Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea introductivă din 12 septembrie 2001, reclamantul U.A. a solicitat în contradictoriu cu Direcția de Muncă și Solidaritate Socială a județului Maramureș, actualmente Casa Județeană de Pensii Maramureș, să se dispună anularea hotărârii nr. 2912 din 10 iulie 2001, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate în perioada 1940 – 1945, conform Legii nr. 189/2000, pentru aprobarea O.G. nr. 105/1999.
În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că, în urma instaurării în anul 1940, a regimului horthyst în Ardealul de Nord, a fost obligat să se refugieze împreună cu familia sa și să se stabilească pe teritoriile românești, pentru a scăpa de persecuțiile exercitate de acest regim asupra populației române și, deși a probat cu acte starea de fapt, cererea de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 105/1999, i-a fost respinsă.
Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, analizând cauza venită prin declinarea de competență de la Tribunalul Maramureș, s-a pronunțat prin sentința civilă nr. 536 din 12 decembrie 2001, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice, beneficiază de drepturile stabilite prin O.G. nr. 105/1999, persoana, cetățean român, care a suferit persecuții din motive etnice, prin strămutare în altă localitate, decât cea de domiciliu.
Sensul legii este acela de a fi despăgubiți cetățenii români care au suferit persecuții exercitate de vreunul din guvernele instaurate în acea perioadă, datorită apartenenței la o anumită etnie, și nu pentru persecuțiile exercitate de alte regimuri sau de armata de ocupație.
Situația de evacuat, expulzat sau refugiat din teritoriile aflate temporar sub ocupația maghiară, nu se regăsește în nici una din situațiile limitativ prevăzute de art. 1 din lege.
Forma de persecuție reclamată, strămutarea forțată pe motive etnice, nu s-a produs din culpa Statului român și a autorităților românești, ci a autorităților maghiare care au impus etnicilor români, printre care și reclamantul, să-și părăsească localitatea de domiciliu.
Împotriva sentinței astfel pronunțate, reclamantul U.A. a formulat o cerere de revizuire, înregistrată la data de 18 aprilie 2002. la Curtea de Apel Cluj. secția comercială și de contencios administrativ, prin care a solicitat schimbarea în întregime a hotărârii, în sensul admiterii acțiunii, pe motiv că noul act normativ, respectiv H.G. nr. 127/2002, prevede și situația de refugiat, în care s-a aflat.
Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, s-a pronunțat prin sentința civilă nr. 181/2002, în sensul respingerii cererii de revizuire, pe motiv că actul nou invocat de reclamant, respectiv H.G. nr. 127/2002 nu poate fi asimilată înscrisului la care face referire această dispoziție legală. Pentru aceasta, instanța a avut în vedere că o hotărâre de guvern nu poate fi asimilată unui înscris doveditor, deținut de partea potrivnică și descoperit după darea hotărârii, precum și faptul că actul normativ nu era publicat la data pronunțării hotărârii, a cărei revizuire s-a cerut.
Împotriva soluției pronunțate a declarat recurs U.A., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului astfel declarat, recurentul a arătat că în intervalul 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, a fost refugiat din Transilvania de Nord, în Timișoara, așa cum rezultă din certificatul seria C nr. 564/2001, eliberat de Arhivele Statului, Direcția Județeană Timiș.
Recursul este nefondat, pentru cele ce urmează.
Prin art. 2 din H.G. nr. 127/2002, a fost definită noțiunea de „persoană care a fost strămutată din altă localitate”, în această categorie fiind incluse și persoanele care s-au refugiat.
Hotărârea criticată a fost dată, însă, după pronunțarea sentinței, iar actul normativ, respectiv H.G. nr. 127/2002, nici nu era publicat la data pronunțării hotărârii, a cărei revizuire se cere, așa cum corect a relevat și instanța de fond.
Pe de altă parte, față de condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., și anume, revizuirea, se poate cere conform art.322 pct.5 Cod procedură civilă: „dacă după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere”.
Or, în raport cu condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., actul nou invocat, respectiv H.G. nr. 127/2002, nu poate fi asimilată înscrisului, la care face referire această dispoziție legală.
Recursul se privește nefondat, hotărârea Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de U.A., împotriva sentinței civile nr. 181 din 23 mai 2002, a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2003.