara facilităților acordate de O.U.G. nr. 24/1998, cu toate că a îndeplinit condițiile prevăzute de acest act normativ.
Instanța de fond, prin sentința nr. 115 din 2 aprilie 2002, a respins acțiunea, reținând că în raport cu prevederile art. 6 din O.U.G. nr. 24/2002, nu întrunește condițiile de acordare a facilităților solicitate și că în mod justificat, organele de control financiar au constatat ca fiind datoare la buget, cu suma de 582.114.742 lei.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și reclamanta SC E. SRL Baia Mare. Astfel, se susține că în mod nelegal, instanța a reținut că reclamanta beneficiază de facilități, numai de la data de 12 mai 2000, și nu de la eliberarea certificatului provizoriu de investitor, respectiv de la 30 martie 2000, deși actele normative care reglementează regimul zonelor defavorizate, acordă facilități de la data eliberării certificatului provizoriu de investitor și numai printr-o asemenea greșită aplicare a legii s-a respins acțiunea.
Recursurile declarate se constată a fi întemeiate, pentru considerentele ce se expun.
Este de principiu că reglementările privind acordarea unor facilități sunt de strictă aplicare, fiind norme juridice fiscale și atâta vreme, cât aceste norme juridice stipulează expres că aceste facilități se acordă în baza certificatului provizoriu de investitor, fără să fie determinat un alt moment al nașterii dreptului de a pretinde beneficiul acestor facilități, instanța nu avea posibilitatea și temeiul legal să considere că reclamanta-recurentă datorează impozit pe profit pentru venituri, în perioada 30 martie 2000 – 12 mai 2000.
În acest sens, art. 5 pct. 4 din Norma metodologică de aplicare a O.U.G. nr. 24/1998, aprobată și modificată prin Legea nr. 20/1999, prevede că agenții economici care, aflăndu-se la începutul activității, nu pot face dovada privind efectuarea investiției începerii activității și crearea de noi locuri de muncă, pot solicita eliberarea unui certificat provizoriu de investitor în zona defavorizată, pentru cel mult 3 luni: Dacă în această perioadă nu fac dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de ordonanță, sunt obligați să plătească, respectiv să restituie, contravaloarea tuturor facilităților de care au beneficiat.
Ori, reclamanta-recurentă a făcut dovada că a realizat și îndeplinit toate condițiile legii, pentru a beneficia de facilități. În același sens este și prevederea din art. 6 din aceeași normă. Definitoriu pentru acordarea facilităților nu este data efectivă a dobândirii investiției noi, ci faptul că aceasta a fost efectuată în perioada de valabilitate a certificatului provizoriu de investitor, în speță până la 30 iunie 2000.
Reclamanta-recurentă fiind la începutul activității, a solicitat și obținut certificatul provizoriu de investitor cu nr. 365 din 30 martie 2000, cu termen de valabilitate până la 30 iunie 2000, iar în această perioadă a efectuat angajări de personal, a efectuat investiții în echipamente electrice, a cumpărat active, îndeplinind, deci, angajamentele și cerințele legii, obținând începând cu 1 iulie 2000, certificatul definitiv de investitor.
Față de aceste considerente, se constată că cele două recursuri sunt întemeiate, urmând a fi admise, iar pe cale de consecință, sentința nr. 115 din 2 aprilie 2002 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, va fi casată ca nelegală, iar în fond, va fi admisă acțiunea reclamantei. Se va desființa decizia nr. 1887/2001, a Ministerului Finanțelor Publice, precum și actele de control încheiate, exonerându-se reclamanta de plata sumei de 582.114.742 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de SC E. SRL Baia Mare și de Ministerul Public, împotriva sentinței civile nr. 115 din 2 aprilie 2002 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și în fond, admite acțiunea SC E. SRL Baia Mare.
Desființează decizia nr. 1887/2001, a Ministerului Finanțelor Publice, precum și actele de control, încheiate, examinând-o pe reclamantă de plata sumei de 582.114.742 lei.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2003.