S-a luat în examinare recursul declarat de Direcția Regională Vamală Interjudețeană Oradea în reprezentarea Direcției Generale a Vămilor împotriva sentinței nr.368/CA/2002-P din 24 iunie 2002 a Curții de Apel Oradea.
La apelul nominal s-au prezentat recurentele pârâte Direcția Regională Vamală Interjudețeană Oradea și Direcției Generale a Vămilor, intimatele pârâte Vama Oradea și Vama Episcopia Bihor, toate reprezentate de consilierul juridic M.S., precum și intimata reclamantă SC „T.B.T.” SRL reprezentată de avocat A.D.
Procedura completă.
Consilierul juridicM.S. a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atcate și în fond respingerea acțiunii reclamantei și pe cale de consecință renținerea în totalitate a deciziei nr.2299/17.11.1999 emise de Direcția Generală a Vămilor ca legală și temeinică.
Avocat A.D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a pus concluzii de respingere a recursului, ca nefondat.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 7 iulie 1999, reclamanta Societatea Comercială „T.B.T.” SRL a solicitat anularea actelor întocmite de pârâtele Vama Oradea, Vama Episcopia Bihor, Direcția Regională Vamală Oradea și Direcția Generală a Vămilor pentru importurile afectuate în luna decembrie 1998 și pentru care datora taxe vamale în sumă de 149.967.364 lei.
Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 490.881.522 lei, reprezentând diferența de taxe vamale la plata cărora a fost nelegal obligată.
In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pentru importurile de bomboane efectuate prin Biorourile Vamale Oradea și Episcopia Bihor, operațiunea de vămuire a fost nelegală, calculându-se taxele vamale la o valoare în vamă superioară prețului de tranzacție. Reclamanta a susținut că organele vamale nu au avut în vedere documentele de import care, confirmau valoarea înscrisă în facturi și că, în lipsa unui preț legal minim al mărfurilor importate, a fost arbitrar calculată diferența de taxe vamale în sumă de 490.881.522 lei, pentru care a fost obligată la constituirea de garanții vamale.
Prin sentința nr.133/CA din 20 decembrie 1999, Curtea de Apel Oradea a respins acțiunea ca nefondată.
Sentința a fost atacată cu recurs.
Curtea Supremă de Justiție – Secția de contencios administrativ, prin decizia nr.3705 din 13 decembrie 2000 a admis acțiunea, a casat hotărârea atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
In motivarea soluției date s-a reținut, în esență, că se impune o verificare a tuturor documentelor de import. S-a formulat de asemenea recomandarea de a se stabili dacă a fost respectată regula din art.VII a Acordului Gatt conform căreia valoarea vamală se bazează pe valoarea reală a mărfurilor importate și nu pe valori arbitrare, iar când aceasta nu este posibil valoarea vamală trebuie să se bazeze pe o echivalență verificabilă, cât mai aproape de valoarea reală.
După ce cauza a revenit instanței de trimitere s-au administrat în această fază procesuală succesiv două expertize contabile, cu precizări suplimentare ca urmare a obiecțiunilor formulate.
Curtea de Apel Oradea, prin sentința nr.368 din 24 iunie 2002, a admis acțiunea, a anulat decizia nr.2299/17.11.1999 a Direcției Generale a Vămilor, obligând pârâtele Vama Oradea, Direcția Regională Vamală și Direcția Generală a Vămilor să plătească reclamantei suma de 481.989.083 lei, precum și pârâtele Vama Episcopia Bihor, Direcția Regională Vamală Oradea și Direcția Generală a Vămilor aceleași reclamante la 773.696.115 lei, ambele sume reactualizate cu indicele de inflație la data plății, reprezentând taxe vamale nedatorate, reactualizate.
La pronunțarea sentinței instanța de fond a avut în vedere constatările și propunerile făcute prin expertizele efectuate în cauză.
Impotriva sentinței a declarat recurs Direcția Generală a Vămilor.
Prin motivele de casare formulate în scris și dezvoltate oral s-a susținut că mărfurile, care au fost importate de Ungaria din Italia și Polonia, au intrat la Vama din Ungaria cu valori declarate mult superioare calorilor cu care au fost reimportate acele mărfuri în România.
In corpul motivelor de recurs sunt prezentate 6 transporturi, privind următoarele mărfuri: turtă dulce și napolitane, arahide, mazăre conserve, bomboane de ciocolată pentru pomul de Crăciun, la fiecare dintre aceste importuri, identificate prin numărul facturilor și declarații vamale de import fiind precizate valoarea în vama ungară la importul din țările terțe și valoarea în vama română. Cu titlu de exemplu pot fi citate factura de la pct.1, în care l-a valoarea de intrare în vama ungară pentru marfă venită din Italia figurează suma de 41.200 DM iar valoarea aceleiași mărfi la intrarea în România este de numai 2573,52 DM, precum și factura de la pct.2 în care valorile sunt 56.185 DM la vama ungară și 10.0052 DM la vama română.
Această susținere, punând în evidență diferențe semnificative de valori declarate, pentru una și aceeași marfă, nu a fost analizată de către experți și nu a făcut nici obiectul examinării de către pârâte.
Este de observat că cel în cazul a 4 importuri țara de origine a producătorilor a fost fie Italia, fie Polonia, marfa fiind practic tranzitată prin Ungaria, cu atât mai mult cu cât uneori nici nu a fost descărcată din mijlocul de transport cu care fusese adusă din Ungaria.
In cauză s-a făcut o corectă trimitere atât în expertize cât și în sentință ca sediu al materiei, la Acordul privind aplicarea articolului VII al Acordului General pentru Tarife și Comerț, subscris și de România, în lumina căruia organele vamale importatoare au dreptul, atunci când există dubii rezonabile cu privire la valoarea de tranzacție atestă prin documentele vamale să solicite prezentare de dovezi, ori să procedeze ea însăși la culegerea de informații pentru determinarea valorii reale a mărfii.
Cu toate acestea, în afara unor relații solicitate vămii maghiare de la intrarea în România a importurilor și de unele date culese de la un alt import român de bomboane de ciocolată nu s-a făcut nici o altă verificare, iar reclamanta nu a dat nici o explicație/justificare cu privire la discrepanțele cu care a fost importată marfa în Ungaria și apoi exportată în România, fără a ignora faptul suplimentar al cheltuielilor de transport care, potrivit condițiilor de livrare, trebuiau suportate de partea ungară.
In acest sens se impune o completare a materialului probator în vederea obținerii informațiilor necesare cu privire la valoarea reală a mărfurilor ce au făcut obiectul importurilor.
Se vor putea solicita relații chiar de la organele vamale ale țărilor de origine a mărfurilor (Italia, Polonia) precum și în măsura în care va fi posibil, de la firmele producătoare sau exportatoare din aceste două țări. De asemenea, vor putea fi culese date de la alte puncte de vamă din România cu privire la importuri de de marfă în perioade similare (sărbători de iarnă) sau, dacă există cotații de la burse de mărfuri.
Numai după o suplimentare a probelor, inclusiv și cu alte dovezi a căror utilitate și pertinență ar reieși cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va putea fi în măsură să ducă o soluție temeinică, legală și convingătoare.
Față de considerentele expuse recursul declarat se vădește fondat și urmează a fi admis, a se casa sentința atacată și a se dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Direcția Regională Vamală Interjudețeană Oradea în reprezentarea Direcției Generale a Vămilor împotriva sentinței nr.368/CA/2002-P din 24 iunie 2002 a Curții de Apel Oradea.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2003.