Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, de data 19 mai 2009, reclamantul D.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, suspendarea executării Ordinului nr. 518 din 24 aprilie 2009 emis de pârât, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anularea acestui ordin.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile prevăzute expres de art. 14 din Legea nr. 554/004 și anume existența unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente.
Pârâtul, prin întâmpinare a invocat excepția inadmisibilității cererii de suspendare cu motivarea că nu s-a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004,
Prin încheierea din 16 iulie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ-și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării Ordinului Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 518 din 24 aprilie 2009 formulată de reclamantul D.V.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Ordinul nr. 518 din 24 aprilie 2009 emis de pârât s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția publică de conducere de director executiv adjunct, coordonator al domeniului economic la Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Gorj, cu acordarea unui preaviz de 30 de zile, ordinul fiind întemeiat pe dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009 și că în speță în speță nu sunt îndeplinite cele două condiții cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.
În acest sens a constatat prima instanță că textul legal imperativ denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat care să fie de natură a argumenta existența unui „caz bine justificat" și a „iminenței producerii pagubei".
S-a mai constatat că din împrejurările cauzei nu rezultă existența vreunei îndoieli puternice și evidente asupra prezumției de legalitate, iar natura măsurii dispuse prin actul administrativ atacat nu constituie, prin ea însăși, un „caz bine justificat".
În ceea ce privește condiția existenței unei „pagube iminente", astfel cum această noțiune este definită în art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, curtea de apel a constatat că reclamantul nu a justificat în cuprinsul cererii de chemare în judecată paguba iminentă ce i s-ar produce prin executarea actului administrativ și nici nu a dovedit-o, astfel încât, argumentele prezentate de reclamant nu sunt suficiente și concludente pentru a se aprecia că sunt întrunite cerințele legale ce se impun pentru a se suspenda executarea unui act administrativ, a cărei prezumție de legalitate nu a fost răsturnată.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul D.V.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat, în esență, că greșita interpretare dată de instanța fondului art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a avut ca și consecință neaplicarea acestor dispoziții legale pentru suspendarea executării actului administrativ unilateral OMAPDR nr. 518 din 24 aprilie 2009.
În opinia recurentului în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul legal menționat, cazul bine justificat rezidând din însăși situația de fapt și de drept care este de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității ordinului atacat, iar paguba iminentă constând în plata drepturilor salariale de care a fost și este în continuare privat.
În sprijinul acestor susțineri recurentul a amintit Decizia nr. 1189/2008 a Curții Constituționale, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ( în concret, Cauza Buchen contra Cehiei – 2002, în care Curtea a statuat că noțiunea de „bun” înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel că dreptul la salariu este asimilat unui drept de proprietate), Recomandarea R/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei și faptul că actul normativ ce a stat la baza emiterii actului administrativ în discuție – O.U.G. nr. 37/2009 - se află sub controlul Curții Constituționale cu termen la 16 septembrie 2009.
Examinând cauza, prin prisma criticii formulate prin cererea de recurs, în temeiul art. 3041 C. proc. civ. și având în vedere dispozițiile legale incidente – art. 14 alin. (1) și 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 – Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinței atacate.
Temeiul juridic al cererii de suspendare a executării Ordinului nr. 518 din 24 aprilie 2009, îl constituie dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât prin aceeași acțiune s-a solicitat și anularea acestui act prin care autoritatea publică a decis eliberarea reclamantului din funcția publică de director executiv adjunct, coordonator al domeniului public, la Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Gorj.
În analiza cererii de suspendare cerute în baza art. 15 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ judecătorul este ținut a se raporta la îndeplinirea cerințelor fixate prin art. 14 alin. (1) din același act normativ.
Cele două articole (art. 14 și art. 15) care reglementează suspendarea executării unui act administrativ unilateral sunt în spiritul Recomandării nr. R(89)8 a Comitetului de Miniștri către Statele membre privind protecția judiciară provizorie în materie de contencios administrativ (adoptată la 13 septembrie 1989), în sensul că măsurile de protecție provizorie – cum este cazul suspendării executării actului administrativ – pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului este de natură că cauzeze grave prejudicii, reparabile doar cu dificultate și sub condiția existenței unui caz prima facie împotriva validității actului respectiv.
În acest context legal, judecătorul fondului a procedat la evaluarea celor două condiții cumulative: „cazul bine justificat” și „pentru prevenirea unei pagube iminente” și constatând că acestea nu sunt îndeplinite a respins cererea de suspendare.
Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, astfel că, în concret, verificarea celor două condiții presupune ca probatoriul administrat să evidențieze suficiente elemente de natură a crea o puternică îndoială asupra legalității, altfel spus să constituie indicii temeinice de nelegalitate.
Având în vedere că actul administrativ este emis pentru organizarea executării legii sau aplicarea în concret a legii, deci în baza și în limitele legii, instanța își limitează verificarea, atât în ce privește conformitatea actului administrativ cu legea, cât și în ce privește îndeplinirea celor două condiții pentru a aprecia asupra suspendării executării actului, prin raportare la data emiterii sau adoptării actului administrativ.
În speță, la momentul judecării cererii de suspendare a executării, nu era îndeplinită nici cerința „cazului bine justificat” și nici cea a prevenirii unei „pagube iminente” în accepțiunea pe care însuși legiuitorul o dă acestor sintagme [art. 2 lit. 1), lit. t) și ș)].
Revenind la prima condiție, chiar recurentul arată că la momentul soluționării cererii de suspendare actul normativ în baza căruia a fost emis actul administrativ în discuție se afla sub control constituțional cu termen la 16 septembrie 2009 la Curtea Constituțională (C.C.R.).
Într-adevăr, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 C.C.R. a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională, argumentând că această ordonanță a fost adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție; totodată O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009 (publicată în M.O.f. nr. 668 din 6 octombrie 2009), care în rândul său a fost declarată neconstituțională în privința art. I pct. 1-15 și 26, art. II, art. IV, art. V, art. VII și anexa 1, (decizia nr. 1629/2009 a C.C.R.) cu motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009 și pe cale de consecință și al Deciziei nr. 1257/209 a C.C.R.
Pentru argumentele deja arătate, aceste evenimente survenite ulterior datei la care s-a examinat cererea de suspendare (16 iulie 2009) nu sunt relevante în cauza de față.
În privința celeia de-a doua cerințe prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prima instanță a constatat în mod corect că aceasta nu este îndeplinită, neexistând dovezi ale iminenței producerii unei pagube. De altfel, chiar norma europeană cu caracter de recomandare, invocată de recurent, se referă la prejudicii reparabile doar cu dificultate.
Or, în cauză neîncasarea drepturilor salariale aferente funcției de conducere nu poate fi asimilată unui astfel de prejudiciu, urmând desigur ca în analiza legalității pe fond a actului de eliberare din funcție, la cerere, și dacă se va constata caracterul nelegal și vătămător al acestuia, paguba creată să fie acoperită.
Fără a fi incorectă trimiterea făcută de recurent la practica organului jurisdicțional al Consiliului Europei (Curtea Europeană a Drepturilor Omului), Înalta Curte constată că și aceasta este nerelevantă în această fază a solicitării aplicării măsurii de protecție provizorie împotriva actului administrativ contestat.
În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt neîntemeiate criticile aduse de recurent și că în urma unei interpretări corecte a dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 instanța fondului a reținut că nu sunt incidente aceste dispoziții legale pentru a se dispune suspendarea executării Ordinului nr. 518 din 24 aprilie 2009 emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.
Văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de D.V., împotriva încheierii din 16 iulie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 februarie 2010.