Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 11 septembrie 2001, la Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, reclamanta SC V. SRL a chemat în judecată Inspecția Muncii din cadrul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, solicitând obligarea acesteia să-i acorde acreditare, în vederea păstrării și completării carnetelor de muncă, precum și recunoașterea legalității funcționării reclamantei, până la eliberarea normelor metodologice de acreditare a societăților specializate în domeniul evidenței muncii.
În motivarea acțiunii, reclamanta arată că în temeiul sentinței civile nr. 1859/C din 8 mai 1996,a a Judecătoriei Constanța, care a avut la bază avizul de funcționare eliberat de Ministerul Muncii și Protecției Sociale – Direcția Generală de Muncă și Contencios, prestează activitatea de operare și arhivare a cărții de muncă.
Mai arată că a formulat cerere la Inspectoratul Teritorial de Muncă al județului Constanța, în vederea acreditării sale, dar acesta a refuzat rezolvarea favorabilă a cererii, cu motivarea că numai Inspecția Muncii este abilitată să elaboreze metodologia acreditării.
Menționează că ulterior s-a adresat și Inspecției Muncii, pentru acreditare, dar i s-a răspuns că nu au fost încă elaborate Normele metodologice de aplicare a pct. 15 din Anexa 2 la Ordinul nr. 747/1999, al ministrului muncii și protecției sociale, însă art. 3 din H.G. nr. 767/1999, prevede că Inspecția Muncii și Inspectoratele teritoriale de muncă preiau atribuțiile Camerelor de muncă.
Reclamanta și-a completat acțiunea, solicitând și obligarea pârâtei la repararea pagubelor provocate prin refuzul de a-i acorda acreditarea.
Acțiunea a fost respinsă ca nefondată, prin sentința civilă nr. 221 din 1 noiembrie 2001, instanța reținând că în prezent nu există un act normativ care să prevadă condițiile ce urmează să fie îndeplinite de către solicitanți, în vederea acreditării și nu poate fi obligată pârâta la acordarea acreditării, fără existența bazei normative la care fac referire Legea nr. 130/1999 și H.G. nr. 767/1999.
Reține și că prin H.G. nr. 767/1999, s-a prevăzut ca procedura de acreditare să se stabilească printr-un act normativ subsecvent, act ce nu a fost adoptat, astfel că în lipsa procedurii de acreditare nu se poate stabili cu anticipație, dacă o anumită societate va îndeplini condițiile care nu sunt încă instituite.
Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinței, susținând că motivarea hotărârii este contradictorie, prin aceea că instanța își neagă competența în soluționarea pricinii, pentru că n-ar exista un act normativ de consacrare a procedurii acreditării, dar respinge acțiunea, ca nefondată.
Menționează că prin art. 3 pct. B lit. m) din H.G. nr. 767/1999, Inspecția Muncii și Inspectoratele teritoriale stabilesc procedura de acreditare a societățiilor comerciale cu obiect de activitate în domeniul evidenței muncii și în temeiul art. 3 alin. (2) din hotărâre, atribuțiile acestora pot fi detaliate prin regulamentul propriu de organizare și funcționare, aprobat prin ordin al ministrului muncii, astfel că ele puteau institui prin regulamentele respective, și procedura de acreditare, ținându-se cont că au fost înființate în anul 1999.
Recursul este nefondat.
Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 130/1990, la solicitarea unor angajați care au posibilitatea de a păstra și completa carnetele de muncă, actualele Inspectorate teritoriale de muncă pot aproba ca aceste oprațiuni să fie efectuate de către aceștia sau de către societăți comerciale specializate, acreditate în condițiile legii.
Prin art. 3 alin. (1) pct. B lit. m) din Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Muncii, aprobată prin H.G. nr. 767/1999, s-a prevăzut că Inspecția Muncii stabilește procedura de acreditare a societăților comerciale cu obiect de activitate în domeniul evidenței muncii.
Dar, în alin. (2) din același articol se arată că atribuțiile prevăzute la alin. (1) (printre care și cea menționată mai sus), pot fi detaliate prin Regulamentul de organizare propriu, aprobat prin ordin al ministrului muncii și protecției sociale, la propunerea inspectorului general de stat.
Cum până în prezent nu s-a stabilit încă procedura de acreditare a societăților comerciale care au ca obiect de activitate, evidența muncii (cum este și cazul recurentei), nu se putea acorda acreditarea, tocmai în considerarea faptului că nu se cunosc încă ce condiții trebuie îndeplinite de către solicitanți, în vederea acreditării.
Ca atare, se constată că în prezent neexistând o procedură de acreditare a unor astfel de societăți comerciale, instanța de fond nu putea obliga pârâta să acorde recurentei, acreditarea pentru a putea desfășura legal activitatea în domeniul evidenței muncii.
Astfel fiind, reținând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, se va respinge recursul, ca nefondat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 29/1990 și art. 299 și urm. C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC V. SRL Constanța, împotriva sentinței civile nr. 221/CA din 1 noiembrie 2001, a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2003.