Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC A. SRL Oradea a chemat în judecată pârâții Ministerul Sănătății și pe dr. M.P., obligarea primului pârât să emită aviz de funcționare pentru organizarea activității de cursuri de noțiuni fundamentale de igienă, să anuleze actul nr. 31866 din 5 iulie 2000, emis de pârât, obligarea lui la emiterea răspunsului la petiția nr. 16109 din 29 martie 2000, precum și obligarea celui de-al doilea pârât, în solidar cu primul, la plata sumei de 16.160.000 lei despăgubiri, reprezentând contravaloarea chiriei achitate pentru închirierea unui spațiu de la liceul A.L.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin cererea din 29 martie 2000, asupra căruia a revenit la data de 19 iunie 2000, a solicitat eliberarea avizului de funcționare pentru activități de educație și învățământ, însă prin adresa din 5 iulie 2000, Ministerul Sănătății i-a comunicat că dosarul este incomplet, fără a-i preciza ce anume lipsește din dosar.
Curtea de Apel Oradea, prin sentința civilă nr. 134/CA/2000 - P din 15 decembrie 2000, a dispus respingerea excepției plângerii prealabile, ca și pe aceea a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P.M. Totodată, a admis în parte, acțiunea reclamantei SC A. SRL Oradea și în consecință:
- a obligat pârâtul Ministerul Sănătății să emită aviz de funcționare, pentru organizarea activității de cursuri de noțiuni fundamentale de igienă, în favoarea reclamantei;
- a respins capetele de cerere pentru anularea actului nr. 31866 din 5 iulie 2000, emis de pârât și l-a obligat la emiterea răspunsului la petiția nr. 16109 din 29 martie 2000;
- a obligat pârâtul conferențiar doctor P.M., în solidar cu Ministerul Sănătății, să plătească reclamantei, 10.227.600 lei, despăgubiri și 1.300.000 lei, cheltuieli de judecată
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că apărarea pârâților este fondată cu privire la capetele de cerere privind anularea actului nr. 31866 din 5 iulie 2000, care nu este un act administrativ, ci o simplă corespondență, pentru care acest capăt de cerere urmează a fi respins.
De asemenea, considerând că eliberarea avizului de funcționare face obiectul primului capăt de cerere, instanța a dispus respingerea acestuia. Privitor la acest capăt de cerere, instanța a reținut că cererea reclamantului nefiind soluționată în termenul prevăzut de lege, din atitudinea pârâtului, precum și din condițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, rezultă un refuz nejustificat.
Referitor la plata despăgubirilor, instanța a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a funcționarului, este nefondată, raportată la dispozițiile art. 13 din Legea nr. 29/1990.
În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, de 80 dolari SUA pe zi, a reținut că acesta se ridică per total, la 400 dolari SUA, care potrivit cursului dolarului în data de 27 noiembrie 2000, dat publicității prin presa locală, în sumă de 25.569 lei pe dolar, este în sumă de 10.227.600 lei.
Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, au declarat recurs pârâții Ministerul Sănătății și Familiei și P.M.
În recursul său, recurentul Dr.P.M. arată că nici el și nici Ministerul Sănătății, nu i-au refuzat niciodată pârâtului, eliberarea avizului solicitat și nu au eliberat un răspuns negativ în acest sens.
A mai arătat și că pretenția instanței că „pârâtul să fi comunicat în mod clar și neechivoc și o singură dată”, actele pe care le considera necesare, atâta timp, cât Ministerul Sănătății, cum rezultă din actele de la dosar, a făcut acest lucru și scris și verbal, este neîntemeită.
Reclamantul-intimat arată, în continuare, că recurentul avea obligația să ia cunoștință de actele care trebuiau anexate la cererile depuse pentru obținerea avizelor, consultând în acest sens toate sursele posibile care îi stăteau la dispoziție, inclusiv afișele expuse și informațiile verbale care se furnizează în acest sens.
La rândul său, recurentul Ministerul Sănătății și Familiei a susținut că instanța a apreciat greșit că Ministerul Sănătății a refuzat nejustificat eliberarea avizului. Faptul că Normele Tehnice nu au fost publicate în Monitorul Oficial, este nesusținut de instanță, deoarece nu toate ordinele sau normele se publică în Monitorul Oficial. Pe de altă parte, se susține și faptul că reclamantul a obținut autorizații și în alte rînduri, astfel că apărarea acestuia că nu a cunoscut lista cu documentația, nu este fondată.
Într-un al doilea motiv de recurs, recurentul a susținut și că documentele necesare pentru obținerea avizului, sunt prevăzute de Normele Tehnice pe care le-a întocmit Ministerul Sănătății și care au fost depuse la dosarul cauzei. Instanța a apreciat în mod greșit că aceste norme nu au fost afișate, întrucât în realitate, adresa cu numărul nr. 30058 din 7 aprilie 1998, reprezintă lista cu documentele necesare obținerii avizului, listă afișată, cunoscută de reclamant și depusă ca probă la dosarul cauzei, dar pe care instanța nu a apreciat-o ca atare.
Cât privește despăgubirea acordată de instanță, reclamantului, aceasta nu este justificată, deoarece neacordând avizul, Ministerul Sănătății nu a urmărit producerea unei pagube reclamantului, iar faptul că prin încheierea contractului de închiriere acesta a suferit un prejudiciu, acest lucru nu poate fi imputat Ministerului Sănătății, ci funcționarului care nu a eliberat avizul.
Recursurile sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:
În fapt, SC A. SRL, în baza art. 135 din Legea nr. 84/1995 și a art. 20 alin. (1) lit. i) din Ordinul nr. 331/1999, a solicitat și obținut avizele de principiu nr. 55108/1999 și nr. 31864/2000, emise de Ministerul Sănătății și avizul de principiu nr. 27450/2000, emis de Ministerul Educației Naționale, avize necesare organizării de cursuri de noțiuni fundamentale de igienă.
De asemenea, a solicitat să se constate ilegalitatea pretențiilor formulate de Ministerul Sănătății, prin Directorul general P.M., în răspunsul nr. 31866 din 5 iulie 2000, în sensul solicitării unor avize speciale, după obținerea avizului general de principiu și pretinderea completării documentației depuse pentru avizarea specială, ca fiind ilegale.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege, și faptul de a nu răspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective.
Pe de altă parte, potrivit art. 5 din sus-menționatul act normativ, înainte de a cere instanței anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat, se va adresa pentru apărarea dreptului său în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamanția, în termen de 30 de zile de la aceasta.
În cauză, reclamantul s-a adresat cu cerere de la data de 21 martie 2000, cerere la care nu a primit răspuns, ci doar o corespondență din 5 iunie 2000 și respectiv, 20 iunie 2000, la care făcând referire, pârâta însăși recunoaște că nu suntem în ipoteza unor acte administrative.
Analizând, însă, acest capăt de cerere (obligarea Ministerului Sănătății să emită aviz de funcționare), instanța reține că cererea reclamantului nefiind soluționată în termenul prevăzut de lege, constituie un refuz nejustificat, deoarece dreptul este recunoscut de lege, în favoarea reclamantului (art. 20 din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 330/1999).
Așa cum corect a reținut instanța de fond, dreptul de a organiza cursuri pentru însușirea noțiunilor fundamentale de igienă fiind un drept recunoscut de lege în favoarea reclamantului, cu condiția avizării de către Ministerul Sănătății și cel al Educației Naționale, acest drept nu putea fi refuzat de autoritatea publică, pe considerentul că nu și-a întocmit propriile norme și metodologia de lucru.
Pârâții aveau prin urmare, obligația de a solicita depunerea actelor pe care le considerau necesare eliberării avizului, altfel atitudinea acestora echivalează cu un refuz care atrage după sine toate celelalte consecințe.
Astfel, în temeiul art. 13 din Legea nr. 29/1990, acțiunile în justiție pot fi formulate și împotriva funcționarului autorității publice, atunci când se solicită despăgubiri, situație în care acesta răspunde în solidar cu autoritatea administrativă.
În ipoteza în care se constată că acesta a acționat la ordinul superiorului, alături de funcționar va fi chemat în garanție, și superiorul său ierarhic, în condițiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 29/1990.
Referitor la cuantumul despăgubirii, instanța a reținut că reclamantul a încheiat un contract de închiriere la Liceul A.L. din Oradea, pentru perioada 1 martie 2000 - 30 iunie 2000, a cărui valabilitate a fost prelungită, percepând o chirie de 80 de dolari SUA pe zi, care potrivit cursului dolarului la data de 27 noiembrie 2000, în sumă de 25.569 lei pe dolar, este în sumă de 10.227.600 lei.
Cum pârâtul condiționează eliberarea avizului, de existența unui contract de închiriere, anterior primirii avizului, în mod corect instanța de fond a reținut că reclamantul este îndreptățit la plata despăgubirilor, cu atât mai mult, cu cât spațiul a fost închiriat anterior depunerii formalităților pentru aviz, sumele plătite fiind o pagubă dovedită.
În consecință, se constată că instanța de fond aplicând corect dispozițiile legale în materie și făcând o corectă apreciere a probelor dosarului, a pronunțat o sentință legală și temeinică, încât motivele de casare fiind nefondate, ambele recursuri urmează a fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de Ministerul Sănătății și Familiei, precum și de P.M., împotriva sentinței civile nr. 134/CA/2000 - P din 15 decembrie 2000 a Curții de Apel Oradea,ca neîntemeiate.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2003.