Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1943 din 25 iunie 2008 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de reclamantul L.G. împotriva Deciziei nr. 30427/DD/2 din 8 august 2007 emisă de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Oficiul Român pentru Imigrări.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că în mod legal a fost respinsă cererea reclamantului de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, câtă vreme acesta nu a fost titular al unui drept de ședere, ci a avut doar regimul de persoană tolerată. Dreptul de ședere se deosebește fundamental de tolerare, mai arată Curtea de apel, deoarece primul încetează la momentul expirării termenului pentru care a fost acordat sau în urma revocării în anumite condiții, pe când persoana tolerată poate fi îndepărtată fără emiterea niciunui alt act administrativ, la momentul la care au încetat motivele pentru care a fost acordată tolerarea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal reclamantul L.G., invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a susținut că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 69 alin. (2) și art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002. A arătat că prin obținerea regimului tolerării străinul dobândește un drept de ședere pe teritoriul României, în condițiile și pentru motivele specifice pentru acordarea regimului tolerării.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul Oficiul Român pentru Imigrări, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul a arătat că instituția dreptului de ședere este fundamental diferită de tolerare, așa cum este definită în dispozițiile art. 98 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002. Ca urmare, intimatul a considerat că recurentului nu i se poate acorda dreptul de ședere permanentă în România, acesta nefăcând dovada că îndeplinește cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art. 70 și art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002.
În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi.
Examinând sentința prin prisma motivului de recurs formulat, a apărării cuprinse în întâmpinare, precum și potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Recurentul-reclamant L.G., cetățean chinez, a formulat la data de 1 august 2007 o cerere de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, care a fost respinsă prin Decizia nr. 30427/DD/2 din 8 august 2007 a Oficiului Român pentru Imigrări.
În motivarea acestui act administrativ, supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, s-a arătat că doar străinilor titulari ai unui drept de ședere li se poate acorda un drept de ședere permanentă, potrivit art. 69 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/200 privind regimul străinilor în România, cu modificările și completările ulterioare, nu și persoanelor tolerate, cum este cazul recurentului.
Cum s-a arătat, Curtea de apel și-a însușit punctul de vedere exprimat de autoritate publică intimată, conchizând în sensul legalității deciziei atacate.
Prin recursul de față se dezvoltă argumentele expuse în cererea introductivă, acreditându-se teza potrivit căreia persoanele tolerate ar beneficia de un drept de ședere temporară.
Această teză nu are niciun suport legal, fiind dedusă dintr-o interpretare distorsionată, necorelată a prevederilor O.U.G. nr. 194/2002, modificată și completată.
Potrivit dispozițiilor art. 69 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, în forma în vigoare la data formulării cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă:
„Dreptul de ședere permanentă se acordă, la cerere, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, pe perioadă nedeterminată, străinilor titulari ai unui drept de ședere”.
Detaliind condițiile de acordare a dreptului de ședere permanentă, art. 70 alin. (1) lit. a) din aceeași lege stabilește că:
„Dreptul de ședere permanentă se acordă străinilor prevăzuți la art. 69 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
a) au avut o ședere continuă și legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii …”.
Or, necontestat, recurentul-reclamant a avut un drept legal de ședere în România numai în perioada 4 martie 2002-30 august 2002, în scopul desfășurării de activități comerciale, în calitate de asociat la SC L.P.P.I. SRL.
Abia la data de 10 februarie 2004 recurentului reclamant i s-a acordat, la cerere, statutul de tolerat de care a beneficiat, ca urmare a prelungirilor consecutive, până la data formulării cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă.
În perioada cuprinsă între aceste două momente, recurentul a avut drept legal de ședere în România, potrivit art. 13 lit. a) din O.G. nr. 102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în România, în vigoare la data respectivă, numai pe perioada derulării procedurii reglementate de acest act normativ, adică între 5 aprilie 2003 și 12 decembrie 2003.
Problema de drept dedusă soluționării instanței de control judiciar vizează statutul persoanei tolerate din perspectiva dispozițiilor art. 69 alin. (1) și art. 70 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, anterior citate.
Înalta Curte constată că prima instanță a stabilit în mod legal că premisa acordării dreptului de ședere permanentă o constituie dreptul legal de ședere în România.
Cele două noțiuni, dreptul de ședere și tolerarea, beneficiază de definiții legale în chiar cuprinsul O.U.G. nr. 194/2002, în forma în vigoare la data formulării cererii examinate.
Astfel, art. 2 lit. f) stabilește că dreptul de ședere este „dreptul acordat străinului de către autoritățile competente, de a rămâne pe teritoriul României pentru o perioadă determinată, în condițiile legii”.
Definiția „tolerării” se regăsește la art. 98 alin. (1):
„Tolerarea rămânerii pe teritoriul României, ..., reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul țării acordată de Oficiul Român pentru Imigrări străinilor care nu au dreptul de ședere și, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României”.
Din compararea definițiilor legale ale celor două noțiuni, rezultă nu doar că acestea nu se suprapun, cum susține recurentul, ci chiar că se exclud, câtă vreme tolerarea este doar o concesie pe care Statul Român, prin autoritatea cu competență în materie, o acordă cetățenilor străini care nu au un drept de ședere.
În cuprinsul actului normativ indicat sunt prevăzute mai multe elemente care conturează diferența esențială de regim juridic între dreptul de ședere și tolerare, de exemplu în art. 99 lit. a) și art. 100 alin. (3), întreaga reglementare conducând la concluzia anterior expusă.
Împrejurarea că art. 69 alin. (2), care prevede categoriile de străini cărora nu li se acordă dreptul de ședere permanentă, nu enumeră și persoanele tolerate, nu poate fi reținută ca un argument favorabil recursului, câtă vreme în alin. (1) al aceluiași articol, anterior citat, este enunțată regula acordării dreptului de ședere permanentă străinilor titulari ai unui drept de ședere, iar alineatul următor, vizat de recurent, enumeră excepțiile, adică străinii titulari ai unui drept de ședere cărora nu li se acordă dreptul de ședere permanentă.
În fine, Înalta Curte mai observă și că recurentul-reclamant nu putea obține o soluționare favorabilă a cererii sale de acordare a dreptului de ședere permanentă și pentru motivul că în ultimii 5 ani anteriori formulării acesteia (1 august 2007), a avut o ședere nelegală pe teritoriul României în perioada 5 aprilie 2003-12 decembrie 2003, după cum s-a arătat în cele ce preced.
Pentru toate aceste considerente, reținând că recurentul nu are calitatea de titular al unui drept de ședere pe teritoriul României, cum legal a constatat Curtea de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul de față ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de L.G. împotriva sentinței civile nr. 1943 din 25 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2009.