Ședințe de judecată: Decembrie | | 2025
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 582/2003

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2003.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 6 noiembrie 2001, reclamanta SC P.C. SRL Sfântu Gheorghe a solicitat anularea procesului-verbal nr. 977 din 2 aprilie 2001, încheiat de Garda financiară, secția Covasna, a deciziei nr. 1730 din 26 octombrie 2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice și exonerarea sa de plata sumei de 1.891.429.535 lei, reprezentând accize și a majorărilor de întârziere, în sumă de 496.209.001 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că organele de control fiscal au considerat eronat că operațiunile comerciale cu SC G.S. SRL și cu SC L.C. SRL au fost efectuate fără întocmirea documentelor justificative, deși a prezentat înscrisurile necesare de la cele două societăți și aceste înscrisuri au fost avute în vedere, numai pentru obligațiile de plată a impozitului pe profit și a T.V.A., dar a fost nelegal menținută obligația de a plăti accize, cu majorările de întârziere aferente. Totodată, reclamanta a susținut că a respectat prevederile art. 7 pct. 3 lit. b) din O.G. nr. 27/2000, dovedind că facturile emise de furnizorii de alcool poartă viza supreveghetorului fiscal.

Prin sentința nr. 9/F din 28 ianuarie 2002, Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea, reținând că actele de control au fost legal întocmite de pârâți.

Instanța de fond a avut în vedere că facturile emise în perioada aprilie – mai 2000 de SC G.S. SRL nu reprezintă documente justificative, cum a susținut reclamanta, pentru că la data întocmirii lor expirase valabilitatea autorizației de comercializare a acestui furnizor de alcool.

Pentru facturile emise de SC P. SRL Oradea, instanța de fond a reținut că nu a fost îndeplinită cerința privind viza supraveghetorului fiscal și că, din actele întocmite de reprezentanții Gărzii financiare, a rezultat că această firmă nu a încasat contravaloarea facturilor, în calitate de furnizor.

Împotriva acestei sentințe și în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

În primul motiv de casare, recurenta a susținut că instanța de fond a aplicat greșit legislația în vigoare privind accizele, deoarece la data efectuării operațiunilor comerciale cu SC L.C. SRL și SC G.S. SRL, O.G. nr. 27/2000, prevedea numai obligația ca facturile să fie vizate de supraveghetorul fiscal, în sensul semnării acestora de către supraveghetorul fiscal. Recurenta a arătat că facturile depuse la dosarul cauzei dovedesc îndeplinirea acestei cerințe legale, neavând relevanță dacă semnăturile sunt descifrabile sau nu și că, până la declararea ca false a semnăturilor respective, facturile sunt valabile și produc efecte ca documente justificative.

Prin cel de-al doilea motiv de casare a fost criticată concluzia instanței de fond privind expirarea autorizației SC G.S. SRL, la data întocmirii facturilor din aprilie și mai 2000, cu motivarea că facturile au fost emise în baza contractului încheiat la 15 martie 2000, când furnizorul avea licență de fabricație pentru alcoolul etilic de fermentație.

În ultimul motiv de recurs, s-a susținut că înscrisurile depuse la dosar au fost greșit apreciate sau chiar nu au fost avute în vedere la pronunțarea soluției, pentru că, în realitate, afirmațiile privind neîncasarea contravalorii facturilor de către SC L.C. SRL, aparțin unor salariați ai acestei societăți și nu reprezentanților organelor de control. Totodată, recurenta a arătat că instanța de fond nu a luat în considerare ca probă concludentă cauzei, achitarea prin virament bancar, a facturilor pentru contravaloarea alcoolului livrat de cei doi furnizori și faptul că plățile efectuate nu au fost refuzate de bancă sau de beneficiari, ceea ce dovedește că și-a îndeplinit obligația de a plăti accizele, incluse în prețul mărfii. În același sens, recurenta a susținut că facturile și documentele justificative prezentate au fost acceptate de Ministerul Finanțelor, care a desființat capitolul din procesul-verbal privind T.V.A. și impozitul pe profit, dar în baza acelorași înscrisuri, a menținut obligația de plată pentru accize și majorări de întârziere, contrar practicii dovedite prin decizia de admitere a contestației cu același obiect, formulată de un alt agent economic.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de casare invocate și cu dispozițiile art. 304 și 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În actele de control întocmite de autoritățile intimate s-a constatat că recurenta a exercitat nelegal dreptul de deducere a accizelor din facturile de aprovizionare cu alcool etilic alimentar, stabilindu-se obligația de a plăti la bugetul statului, sumele deduse, cu majorările de întârziere aferente.

Potrivit art. 7 alin. (3) lit. b) din O.G. nr. 27/2000, exercitarea dreptului de deducere este condiționată de existența documentelor justificative care atestă proveniența legală a cantităților utilizate ca materie primă.

Recurenta a susținut neîntemeiat îndeplinirea acestei cerințe legale, pentru că, în cazul achiziționării materiei prime de la agenții economici producători interni, avea obligația să depună o copie de pe autorizația de comercializare, în calitate de producător de alcool și o copie de pe factura fiscală vizată de supraveghetorul fiscal, care să ateste proveniența alcoolului și în care acciza să fie evidențiată separat.

Pentru toate cele șase facturi menționate în actul de control, ca provenind de la SC G.S. SRL Călimănești și SC L.C. SRL Oradea, lipsește viza supraveghetorului fiscal, care să ateste proveniența legală a cantităților de alcool achiziționate de recurentă în perioada supusă controlului.

Semnătura indescifrabilă la rubrica pentru viza supraveghetorului fiscal nu dovedește îndeplinirea cerinței legale, întrucât nu există nici un alt element de identificare a persoanei care a semnat, a calității sale și a autorității, în numele căreia a acționat și nu poate fi comparat conținutul facturilor depuse de recurentă, cu cel al exemplarelor care urmau a fi reținute de supraveghetorul fiscal.

Împrejurarea că legea prevede numai viza supraveghetorului fiscal, nu determină concluzia susținută de recurentă că, pentru vizare, este suficientă o semnătură indescifrabilă.

Față de atribuțiile supraveghetorului fiscal prevăzute în Secțiunea a VIII-a din O.G. nr. 27/2000, se reține că, era necesar a se dovedi că persoana care a semnat. era desemnată ca reprezentant al direcției finanțelor publice. pentru agenții economici în cauză, pentru certificarea realității operațiunilor reflectate în documentele aferente producției de alcool.

În consecință, pentru toate cele șase facturi menționate în actul de control s-a constatat corect că nu a existat viza supraveghetorului fiscal și că recurenta nu a îndeplinit această primă cerință legală pentru a-și exercita dreptul de deducere a accizelor înscrise în facturile respective.

Aceiași concluzie se impune și în privința cerinței legale de a se face dovada că furnizorii de alcool dețin autorizație de comercializare în calitate de producători de alcool.

Astfel, pentru livrările de alcool de la SC G.S. SRL Călimănești, se reține că autorizația de comercializare nr. 94 din 7 decembrie 1999, a expirat la data de 15 aprilie 2000 și, deci, la data întocmirii facturii nr. 0047623 din 12 mai 2000, acest furnizor nu mai era autorizat de Ministerul Finanțelor să efectueze asemenea operațiuni comerciale.

Apărarea recurentei că livrările de alcool au avut loc în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 43 din 15 martie 2000, încheiat în perioada de valabilitate a autorizației de comercializare deținute de SC G.S. SRL, a fost corect înlăturată de instanța de fond.

Convenția prezentată de recurentă nu cuprinde mențiuni esențiale, cum sunt cele referitoare la cantitățile de alcool, ca obiect al vânzării la preț, la termenele de livrare a mărfii, iar transferul dreptului de proprietate a fost stabilit pentru momentul predării, care a fost ulterior perioadei de valabilitate a autorizației de comercializare.

De asemenea, recurenta a susținut fără temei, legalitatea operațiunilor de comercializare, efectuate în termenul de valabilitate a licenței de fabricație seria A nr. 41017/1999, eliberată SC G.S. SRL, pentru că licența este prevăzută în art. 34 alin. (4) lit. e) din O.G. nr. 27/2000, ca fiind numai unul din actele prealabile, necesare pentru eliberarea autorizației de comercializare, ca document final, prin care se autorizează desfășurarea activității respective.

În privința livrărilor de alcool cu facturile din perioada 3 iulie – 7 septembrie 2000, se reține că reprezentanții furnizorului, SC L.C. SRL, au contestat realitatea operațiunilor comerciale și utilizarea facturilor respective, care au făcut parte din facturierul seria ALAAAA nr. 0054051-0054100, sustras prin furt auto la data de 8 iunie 2000.

În consecință, prin probele administrate, recurenta nu a dovedit conform art. 7 din O.G. nr. 27/2000, proveniența legală a cantităților de alcool achiziționate și dreptul său de a deduce accizele înscrise pe cele șase facturi.

Recurenta a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere dovezile privind plățile efectuate în contul celor două societăți comerciale furnizoare, pentru contravaloarea alcoolului livrat în baza facturilor menționate în actul de control.

Înscrisurile referitoare la aceste plăți nu pot constitui temeiul exonerării recurentei, de obligația de a prezenta dovezile prevăzute expres în art. 7 din O.G. nr. 27/2000, ca o condiție obligatorie pentru exercitarea dreptului de deducere a accizelor.

Totodată, aceste înscrisuri nu reprezintă dovezi certe pentru realitatea operațiunilor comerciale, cum neîntemeiat s-a susținut în recurs.

Astfel, în privința ordinelor de plată, pe numele SC L.C. SRL, se reține că din verificările efectuate de Garda financiară, secția București, a rezultat că în evidența contabilă a societății nu au fost înregistrate sumele reprezentând contravaloarea facturilor prezentate de recurentă și că societatea respectivă nu a avut contul bancar în care au fost virate sumele.

Pentru depunerile efectuate în contul bancar al SC G.S. SRL se constată că nu este menționat obiectul plății, iar din verificările Gărzii financiare, secția Vâlcea, a rezultat că această societate nu a mai raportat obligațiile fiscale și nu a mai achitat sumele datorate bugetului de stat, de la data de 25 februarie 2000, anterior emiterii celor două facturi prezentate de recurentă.

Susținerea recurentei că aceleași înscrisuri au fost, totuși, considerate de Ministerul Finanțelor, ca fiind documente justificative pentru calculul T.V.A. și al impozitului pe profit, este nefondată.

La pct. 2 din decizia nr. 1730 din 26 octombrie 2001, Ministerul Finanțelor Publice a desființat capitolele din procesul-verbal nr. 977 din 2 aprilie 2001, referitoare la T.V.A. și la impozitul pe profit, dispunând refacerea controlui. În consecință, ministerul intimat nu s-a pronunțat asupra legalității obligațiilor de plată a T.V.A. și a impozitului pe profit, apreciind că este necesară verificarea apărărilor recurentei, în funcție de înscrisurile noi depuse în procedura administrativ-jurisdicțională și care nu au fost avute în vedere la data primului control.

Aceiași susținere se dovedește a fi nefondată și față de reglementarea juridică a fiecăreia din obligațiile fiscale constatate prin actul de control. Pentru perioada supusă controlului, exercitarea dreptului de deducere a accizelor a fost condiționată de prezentarea documentelor justificative prevăzute expres în art. 7 din O.G. nr. 27/2000, documente care nu au fost depuse de recurentă. În atare situație, apare ca lipsită de relevanță în prezenta cauză, apărarea întemeiată pe înscrisurile depuse ca documente justificative pentru calculul altor obligații fiscale.

În recurs a fost invocată și decizia nr. 69 din 8 iunie 2001, prin care Direcția Generală a Finanțelor Publicea județului Covasna a admis contestația unui alt agent economic, dar această decizie nu a fost emisă de una din autoritățile intimate în cauză și cărora nu le poate fi opusă de recurentă, drept cauză exoneratoare de plată a propriilor obligații fiscale.

Față de considerentele expuse și constatând că nu există motive de casare a hotărârii atacate, Curtea va respinge ca nefondat, prezentul recurs.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 

 

Respinge recursul declarat de SC P.C. SRL, municipiul Sfântu Gheorghe, județul Covasna, împotriva sentinței civile nr. 9/F din 28 ianuarie 2002, a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2003.