La 20 februarie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva sentinței civile nr.1387 din 18 octombrie 2001 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ.
Dezbaterile au fost consemnate în încheiere cu data de 20 februarie 2003 iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 27 februarie 2003.
C U R T E A
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 11 octombrie 1999, reclamanta SC „Q.I.I.” SRL a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea deciziei nr.2127/1999 și a actelor administrative premergătoare.
In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin decizia nr.2127/1999 i s-a respins contestația formulată împotriva dispoziției Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat al municipiului București, în mod nejustificat.
Prin procesul verbal nr.53945/1997, completat prin nota adițională din 4 iulie 1997 organul de control a stabilit sume de plată constând din impozit datorat pentru salariile persoanelor străine care își desfășoară activitatea la C.P., în interesul reclamantei și majorări de întârziere aferente.
Astfel se precizează că, pentru perioada 1996-31 mai 1997, organul de control a stabilit obligația de plată a următoarelor sume:
152.681 USD – impozit pe salarii; 26.288 USD – majorări de întârziere și 89.973.000 lei majorări de întârziere. Societatea a calculat impozitul fără să ia în calcul diurna de deplasare și indemnizația de instalare și a rezultat obligația de a plăti suma de 90.582 USD, sumă care a fost virată la bugetul statului în echivalentul în lei, la cursul dolarului de la data plății.
Reclamanta a precizat că înțelege să conteste actul de control pentru diferențele rămase: 47.069 USD – impozit pe salarii aferent diurnei; 15.030 USD – impozit pe salarii aferent indemnizației de instalare și majorările de întârziere. Cu privire la aceste sume s-a susținut că, potrivit art.6 din Legea nr.32/1991, modificată și completată, nu se cuprind în venitul lunar impozabil și nu se impun sumele plătite în baza contractelor de muncă, a statutelor sau a dispozițiilor legale, cu ocazia mutării sau transferării în interesul serviciului a unui salariat într-o altă localitate, sumele plătite pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare în interesul serviciului, precum și indemnizația care se plătește la încadrarea în funcție. Organele de control au făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art.1 și 2 din Legea nr.32/1991. S-a precizat că în Legea nr.32/1991 nu se stipulează că se impozitează diurna. S-a reținut în mod greșit în Hotărârea nr.5 din 28 iulie 1997 a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a municipiului București că diurna se impozitează, făcându-se referire la art.6 din legea susmenționată dar textul prevede că diurna pentru cetățenii români nu se impozitează.
Referitor la indemnizația de transfer s-a susținut că greșit s-a invocat ca temei de drept art.2 alin.1 din Legea nr.32/1991 atât timp cât nu reprezintă un venit lunar. Prin sentința civilă nr.268/2000 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ s-a admis în parte acțiunea, s-a anulat în parte decizia nr.2127/1999, dispoziția nr.99/1999, hotărârea nr.5/1997, procesul verbal nr.53945/1997 și nota adițională pentru suma de 15.030 USD impozit pe salariu aferent indemnizației de instalare și majorările aferente.
Recursul declarat împotriva acestei sentințe de reclamanta SC „Q.I.I.” SRL a fost admis prin decizia nr.1336/2000 a Curții Supreme de Justiție – Secția de contencios administrativ. S-a casat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice a fost respins ca tardiv formulat.
Motivul casării a fost acela că, instanța de fond a soluționat cauza, fără a cita Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a municipiului București, care a emis dispoziția nr.99/1998 prin care s-a respins contestația formulată împotriva hotărârii nr.5/1997 a Direcției de Impozite și Taxe, care a soluționat obiecțiunile la procesul verbal de control nr.53945/1997 și la nota adițională a procesului verbal.
Rejudecând cauza în fond după casare, Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ prin sentința civilă nr.1387 din 18 octombrie 2001, a admis acțiunea precizată de reclamanta SC „Q.I.I.” SRL în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București. A anulat în parte decizia nr.2127/1999 a Ministerului Finanțelor Publice, dispoziția nr.99/1999 a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a municipiului București, hotărârea nr.5/1997, procesul verbal de control nr.53945/1997 și nota de control cu privire la sumele de 47.069 USD – impozit aferent diurnei; 15.030 USD – impozit aferent indemnizației de instalare; 26,288 USD – majorări de întârziere și 89.973.007 lei majorări de întârziere, exonerând reclamanta de plata acestor sume.
In motivarea soluției s-a reținut că personalul, pentru care s-a stabilit obligația de plată a reclamantei, are contract de muncă încheiat cu firma Teremco – Limited Cipru, iar această firmă a încheiat cu reclamanta contractul nr.2/1995, prin care s-a obligat să asigure personalului de specialitate activități în domeniul Club Casino, respectivele persoane având obligația declarării veniturilor realizate la organele fiscale în raza cărora își are sediul firma la care lucrează, astfel că reclamanta nu poate răspunde pentru neplata impozitului de către persoanele fizice nerezidente, beneficiare ale veniturilor.
Și această hotărâre a fost atacată cu recurs de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a municipiului București ambii pârâții criticând sentința pentru nelegalitate și netemeincie, susținând în esență că, obligația de a calcula, reține și vira impozitul pe salarii aferent veniturilor realizate de persoanele fizice nerezidente din activități desfășurate pe teritoriul României, revine firmelor la care își desfășoară activitățile respective, iar nu persoanelor fizice care prestează serviciile, așa cum eronat a reținut instanța. Intrucât reclamanta nu a prezentat certificatele de rezidență fiscală ale persoanelor fizice nerezidente, angajate ale firmei T.L.C., aceasta trebuia să evidențieze și să vireze la bugetul statului, impozitul pe veniturile salariale realizate de aceste persoane, fiind supuse impozitării atât diurna, cât și indemnizația de instalare.
Ministerul Finanțelor Publice criticând sentința atacată și cu privire la obligarea pârâților la restituirea sumei de 17.436.307 lei taxă de timbru, susținând că prin această dispoziție au fost încălcate dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.105/1997.
Examinând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, probele administrate în cauză, precum și dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit constatărilor organelor de control și scrisorilor de angajare, persoanele angajate de firma străină T.L.C., primesc pe perioada activității desfășurate în România următoarele: salariul, o diurnă zilnică inclusă în salariu, o indemnizație pentru acoperirea rezonabilă a cheltuielilor de transport din țara de reședință în România și o indemnizație înainte de transfer.
Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.32/1991 republicată, privind impozitul pe salarii, sunt supuse impozitării, „veniturile sub formă de salarii și alte drepturi salariale realizate de către persoanele fizice române sau străine pe teritoriul României”, iar potrivit alin.2 al aceluiași articol: „se consideră salarii realizate pe teritoriul României, salarile plătite în bani și în natură, primite de către salariați de la persoanele fizice sau juridice care au domiciliul sau sediul pe teritoriul României, precum și salariile primite din străinătate de către persoanele care își desfășoară activitatea în România”.
Conform art.2 din aceeași lege, venitul impozabil cuprinde totalitatea sumelor primite în cursul unei luni și sunt realizate din „salarii de orice fel..... indemnizații de orice fel.....”.
In baza art.6 alin.1 lit.a din aceeași lege:”nu se cuprind în venitul lunar impozabil și nu se impun sumele plătite în baza contractelor de muncă, a statutelor sau dispozițiilor legale, cu ocazia mutării sau transferării în interesul serviciului a unui salariat, dintr-o altă localitate, sumele plătite pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare în interesul serviciului, precum și indemnizațiile care se plătesc la încadrarea în funcție.
Circulara nr.21550 din 23 septembrie 1996 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, în legătură cu modul de aplicare a Legii nr.32/1991 republicată, (publicată în Monitorul Oficial nr.321 din 3 decembrie 1996 )prevede în cazul persoanelor fizice nerezidente care desfășoară activitate în România, că firmele la care, pe baza contractelor încheiate se desfășoară asemenea activități, răspund de încasarea impozitelor și taxelor datorate țării noastre de către persoanele fizice nerezidente și au obligația să informeze în acest sens organele fiscale teritoriale din subordinea Ministerului Finanțelor Publice cu privire la prezența acestora și la activitatea desfășurată în cadrul firmei în urma căreia se obțin venituri de natura salariilor și a altor drepturi salariale.
In consecință, se reține ca întemeiat motivul de recurs pentru obligarea reclamantei la plata sumei de 47.069 USD – reprezentând impozit aferent diurnei și majorări de întârziere.
Diurna acordată în cauză, persoanelor fizice nerezidente, sub forma unei sumei fixe (15 USD pe zi), inclusă în salariu nu au caracterul și destinația diurnei reglementată pentru salariații români, această sumă reprezentând în fapt salariu chiar dacă este denumită altfel, fiind supusă impozitării, în baza art.1 alin.1 din Legea nr.32/1991.
Pentru salariații români, diurna se acordă în cuantum variabil, limitat la cheltuieli de cazare și masă pentru perioada relativ scurtă a delegării sau detașării, cu obligația decontării.
Cu privire la motivul de recurs pentru obligarea reclamantei de a plăti 15.030 USD – impozit aferent indemnizației de instalare, aceasta urmează a fi respins, întrucât indemnizația în discuție reprezintă o „sumă plătită .... cu ocazia mutării sau transferării în altă localitate”, sumă exceptată de la impozitare, potrivit art.6 alin.1 lit.a din Legea nr.32/1991 republicată, situație în care reclamanta nu datorează nici majorările de întârziere aferente acestei sume. Motivul de recurs privind obligarea pârâților la restituirea sumei de 17.436.307 lei taxă de timbru urmează a fi respins în temeiul prevederilor art.274 (1) Cod de procedură civilă.
Așa fiind, recursurile declarate de pârâți sunt fondate, potrivit considerentelor de mai sus și urmează a fi admise ca atare. Se va casa sentința atacată cu privire la suma de 47.069 USD – impozit aferent diurnei și majorărilor de întârziere stabilite pentru acest impozit, respingând acțiunea cu privire la aceste sume – Ministerul Finanțelor Publice va fi obligat să restituie reclamantei, taxa de timbru plătită în faza procedurii administrativ jurisdicțională pentru suma de 15.030 USD reprezentând impozit pe indemnizația de instalare, precum și pentru majorările de întârziere aferente acestei sume. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva sentinței civile nr.1387 din 18 octombrie 2001 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ.
Casează sentința atacată cu privire la suma de 47.069 USD – impozit aferent diurnei și majorările de întârziere stabilite pentru acest impozit, respingând acțiunea cu privire la aceste sume.
Obligă Ministerul Finanțelor Publice să restituie reclamantei SC „Q.I.I.” SRL taxa de timbru plătită în faza procedurii administrativ jurisdicționale pentru suma de 15.030 USD reprezentând impozit pentru indemnizația de instalare precum și pentru majorările de întârziere aferente acestei sume.
Menține celelalte dispoziții.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2003.