Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2917 din 4 noiembrie 2008, Tribunalul București a admis excepția necompetentei materiale a Tribunalului București și a dispus declinarea cauzei privind pe reclamantul SINDICATUL NAȚIONAL AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI în calitate de reprezentant al membrilor D.M.N., ș.a., și pârâtul MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE, și chematul in garanție MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANȚELOR, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Prin cererea înregistrată la 30.09.2008 reclamantul a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului Ministerul Afacerilor Externe la plata sporurilor salariate cuvenite constând în suplimentului postului în procent de 25% din salariul de baza și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, aferente perioadei 22 martie 2004 și până în prezent, actualizate cu indicele de inflație precum și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în cărțile de muncă.
În fapt, reclamantul a arătat că membrii de sindicat indicați în anexă, au calitatea de funcționari publici în cadrul Ministerului Afacerilor Externe și că în baza art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată: "Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare"
Aceste drepturi au fost suspendare succesiv până la data de 31 decembrie 2006.
Reclamantul a mai susținut că salariile funcționarilor publici nu pot face obiectul unei renunțări sau limitări, potrivit codului muncii, iar norma legală trebuia să-și producă efectele, suspendarea dreptului neechivalând cu abrogarea sau înlăturarea lui.
A mai invocat prevederile art. 41 și art. 53 alin. (1) și (2) din Constituție, potrivit cărora "Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie sa fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății".
În drept, reclamanții a invocat prevederile Legilor nr. 188/1999, Constituția României, art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 4 noiembrie 2008 pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității, prescripției dreptului la acțiune pentru perioada dintre 22 martie 2004 și august 2005.
Pe fond a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată deoarece pe de o parte nu poate determina întinderea suplimentelor salariale, nefiind reglementată modalitatea de acordare a suplimentelor, iar pe de altă parte acordarea acestora a fost suspendată.
De asemenea a solicitat chemarea în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor ca în cazul în care ar cădea în pretenții acesta să fie obligat să adopte măsuri în vederea alocării în bugetul Ministerului Afacerilor Externe a sumelor necesare achitării sporurilor salariale în discuție.
La data de 17 martie 2009 chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa, pe această cerere.
Pe fondul cererii de chemare în garanție, a invocat faptul că nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1419 din 1 aprilie 2009 a respins excepția inadmisibilității și prescripției dreptului la acțiune invocate de pârâți ca neîntemeiate.
A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor pe cererea de chemare în garanție.
A respins acțiunea reclamantului Sindicatul Național al Funcționarilor Publici pentru membrii de sindicat nominalizați în cerere, în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe, ca neîntemeiată.
A respins cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Afacerilor Externe împotriva Ministerului Finanțelor Publice ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Cu privire la excepția prescripției dreptului de a solicita sume de bani aferente anului 2004 până în septembrie 2005 s-a considerat că această excepție este neîntemeiată deoarece termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nu s-a împlinit deoarece dreptul la aceste suplimente a fost suspendat până la data de 31 decembrie 2006, iar termenul de prescripție nu curge pe perioada suspendării dreptului.
Cu privire la excepția inadmisibilității s-a reținut că și această excepție este neîntemeiată deoarece invocarea sau nu a excepției de neconstituționalitate referitoare la actul normativ prin care s-a dispus suspendarea drepturilor solicitate este o problemă privind fondul cauzei și de admisibilitate a acțiunii.
Excepția lipsei calității procesuale a Ministerului Finanțelor Publice pe cererea de chemare în garanție este de asemenea neîntemeiată, a reținut prima instanță având în vedere că Ministerul Finanțelor Publice are, în baza Legii nr. 500/2002 a serie de atribuții în privința elaborării legilor bugetare și a celor privind rectificările bugetare.
Pe fondul cauzei prima instanță a reținut că cererea nu este întemeiată, că drepturile solicitate de reclamant, respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare nu sunt prevăzute de dispozițiile Legii nr. 188/1999 într-un cuantum determinat și nu sunt stabilite în concret criteriile și condițiile de aplicare.
Nu se poate vorbi de existența unui drept, a apreciat instanța de fond atâta timp cât întinderea acelui drept nu este reglementată în nici un act normativ și nici nu se poate aplica principiul analogiei cel puțin din două motive.
Primul motiv pentru că nu există reglementat nici în privința altor categorii de salariați, funcționari, acest drept sau cuantumul lui, iar pe de altă parte chiar și art. 157 alin. (2) C. muncii dispune că „sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative”.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurentul a susținut în esență că prima instanță în mod greșit a respins cererea, întrucât dreptul la plata celor două suplimente este recunoscut de lege iar suspendarea anuală a acestui drept nu înseamnă desființarea lui cu atât mai mult cu cât începând cu anul 2007 nu s-a mai dispus suspendarea acordării sporurilor respective, context în care dreptul a revenit în parte în patrimoniul reclamanților și a devenit actual.
A mai susținut recurentul că suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare sunt elemente componente ale salariului funcționarilor publici în baza art. 37 din O.G. nr. 6/2007 și trebuiesc plătite înaintea oricărei alte obligații de plată ale autorităților sau instituției publice și nici nu poate face obiectul vreunei renunțări sau limitări.
În mod eronat a reținut instanța fondului, că nu sunt incidente prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO.
În hotărârea Gasus Dosier – Unt Foredertechnik GmbH împotriva Olandei din 23 februarie 1995, Curtea a explicat că noțiunea de bun reglementată de art. 1 al Protocolului, are o semnificație autonomă și în mod evident nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate drepturi de proprietate și în consecință bunuri în sensul acestei dispoziții.
Considerentele instanței de fond potrivit cărora neadoptarea unei reglementări subsidiare ulterioare, pentru concretizarea dreptului conduce la imposibilitatea acordării acestuia de către angajator sau instanță judecătorească sesizată, este lipsită de temei legal, întrucât această teză ar însemna că cele două categorii de drepturi salariale ar fi iluzorii și teoretice.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 3041 C. proc. civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare:
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale în condițiile legii.
(3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".
Dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.
Este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare", însă, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care intimata - reclamantă solicită plata drepturilor pentru membrii săi de sindicat, în calitate de funcționari publici în cadrul ministerului nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teza reclamantei și a obliga autoritatea să-i acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment pentru perioada 22 martie 2004 și până la data sesizării instanței , ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești, limitate constituțional la aplicarea dreptului pozitiv și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adopta legea de salarizare a funcționarilor publici.
Cu privire la incidența art. l din Protocolul adițional nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că în jurisprudența CEDO s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. l din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. l din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).
În cauză, dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței CEDO, o creanță care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. l din Protocolul nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Sindicatul Național al Funcționarilor Publici împotriva sentinței civile nr. 1419 din 1 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2010.