S-a luat în examinare recursul declarat de Regia Națională a Pădurilor-Direcția Silvică Mehedinți împotriva deciziei nr.232 din 21 mai 2002 a Curții de Conturi-Secția Jurisdicțională
La apelul nominal s-a prezentat recurenta Regia Națională a Pădurilor – Direcția Silvică Mehedinți reprezentată de consilierul juridic B.D.. Au lipsit intimații T.G. și Curtea de Conturi a României.
Procedura completă.
Reprezentantul Regiei Naționale a Pădurilor a ridicat excepția de necompetență materială a Curții de Conturi, pe motivul că în cauză nu este vorba de un prejudiciu constatat ca urmare a efectuării unui control de către organele Curții de Conturi. Pe fondul cauzei a pus concluzii de admitere a recursului și de modificare a hotărârilor criticate, în sensul respingerii contestației formulate de T.G., arătând că vinovăția în producerea prejudiciului aparține șefului de ocol care nu a predat cantonul pădurarului pentru ca acesta să primească în pază. A depus în ședință, decizia nr.2124 din 7 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție-Secția contencios administrativ, prin care a fost admis recursul Regiei Naționale a Pădurilor împotriva deciziei nr.302 din 19 octombrie 2001 a Curții de Conturi –Secția Jurisdicțională, au fost casate hotărârile criticate, iar cauza a fost trimisă spre competentă soluționare la Judecătoria Drobeta Turnu Severin.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința nr.29/7 martie 2002, Colegiul Jurisdicțional Mehedinți a admis contestația formulată de T.G. și a anulat decizia de imputație nr.7 din 2 mai 2000 emisă de Direcția Silvică Drobeta Turnu-Severin pentru suma de 10.000.000 lei.
Recursul jurisdicțional declarat împotriva acestei sentințe de Regia Națională a Pădurilor- Direcția Silvică Mehedinți a fost respins prin decizia nr.232 din 21 mai 2002, pronunțată de Curtea de Conturi-Secția Jurisdicțională.
Instanța de recurs jurisdicțional a reținut că în mod legal și temeinic a fost anulată decizia de imputare întocmită pe numele contestatorului, întrucât nu a existat fapta sa ilicită, în calitate de șef al districtului silvic, astfel încât nu s-a constatat vinovăția sa în producerea prejudiciului.
Impotriva deciziei nr.232 din 21 mai 2002 și în temeiul art.82 din Legea nr.94/1992 republicată, a declarat recurs Regia Națională a Pădurilor-Direcția Silvică Mehedinți, solicitând casarea hotărârii ca nelegală și netemeinică.
In primul motiv de casare s-a invocat necompetența materială a instanțelor Curții de Conturi pentru judecarea cauzei, motivându-se că paguba a fost stabilită de către o comisie internă a direcției silvice și nu de către organele Curții de Conturi, situație în care nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art.41 din Legea nr.94/1992 republicată și competența de a se pronunța asupra deciziei de imputare revenea instanței de drept comun.
Prin cel de-al doilea motiv de casare a fost criticată pe fondul cauzei soluția dată recursului jurisdicțional.
Recurenta a arătat că intimatul îndeplinea funcția de șef de ocol și nu de șef de district, cum eronat s-a reținut în decizia atacată și în această calitate, avea obligația atât prin fișa postului, cât și prin ordinul dat de direcție să predea în paza pădurarului cantonul și cabana silvică de unde au fost sustrase bunurile a căror contravaloare a fost imputată. Sub acest aspect, recurenta a susținut că a fost dovedită vinovăția contestatorului, care nu și-a îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, în sensul de a da spre paza pădurarului gestionar al cantonului și cabana Lunca Stejari din care au fost sustrase bunurile, înlesnind astfel sustragerea bunurilor de inventar.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate și de dispozițiile art.304 și art.304/1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:
Instanțele Curții de Conturi au reținut corect că sunt competente să se pronunțe asupra contestației formulate de intimat în temeiul art.41 din Legea nr.94/1992 republicată, împotriva actului de imputație întocmit de recurentă pentru repararea pagubei constatate de propriile organe de control.
Spre deosebire de art.40 din Legea nr.94/1992 republicată, care prevede sesizarea Colegiului jurisdicțional pe calea unei acțiuni formulate de procurorul financiar pentru recuperarea prejudiciului constatat de organele de control ale Curții de Conturi, art.41 din aceeași lege reglementează procedura contestației împotriva actelor de imputație întocmite pentru pagubele constatate și de alte organe de control decât cele ale Curții de Conturi, cum sunt organele de control financiar intern din unitate care au propus stabilirea răspunderii materiale a intimatului prin emiterea deciziei contestate.
Aceeași concluzie reuzultă și din dispozițiile art.132 ale Legii nr.94/1992 republicată, care prevăd că, prin acte de imputație în sensul acestei legi, se înțeleg deciziile de imputare și, după caz, angajamentele de plată luate în scris, potrivit codului muncii, fără a cuprinde o distincție cu privire la organele de control care au constatat prejudiciul.
In consecință, recurenta a invocat neîntemeiat ca motiv de casare necompetența materială a instanțelor Curții de Conturi de a se pronunța asupra legalității deciziei de imputație întocmit ca urmare a constatărilor organelor de control din unitate.
Criticile formulate de recurentă pe fondul pricinii sunt de asemenea nefondate, întrucât nu a existat vinovăția intimatului în producerea prejudiciului pentru suma imputată, lipsind astfel un element esențial al răspunderii materiale prevăzute de art.107 și urm. din Codul Muncii.
Apărările recurentei privind neîndeplinirea de către intimat a atribuțiilor de serviciu au fost corect înlăturate de instanțele Curții de Conturi, reținându-se că acesta, în calitate de șef al ocolului silvic, nu avea obligația de pază efectivă a cabanei Lunca Stejari la care postul de pădurar era vacant, iar cu adresa nr.5063/8 septembrie 1997 a adus la cunoștința unității condițiile în care se află obiectul respectiv și pericolul de furt la care este expus prin amplasamentul său și lipsa unei paze permanente.
Susținerea din recurs că intimatul avea obligația să predea bunurile pădurarului gestionar este nefondată, întrucât conducerea unității avea cunoștință că postul de pădurar la cantonul silvic Lunca Stejari era vacant, că titularii cantoanelor învecinate au refuzat să asigure paza și că, exista un risc sporit de furt datorită condițiilor speciale de amplasament.
Această situație de fapt, precum și lipsa unor măsuri concrete de asigurare a pazei la cabana Lunca Stejari nu au fost contestate de recurentă și pe cale de consecință, instanțele Curții de Conturi au apreciat judicios că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru răspunderea materială a intimatului, anulând decizia de imputare nr.7/ 2 mai 2000.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare a deciziei pronunțate de Secția jurisdicțională a Curții de Conturi, se va respinge ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Regia Națională a Pădurilor-Direcția Silvică Mehedinți împotriva deciziei nr.232 din 21 mai 2002 a Curții de Conturi a României-Secția Jurisdicțională,ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2003.