Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC G. SA a chemat în judecată Ministerul Industriei și Resurselor și SC M. SA, solicitând instanței ca, în contradictoriu cu pârâții și pe calea contenciosului administrativ, să dispună anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.03 nr. 3670/1997, emis de pârât în favoarea SC M. SA , pentru 23.586 mp teren.
Prin cererea reconvențională, formulată la data de 12 noiembrie 1998, pârâta SC M. SA a solicitat să se constate că este proprietară exclusivă asupra terenului în litigiu.
Învestită cu soluționarea acestei pricini, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 1037 din 14 septembrie 2000, a respins acțiunea principală, a admis cererea reconvențională și a dispus anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate M.03 nr. 3670/1992, pentru suprafața de 23.586 mp teren, cu cheltuieli de judecată.
Nemulțumită de această soluție, SC G. SA a formulat recurs care a fost admis de către Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 2662/2000, casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare la aceiași instanță, pentru a se lămuri caracterul juridic al cererii pârâtei-reclamante, respectiv, reconvențională sau întâmpinare.
Soluționând cauza în fond, după casare, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1716 din 17 decembrie 2001, a respins ca nefondată acțiunea principală formulată de SC G. SA, dispunând anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M-03 nr. 2392/1995, emis de Ministerul Industriilor pentru suprafața de 23.586 mp teren.
Totodată, a respins capătul de cerere reconvențională privind constatarea dreptului de proprietate pentru acest teren, precum și excepțiile invocate de reclamanta-pârâtă, obligând-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 18.600.000 lei cheltuieli de judecată către reconvenientă.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că reconvenienta deține terenul din 1984, când i-a fost atribuit de Consiliul Popular sector 2 pentru a fi construită o bază sportivă. Această bază a fost construită chiar din 1984, reclamanta fiind de acord cu formarea granițelor comune.
A mai reținut și că, chiar pârâtul Ministerul Industriilor a precizat prin întâmpinare că reclamanta nu a comunicat faptul că în 1984 a fost transferată o suprafață din teren altei instituții, prezentând doar actele din 1973 pe baza cărora s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate în litigiu.
Referitor la constatarea dreptului de proprietate al reconvenientei, acest capăt de cerere a fost respins în raport de dispozițiile Legii nr. 29/1990, reținându-se că această cerere poate fi valorificată printr-o altă procedură judiciară.
Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs reclamanta SC G. SA.
Recurenta a susținut în esență că:
Referitor la cererea reconvențională, aceasta era inadmisibilă, întrucât SC M. SA nu a îndeplinit cerințele art. 5 din Legea nr. 29/1990.
Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, apreciind că pârâta-reclamantă ar fi dobândit în mod legal terenul în litigiu, deși procesul-verbal al fostului Comitet Executiv al fostului Consiliu Popular al sectorului 2, prin care s-a aprobat transferul unei suprafețe de teren către pârâta-reclamantă, nu putea constitui un astfel de titlu, întrucât acesta nu putea dispune un asemenea transfer.
Recurenta a mai susținut și că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate.
Astfel, ambele părți susțin și demonstrează că dețin titluri de proprietate emise de același autor, însă reclamanta SC G. SA deține titlul din 1995 și transcris la Judecătoria sectorului 2 la data de 24 februarie 1997, în timp ce pârâta-reclamantă a obținut titlul său la 24 septembrie 1997, fapt pentru care recurenta susține că terenul în discuție aparține exclusiv SC G. SA.
Recursul este neîntemeiat.
Cu privire la primul motiv de recurs, referitor la excepția inadmisibilității cererii reconvenționale a pârâtei reclamante SC M. SA, instanța de fond, în mod corect, a reținut că aceasta s-a adresat din noiembrie 1998 cu plângere prealabilă la fostul Minister al Industriei și Comerțului, cererea fiind înregistrată în luna octombrie 1998.
Față de momentul formulării plângerii prealabile, pârâta-reclamantă a formulat în termen legal cererea reconvențională, fiind respectate astfel dispozițiile art. 5 din Legea nr. 29/1990.
Însuși Ministerul Industriei și Comerțului cunoscând la acea dată existența acțiunii de chemare în judecată formulată de SC G. SA, precum și solicitarea adresată emitentului actului administrativ de către SC M. SA, și-a formulat apărările în fața instanței de judecată în condițiile Legii nr. 29/1990.
Procedura prealabilă, prevăzută de Legea nr. 29/1990, a fost respectată, deoarece s-a făcut dovada adresării plângerii prealabile, anterior formulării cererii reconvenționale, astfel că instanța de fond, în mod legal, a respins excepția inadmisibilității acesteia și a pășit la soluționarea pe fond a pricinii.
Recurenta–reclamantă, prin motivele de recurs, susține că pârâta-reclamantă nu a dobândit în mod legal terenul în litigiu, întrucât fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al sectorului 2 București nu putea dispune de teren, fiind încălcate dispozițiile Decretului nr. 409/1955.
Reclamanta SC G. SA a declarat la cererea de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate că deține terenul în administrare din 1973 în baza deciziei nr. 1278/1973 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular sector 2.
La rândul său, SC M. SA a susținut că deține terenul în litigiu din 1984, când acesta a fost atribuit de fostul Consiliul Popular sector 2 în vederea constituirii unei baze sportive. Procesul-verbal de primire a fost avizat în ședința Comitetului Executiv din 23 iunie 1984.
Primăria sectorului 2 București a confirmat instanței de fond legalitatea transferului din 1984, făcând trimitere la dispozițiile Decretului nr. 409/1955 pe care l-a invocat și pârâta reconvenientă, în fond după casare.
Instanța de fond a reținut din adresa de relații primită de la fostul Consiliu Popular că aceste autorități aveau atribuții de a decide transferul imobilelor pentru întreprinderile aflate în raza lor teritorială și subordonate aceleiași instituții administrative, astfel că decizia de transfer din 1984 și avizarea dată în ședința Comitetului Executiv din 23 iunie 1984 au fost emise legal pârâtei reconveniente care, ulterior, a justificat deținerea terenului până în anul 1989 și în continuare au stat la baza emiterii titlului în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 834/1991.
În aceste condiții, instanța de fond a reținut în mod legal și temeinic că titlul de proprietate al recurentei-reclamante este anulabil în parte, pentru suprafața de 23.580 mp din cei 54.500 mp deținuți de aceasta, pentru faptul că la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-a avut în vedere exclusiv decizia de atribuire 1278/1973, fără a se ține seama că în anul 1984 operase un transfer pentru suprafața de 23.586 mp, în favoarea intimatei-pârâte reconveniente SC M. SA, titlul de proprietate al recurentei-reclamante rămânând valabil numai pentru suprafața de 30.914 mp.
Și cel de-al treilea motiv de recurs este nefondat, întrucât dispozițiile art. 21 A lit. e) din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară prevăd că înscrierea titlului de proprietate în cartea funciară se face cu indicarea faptelor juridice, drepturilor procesuale sau alte raporturi juridice, precum și acțiunile privitoare la proprietate.
Or, deși recurenta-reclamantă se afla în litigiu, la îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară a omis să declare acest lucru, obținând astfel întabularea titlului său de proprietate, cu încălcarea prevederilor art. 21 A lit. e) din Legea nr. 7/1996.
În raport cu cele ce preced, recursul se vădește nefondat și urmează a fi respins, sentința instanței de fond fiind legală și temeinică.
Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la cheltuieli de judecată în sumă de 18.000.000 lei către SC M. SA București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția prescripției dreptului de a solicita anularea parțială a certificatul de atestare a dreptului de proprietate, formulate de recurentul SC G. SA, ca neîntemeiată.
Respinge recursul formulat de SC G. SA București împotriva sentinței civile nr. 1716 din 17 decembrie 2001 Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca neîntemeiat.
Obligă recurenta SC G. SA București la 18.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata SC M. SA București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2003.