Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 3595 din 22 decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții F.M.A., F.D.A. și F.G.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și a obligat pârâtul să trimită dosarul la evaluator sau la societatea de evaluare desemnată, pentru întocmirea raportului de evaluare. Prin aceeași sentință, a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, precum și cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București, prin Primarul General.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
Prin Dispoziția nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 a Primarului General al Municipiului București s-a decis acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de ⅓ din construcția demolată și pentru terenul in suprafață de 625,33 mp ce reprezintă cota de ⅓ din suprafața totală de 1876,95 mp, situate în imobilul din București, sectorul 1, imposibil de restituit persoanelor îndreptățite F.M.A., F.D.A. și F.G.R.
Dispoziția nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 a Primarului General al Municipiului București a fost emisă în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (1) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările aduse prin O.U.G. nr. 209 din 22 decembrie 2005.
Textele din Legea nr. 10/2001, în baza cărora a fost emisă Dispoziția nr. 7279/2007, reglementează acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv de la persoanele îndreptățite sau autorii lor, în situațiile în care nu sunt posibile restituirea în natură și măsura compensării sau aceasta din urmă nu este acceptată de persoanele îndreptățite.
În cauză, reține instanța de fond, deși Dispoziția nr. 7279/2007 tratează în mod unitar imobilul din București, sectorul 1, se constată că la data preluării abuzive s-a făcut o distincție netă între imobilul situat la adresa poștală nr. 194 și cel situat la adresa poștală nr. 196, inclusiv sub aspectul că fiecare din cele două imobile a fost preluat de la deținători distincți.
Astfel, arată prima instanță, în primul rând, imobilul situat la adresa poștală nr. 196 a făcut obiectul Decretului nr. 134/1949 privind naționalizarea unităților sanitare, în a cărui anexă la adresa indicată este menționată Farmacia, fosta proprietate a numitei P.L., în legătură cu care nu există probe (nici măcar indicii) că ar fi fost rudă cu reclamanții din prezenta cauză.
În al doilea rând, reține instanța de fond, conform adresei nr. 2842 din 25 septembrie 2006 eliberată de SC R. SA, imobilul situat la adresa poștală nr. 194 a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziția nr. 2752 cu proprietar F.E., autorul reclamanților.
De altfel, se arată în considerentele sentinței recurate, chiar reclamantul F.D.A. s-a adresat Direcției Evidență imobiliară și cadastrală - Serviciul Evidența Proprietății din cadrul Primăriei Municipiului București, care, prin adresa înregistrată sub nr. 710447/3497 din 12 martie 2008, a precizat faptul că, potrivit Registrului de revizuire a numerotării imobilelor la nivelul anului 1948, la adresa poștală nr. 196 funcționa Farmacia pe numele P.L., cofetărie, cinematograf și locuință.
Mai mult, reține instanța de fond, există chiar un act oficial din anul 1940 care confirmă caracterul de sine stătător al imobilului nr. 194, respectiv procesul - verbal nr. 74339/1940 încheiat de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București „cu privire la imobilul situat în București, nr. 194, compus din teren de 1026 mp și o casă cu cinematograf, prăvălie etc." (fila 74).
Arată instanța de fond că, în raport de aceste înscrisuri, în mod corect a apreciat instituția pârâtă că în privința imobilului situat la adresa poștală nr. 196 a fost răsturnată prezumția continuității titlului autorului reclamanților, respectiv actul de donație - partaj de ascendent, autentificat sub nr. 28141 din 03 august 1938 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notarială, impunându-se administrarea unui probatoriu suplimentar, sens în care a efectuat adrese către instituțiile competente (adresa nr. 36540/CC din 19 martie 2008 către Primăria Municipiului București - Direcția Juridic Contencios și Legislație - Serviciul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fila 31; adresa nr. 36540/CS din 29 aprilie 2008 către aceeași instituție - fila 33 etc.).
Oricum, reține prima instanță, în cauză, esențial este faptul că Legea nr. 10/2001 reglementează acordarea de despăgubiri către persoanele (sau moștenitorii acestora) de la care au fost preluate în mod abuziv imobile în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar potrivit Decretului nr. 134/1949, în mod cert Farmacia - Sfânta Treime situată la adresa poștală nr. 196, a fost preluată de la numita P.L., astfel că nu există temei juridic pentru ca reclamanții să primească despăgubiri pentru acest imobil.
De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, este vădit nejuridic răspunsul comunicat instituției pârâte de către Primăria Municipiului București - Direcția Juridic, Contencios, Legislație, cu adresa nr. 14114 din 01 aprilie 2008, în sensul că s-a acordat reclamanților dreptul la despăgubiri prin raportare la întregul imobil situat la nr. 194 - 196, deoarece „numita L.P. sau succesoarele ei în drepturi nu au făcut notificare conform prevederilor Legii nr. 10/2001”, în condițiile în care nu există nicio probă că reclamanții s-ar afla în relații de rudenie cu numita P.L. sau că ar avea vocație succesorală în privința acesteia.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite, coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote părți egale, potrivit dreptului comun.
Or, arată instanța de fond, în cauza dedusă judecății, notificarea a fost formulată numai de către reclamanții F.M.A., F.G.R. și F.D.A., în calitate de moștenitori ai defunctului F.I., coproprietar al imobilului situat la nr. 194, alături de frații acestuia – F.E. și F.P.
Mai reține prima instanță că, în privința imobilului la nr. 196, nu pot fi incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura administrativă prevăzută de acest act normativ profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire, atâta timp cât la dosar nu au fost depuse probe din care să rezulte că între reclamanți și numita P.L. ar exista o legătură de rudenie.
Așadar, se arată în considerentele sentinței atacate, în privința imobilului de la nr. 196 nu se poate considera că ne aflăm în prezența unui refuz nejustificat al instituției pârâte, demersurile acesteia circumscriindu-se competențelor de verificare a legalității Dispoziției nr. 7279 din 15 octombrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București și fiind justificate de neregularitățile indicate anterior.
În ceea ce privește imobilul situat în București, nr. 194, nu a fost invocat nici un impediment juridic pentru ca procedura administrativă reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată și completată, să nu-și urmeze cursul firesc, în situația în care, astfel cum am arătat anterior, există înscrisuri suficiente pentru individualizarea acestuia.
Această soluție se impune, reține prima instanță, pentru ca reclamanții să-și poată realiza dreptul la despăgubiri corelativ imobilului nr. 194 într-un termen rezonabil, având în vedere că acest drept nu este contestat.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației, prima instanță a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru admiterea lui, având în vedere că nu se poate reține vreo conduită ilicită în sarcina instituției pârâte sub aspectul invocat de reclamanți (ci doar sub cel relevat de instanță), în condițiile în care au fost constatate neregularități evidente în emiterea Dispoziției nr. 7279 din 15 ianuarie 2007, iar legea reglementează, în principiu, aplicarea unitară a procedurii administrative față de o astfel de dispoziție.
Referitor la cererea instituției pârâte de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București, instanța de fond a apreciat că nu întrunește condițiile prevăzute de art. 60 - 63 C. proc. civ.
Împotriva aceste sentințe, considerată netemeinică și nelegală a declarat recurs Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs se aduc, în esență, următoarele critici sentinței recurate:
Pe de o parte, se arată că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției de nelegalitate a Dispoziției nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 emisă de Primăria Municipiului București, invocată în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, fiind expuse considerentele care, în opinia recurentului, justifică temeinicia acestei excepții.
Pe de altă parte, se susține că prima instanță a analizat legalitatea dispoziției menționate deși trebuia să suspende cauza și să trimită dosarul Tribunalului București, ca instanță competentă în ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată.
În ceea ce privește dispoziția instanței care vizează obligarea recurentului-pârât la trimiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilului situat în București, sector 1, nr. 194, se arată, în esență, că această măsură a fost dispusă fără a se ține seama de faptul că la dosar nu există înscrisuri suficiente pentru individualizarea acestui imobil, respectiv teren și/sau construcție demolată, cu indicarea suprafețelor și a caracteristicilor tehnice, necesare evaluatorului în vederea efectuării lucrării de specialitate. O astfel de individualizare lipsește atât din partea Primăriei Municipiului București care a emis Dispoziția nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 cât și din partea instanței de fond, care se referă numai la imobilul situat în București, sector 1, nr. 194, fără a face o delimitare expresă față de cel situat la aceeași adresă, dar la nr. 196.
Prin urmare, se arată că obligația instituită în sarcina sa este imposibil de executat, cu atât mai mult cu cât în opinia sa dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, republicată, menționată anterior, este nelegală, fiind emisă cu încălcarea dispozițiilor prevăzute în acest act normativ.
Prin concluziile scrise, recurentul-pârât a reiterat criticile aduse sentinței recurate prin cererea de recurs.
Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Susțin că recurentul-pârât nu a precizat care este legătura de cauzalitate între actul administrativ invocat ca nelegal și fondul cauzei deduse judecății, astfel ca instanța să poată aprecia asupra admisibilității excepției și investirea legală a instanței competente.
De asemenea, se apreciază că sentința recurată este legală și temeinică, existând la dosar înscrisuri suficiente pentru individualizarea imobilul situat în București, sector 1, nr. 194, iar evaluatorul are puteri depline în ceea ce privește efectuarea lucrării de evaluare, inclusiv cu privire la identificarea și individualizarea acestuia odată cu deplasarea la fața locului. Prin urmare, nu există nici un impediment ca procedura administrativă să nu-și urmeze cursul astfel încât autoritatea publică să nu mai tergiverseze soluționarea acesteia întru-un termen rezonabil.
Înalta Curte, analizând sentința recurată în raport de criticile formulate de recurentul-pârât, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de apărările părților din întâmpinare, cât și potrivit art. 3041 C. proc. civ., apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Instanța de recurs reține că nu este incidentă situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În mod corect, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat recurentul-pârât să transmită dosarul către evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare pentru imobilul situat în București, sector 1, nr. 194, aceasta fiind o etapă premergătoare emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Criticile care vizează această soluție sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al legii menționate anterior are ca atribuție doar verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, ori, acest aspect nu a fost contestat, refuzându-se trimiterea dosarului către evaluator cu motivarea că nu există înscrisuri suficiente pentru individualizarea imobilului situat în București, sector 1, nr. 194 față de cel de la nr. 196.
Ori, dacă recurentul-pârât avea astfel de nelămuriri și aprecia că Dispoziția nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 nu este însoțită de documentele menționate la pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, putea fie să restituie dosarul autorității emitente, respectiv Primăriei Municipiului București, fie să solicite lămuriri de natură a furniza informațiile pe care le considera necesare evaluării. După cum se constată, recurentul-pârât nu a adoptat o astfel de atitudine, ci a stat în pasivitate în ceea ce privește parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor la care reclamanții sunt îndreptățiți, urmare a Dispoziției nr. 7279 din 15 ianuarie 2007.
De asemenea, susținerile recurentului-pârât în sensul că evaluarea nu se poate realiza în lipsa unor înscrisuri referitoare la individualizarea imobilului notificat nu poate fi reținută, fiind corecte aprecierile primei instanțe în acest sens. Datele de care pretinde că are nevoie pentru a iniția procedura de evaluare sunt în realitate informații pe care le poate obține și evaluatorul în teren.
Soluția instanței de fond se impune și pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator și implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data înregistrării dosarului la Comisie și data analizei acestuia din 11 octombrie 2007, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Pârâtei, Comisia Centrală, îi revin fără putință de tăgadă obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative.
Prin urmare, sentința recurată în ceea ce privește admiterea cererii care viza transmiterea dosarului la evaluator este legală , atât în raport de prevederile art. 16 alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V cât și de dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel că nu poate fi reținută situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Este adevărat că recurentul - pârât a invocat excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 7279 din 15 ianuarie 2007, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, însă, această excepție nu ar fi schimbat soluția pronunțată de prima instanță.
În ceea ce privește dispoziția menționată, legiuitorul a prevăzut o altă procedură judiciară, specială, pentru modificarea sau desființarea acesteia, în cuprinsul Legii nr. 10/2001, astfel că sunt incidente prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Cum excepția de nelegalitate poate fi invocată doar cu privire la actele ce pot constitui obiect al cererilor în contencios administrativ și cum Dispoziția nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 nu poate fi contestată la instanța de contencios administrativ, pentru considerentele arătate, este inadmisibilă cererea de sesizare cu excepția de nelegalitate formulată în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În considerentele sentinței recurate, criticile cu referire la Dispoziția nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 au fost analizate de prima instanță în contextul în care acestea vizau soluția asupra cererii de chemare în judecată.
Ținând seama de cele reținute, cât și de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza II C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinței nr. 3595 din 22 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 februarie 2010.