Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul C.I. a solicitat anularea Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 931 din 27 iunie 2000, prin care i s-a desfăcut contractul de muncă.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a îndeplinit funcția de comisar principal al Gărzii Financiare Centrale București, iar sancțiunea aplicată în temeiul art. 38 lit. f) din Regulamentul de organizare și funcționare a gărzii, privind desfacerea contractului de muncă, este nelegală, întrucât nu a fost dispusă în cel mult 30 de zile de la luarea la cunoștință, de săvârșirea abaterii, dar nu mai mult de 6 luni de la comiterea acesteia; totodată, că nu s-a recurs la o aplicare gradată a sancțiunilor disciplinare, aplicându-se direct sancțiunea cea mai gravă.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1284 din 27 septembrie 2001, a respins acțiunea reclamantului, reținându-se următoarele:
În activitatea reclamantului, de comisar principal, potrivit Raportului nr. 731914 din 19 aprilie 2000, al Gărzii Financiare Centrale și a adresei nr. 73191 din 10 mai 2000, a aceleiași autorități, s-au constatat abateri grave și repetate, respectiv: în luna martie 2000, a inițiat acțiuni de control la SC I.R. SRL și SC I.E. SRL, fără a respecta Normele de lucru ale Gărzii financiare, în sensul că nu a raportat șefilor ierahici, începerea verificărilor și finalizarea acestora; nu a întocmit nici un document sau act care să ateste acțiunea de control efectuată, nici la cele două societăți, nici la SC M. SRL și SC A.M. SRL.
Totodată, s-a reținut, că în luna mai 1999, reclamantul a mai fost sancționat disciplinar, prin decizia nr. 54 din 25 mai 1999, cu „avertisment”, pentru abaterile săvârșite la SC A.I. SA.
S-a conchis că sancțiunea desfacerii contractului de muncă a fost aplicată în termenul limită de 6 luni, prevăzut de art. 41 din Regulamentul de organizare și funcționare a Gărzii financiare; că s-a respectat și principiul gradării sancțiunii, întrucât anterior reclamantul a fost sancționat cu „avertisment”.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul, formulând două motive de casare: întâi, că măsura desfacerii contractului de muncă nu a fost luată în termenul prevăzut de art. 41 din Regulamentul de organizare și funcționare a Gărzii Financiare; că în Ordinul nr. 931/2000, emis de Ministerul Finanțelor, nu sunt indicate nici una din obligațiile principale prevăzute de art. 25 lit. a) – j) din regulament, pe care le-ar fi încălcat; de altfel, când i s-a luat nota explicativă, nu i s-a adus la cunoștință vreo abatere săvârșită, iar din cercetarea administrativă efectuată, nu rezultă indicii care să ateste complicitatea sa la săvârșirea faptei din 7 aprilie 2000; în al doilea rând, instanța s-a referit la acte care nu se află în dosar, respectiv la nota explicativă a reprezentanților SC I.R. SRL și SC I.E. SRL și în același timp, a respins proba solicitată, cu audierea Directorului general adjunct al Gărzii Financiare; apoi, instanța nu s-a pronunțat asupra probelor administrate, din care rezultă că, începând cu anul 1994 – 1999 a fost notat cu calificativul „foarte bun”, ceea ce constituie motiv de casare, potrivit art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 41 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Gărzii financiare, sancționarea disciplinară se aplică de către cel în drept să ia această măsură, în cel mult 30 de zile de la luarea la cunoștință de săvârșirea abaterii, dar nu mai mult de 6 luni de la data comiterii acesteia și se comunică, în scris, celui în cauză.
Deci, Regulamentul stipulează două termene, în intervalul cărora se poate aplica sancțiunea disciplinară, primul (30 de zile), fiind de prescripție, iar al doilea (6 luni), de decădere.
Or, prima instanță a reținut că sancțiunea disciplinară a fost dispusă în termenul limită de 6 luni, prevăzut de art. 41 din Regulament, fără să examineze cauza, și în raport cu termenul de 30 de zile, ce începe să curgă de la momentul când s-a luat la cunoștință de săvârșirea abaterii.
De altfel, sub acest aspect, nici nu se poate exercita un control judiciar asupra hotărârii, întrucât în considerentele acesteia nu sunt arătate date, cu referire la probe, din care să rezulte când unitatea a luat la cunoștință de săvârșirea abaterii, ceea ce, potrivit art. 261 pct. 5 și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constituie temei de casare, întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
În consecință, recursul este fondat, urmând să fie admis, casată sentința și trimisă cauza, spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, în raport cu soluția ce se va adopta cu privire la termenul în care s-a luat măsura disciplinară, urmează ca prima instanță să examineze și celelalte aspecte invocate în recurs, referitoare la probele administrate și respectiv, să se pronunțe asupra acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de C.I., împotriva sentinței civile nr. 1248 din 27 septembrie 2001, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2003.