S-a luat în examinare recursul declarat de M.V. împotriva deciziei nr.89 din 21 martie 2002 a Curții de Conturi – Secția jurisdicțională.
La apelul nominal s-au prezentat: recurentul M.V., personal și intimatul Ministerul Industriei și Resurselor reprezentat de consilierul juridic P.N. A lipsit intimata Curtea de Conturi a României.
Procedura completă.
Recurentul M.V. a susținut și dezvoltat motivele de recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate iar pe fondul cauzei, respingerea încheierii de sesizare, cu consecința exonerării de plata despăgubirilor civile.
Reprezentanta Ministerului Industriei și Resurselor a pus concluzii de respingere a recursului, ca nefondat.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
M.V. a declarat recurs, în temeiul art.82 din Legea nr.84/1992, împotriva deciziei nr.89 din 21 martie 2002 pronunțată de Curtea de Conturi – Secția jurisdicțională.
Recurentul susține că decizia cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, că instanța a schimbat înțelesul actului dedus judecății, că hotărârea s-a dat cu aplicarea greșită a legii și că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii.
Consideră că în calitate de director al Direcției administrative nu avea atribuții în ce privește realitattea sau exactitatea foilor de parcurs, iar avizul său dat pe centralizatorul lunar al foilor de parcurs nu presupune verificarea realității curselor efectuate.
Menționează că șoferii consemnează cursele, iar confirmarea curselor se face de către beneficiarii acestora, în cazul de față confirmarea fiind făcută de șefii de cabinet ai demnitarilor ale căror autoturisme au fost folosite în timp ce aceștia s-au aflat în deplasare în străinătate.
Arată că s-a reținut greșit că este vinovat de producerea prejudiciului pentru efectuarea curselor în cadrul deplasărilor făcute în străinătate, când în realitate cursele s-au efectuat în țară și că intra în responsabilitatea direcției pe care o conduce, asigurarea și utilizarea corespunzătoare a parcului auto și gestionarea acestuia, dar că nu există o astfel de atribuție în ce privește verificarea realității datelor din foile de parcurs și dreptul de a dispune asupra utilizării autoturismelor destinate demnitarilor.
Analizând motivele de recurs invocate, în raport de probele administrate în cauză, Curtea reține următoarele:
Prin încheierea de sesizare nr.194 din 22 decembrie 2000 a completului de consilieri de conturi s-a solicitat stabilirea răspunderii recurentului M.V. față de Ministerul Industriei și Resurselor până la concurența sumei de 9.656.516 lei reprezentând cheltuieli efectuate fără bază legală și a sumei de 7.025.115 lei reprezentând foloase nerealizate aferente sumei de 9.656.516 lei.
Colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi, prin sentința nr.54 din 24 octombrie 2001 a admis în parte încheierea de sesizare și a obligat pe M.V. să plătească Ministerului Industriei și Resurselor suma de 9.656.516 lei cu titlu de despăgubiri civile, plus daune aferente nivelului dobânzii de 35,98% pentru perioada 1 ianuarie 2000 și până la plata debitului. De asemenea, a dispus aplicarea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor și veniturilor pârâtului M.V. și obligarea acestuia la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Recursul jurisdicțional declarat de M.V. împotriva sentinței a fost respins prin decizia nr.89 din 21 martie 2002 a Curții de Conturi – Secția jurisdicțională, decizie atacată prin recursul de față.
Instanțele Curții de Conturi au reținut că recurentul este persoana răspunzătoare pentru prejudiciul produs Ministerului Industriei și Resurselor, reprezentând contravaloarea a 1.169 litri carburanți consumați cu folosirea nejustificată a autoturismelor, care în calitate de director al Direcției administrative avea răspunderea activității de transporturi și întreținere, de asigurare și utilizare corespunzătoare a parcului auto și de gestionare și dotare a acestuia, conform prevederilor art.43 alin.3 din Regulamentul de organizare și funcționare a ministerului.
Au mai reținut că recurentul era cel care avea ca sarcină de serviciu aprobarea centralizatorului realizărilor de consum.
Culpa recurentului în producerea prejudiciului a fost reținută corect de către aceste instanțe, vinovăția sa constând în îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor de serviciu, prin aceea că nu au verificat exactitatea și realitatea datelor înscrise în documentele justificative privind consumul de carburanți.
În calitatea sa de director al Direcției administrative din minister avea obligația, conform prevederilor art.43 pct.3 din Regulamentul de organizare și funcționare, de a răspunde de activitatea de transporturi și întreținere, de asigurarea și utilizarea corespunzătoare a parcului auto al ministerului, de gestionarea și dotarea parcului auto.
Recurentul este cel care a aprobat centralizatorul lunar al realizărilor de consum pentru autoturismele ministerului, iar în baza aprobării sale s-a făcut decontarea carburanților consumați pentru întrebuințarea nejudicioasă a autoturismelor repartizate demnitarilor spre folosire în interes se serviciu, în perioada în care aceștia se aflau în străinătate.
Recurentul avea obligația de a verifica dacă autoturismele s-au folosit în scopul pentru care au fost destinate și numai în această situație trebuia să aprobe decontarea cheltuielilor făcute în acest sens, nu să procedeze la aprobarea unor plăți nejustificate.
Susținerea sa că nu avea ca atribuție de serviciu verificarea realității și exactității mențiunilor din filele de parcurs, nu poate fi reținută, în cadrul atribuților generale prevăzute de art.43 pct.3 din Regulamentul de organizare și funcționare a ministerului avea și obligația de a se ocupa de utilizarea corespunzătoare a parcului auto, ceea ce nu a făcut în cazul de față.
Această răspundere îi revenea atât în calitate de conducător al unui compartiment, în nume propriu, cât și pentru că nu a urmărit ca subordonații săi să nu dispună efectuarea nejustificată a diverse transporturi cu autoturismele repartizate demnitarilor spre folosire în interesul serviciului.
Pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul art.84 din Legea nr.94/1992, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Miculescu Valentin împotriva deciziei nr.89 din 21 martie 2002 a Curții de Conturi – Secția jurisdicțională, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2003.