Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 272 din 6 iunie 2002, a secției jurisdicționale a Curții de Conturi, s-a respins recursul declarat de Direcția Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiției, pentru Penitenciarul Codlea.
Instanța de fond, Colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi a admis actul de sesizare al Procurorului financiar și a obligat Direcția Generală a Penitenciarelor, la plata sumei de 830.896.000 lei, cu titlu de T.V.A., neîncasată și nevirată la bugetul statului, plus 253.800.000 lei, majorări de întârziere aferente.
Prin actul de control care a stat la baza actului de sesizare, s-a stabilit că unitatea controlată a realizat în anul 2000, venituri din operațiuni economice, respectiv livrări de bunuri și prestări de servicii, altele decât cele privind activitatea sa administrativă, socială, educativă, de ordine publică – pe bază de contracte economice cu plată, peste plafonul de 50.000.000 lei, fără să devină plătitor de T.V.A.
Instanța de recurs jurisdicțional a reținut ca bine stabilite, faptele, iar cu privire la regimul fiscal aplicabil categoriilor de venituri realitate, că penitenciarul datorează T.V.A.
Au fost respinse apărările invocate, în sensul că veniturile respective nu intră în sfera de aplicare a T.V.A., întrucât fac parte din categoria activităților educative, cu motivarea că munca deținuților a produs venituri penitenciarului, urmare a efectuării unor operațiuni cu caracter comercial; de asemenea, a fost respinsă apărarea că neînscrierea în facturi a T.V.A., nu a dat posibilitatea beneficiarilor să procedeze la deducerea lor.
Împotriva deciziei a declarat recurs jurisdicțional, Direcția Generală a Penitenciarelor, reiterând în esență apărările făcute în fața instanței de fond și de recurs jurisdicțional.
Astfel, s-a învederat că scopul principal al folosirii deținuților la muncă, este acel al reeducării și că potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 17/2000, nu se cuprind în sfera de aplicare a T.V.A., operațiunile privind livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate de instituțiile pluiblice, pentru activitățile lor administrative, sociale, educative, de apărare, ordine publică, siguranța statului, culturale și sportive.
S-a mai susținut că unitățile beneficiare au virat la bugetul de stat, întreaga valoare a T.V.A. colectată, astfel încât statul nu a suferit nici un prejudiciu.
O altă critică adusă se fundamentează pe dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 17/2000, care prevăd că în sfera de aplicare a T.V.A., se cuprind operațiunile cu plată, efectuate de o manieră „independentă”, de către contribuabili.
În sfârșit, recurenta a invocat „consecințele sociale” negative ce pot decurge din adăugarea c/val T.V.A., la tariful negociat cu beneficiarii.
Într-o altă grupă de argumente s-a făcut trimitere la dispozițiile Codului comercial, inducându-se concluzia că activitatea desfășurată de către penitenciare, în legătură cu prestările de servicii și livrările de bunuri, n-ar avea caracter comercial.
Recursul este nefondat.
Situația de fapt expusă este corect stabilită și asupra acestui aspect pârâta nu a formulat nici o obiecție.
Argumentele aduse în susținerea punctului de vedere afirmat, de neimpozabilitate a prestărilor de servicii și livrărilor de bunuri realizate cu deținuții din penitenciar, nu pot fi reținute.
În primul rând și ca o problemă de principiu, orice scutire sau exceptare de la regimul fiscal de drept comun trebuie anume prevăzută de lege, tot astfel cum și aplicarea oricăror taxe sau impozite nu poate fi instituită decât prin lege, această simetrie juridică consfințind principiul fundamental al legalității regimului fiscal sub dublul său aspect, de impunere și de scutire/exceptare.
Inaplicabilitatea prevederilor privitoare la T.V.A., reclamată în speță, nu are drept temei, nici o dispoziție normativă directă, ea fiind dedusă dintr-o interpretare a legii, iar nu întemeiată pe o prevedere clară, expresă și lipsită de ambiguități.
De altfel, chiar această interpretare este nepertinentă și fundamentată pe o greșită citire a textului normativ.
Astfel, dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 17/2000, la care se face trimitere, vorbește de livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate de instituțiile publice, pentru activitățile, lor administrative, sociale ș.a.m.d; deci, de operațiunile efectuate care privesc activitățile lor proprii, exercitate în interesul și scopul acoperirii nevoilor lor de funcționare, specifice instituției și legate intrinsec de mecanismul administrativ – cu diversele sale componente, sport, educație, ordine publică etc. – al penitenciarului.
Or, în speță, este vorba de o activitate conexă, nespecifică administrației penitenciare ca atare și care pune în valoare niște raporturi de drept comercial încheiate cu terțe persoane și cârmuite de dispoziții specifice dreptului obligațional, atât penitenciarul, prin direcția sau serviciul său de specialitate, cât și beneficiarul, acționând ca agenți economici.
Acest tip de raporturi nu este propriu exclusiv penitenciarelor, ci se regăsește și la alte instituții publice, fără scop lucrativ și cu privire la care sistemul nostru fiscal consideră că, atunci când este cazul, trebuie despărțită componenta cu caracter lucrativ, de activitatea cu caracter spiritual, cultural, sportiv etc., prin esența ei nelucrativă, specifică instituției respective și aplicat primei, de regimul fiscal de drept comun, adică impozabilitatea.
A crea unui beneficiar de prestații de servicii plătite, privilegiul fiscal al neachitării T.V.A., atunci când contractează cu penitenciarul, spre deosebire de un agent economic care contractează aceleași sevicii, cu un furnizor oarecare, înseamnă a institui o discriminare de tratament, care nu-și găsește nici un temei în lege.
Nu se poate aduce, nici cel puțin argumentul de oportunitate, că din rațiuni social-educative se face o favoare celor ce prestează munca sau instituției ca atare, întrucât T.V.A. este suportată de beneficiar, colectată de prestator și vărsată la bugetul statului, venitul în sine rămânând același și pentru instituția prestatoare și pentru persoanele fizice.
Sunt, de asemenea, lipsite de pertinență și celelalte argumente invocate de către recurentă.
Astfel, afirmația că statul nu a fost prejudiciat în speță, fiindcă unitățile beneficiare au virat la buget, întreaga valoare a T.V.A. colectată, formal este exact, dar ceea ce se impută, este cu totul altceva și anume, faptul că nu s-a încasat întreaga sumă legal datorată și care ar fi trebuit colectată, iar apoi vărsată la bugetul statului
Tot astfel, susținerea că pentru a fi plătitor de T.V.A., este necesar să existe o „activitate, independentă de specificul sistemului penitenciar”, este nerelevantă, deoarece dacă este adevărat că specific activității penitenciare poate fi și reeducarea prin muncă, este nespecific activității de reeducare, valorificarea prestărilor de servicii, consimțită de către deținuți, în cadrul unor raporturi economice, contractuale, care țin de natura activităților comerciale, sunt specifice acestora, și, funcțional, au un caracter independent.
Față de considerentele mai sus expuse, recursul declarat în cauză se vădește nefondat și urmează a fi respins, menținându-se soluția pronunțată de prima instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Penitenciarelor, pentru Penitenciarul Codlea, împotriva deciziei nr. 272 din 6 iunie 2002, a Curții de Conturi, secția jurisdicțională, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2003