Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 91/CA din 30 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Iași a fost declinată competența materială de soluționare a cererii formulată de reclamanta P.D.C. în contradictoriu cu Institutul Național de Statistică.
în fapt reclamanta a solicitat a fi obligat pârâtul la plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare în același procent, sume ce urmează a fi calculate de la data de 1 ianuarie 2004, până la data pronunțării hotărârii, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data efectuării plății și acordarea în continuare a acestor drepturi.
Prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și din mediul de afaceri, (...), publicată în M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003, Cartea II, Titlul III, art. XIII, pct. 21 care modifică art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, se prevede că:
« Art. 29 alin. (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare».
Prin art. XVIII din Legea nr. 161/2003 s-a statuat ca «pentru anul 2003 funcționarii publici își mențin drepturile salariale stabilite (...)", iar la art. XXV din același act normativ s-a menționat că art. 29 alin. (1) Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2004, prevederi care ulterior au fost suspendate.
Acestea au reintrat în vigoare potrivit art. XIII din Legea nr. 251/2006.
Reclamanta a mai precizat că, din 22 martie 2004 până la data de 01 ianuarie 2007, drepturile salariale solicitate au fost suspendate în mod nelegal, potrivit art. 44 din O.U.G. nr. 92/2004, fapt ce contravine prevederilor art. 41 și art. 53 din Constituție, respectiv art. 38 și art. 39 alin. (1) lit. d) C. muncii, care prevăd, în mod imperativ, că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate, salariaților fiindu-le garantat dreptul la egalitate de șanse și de tratament.
De asemenea, suspendarea celor două sporuri sus menționate s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor constituționale care reglementează drepturile persoanelor încadrate în muncă, deoarece acest drept nu a fost doar restrâns, ci îngrădit, atingând însăși existența dreptului.
Suspendarea celor două drepturi nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Prin art. 23 din Declarația Universala a Dreptului Omului, s-a garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egala, principiu ce a fost consacrat, in plan național, de dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările si completările ulterioare.
Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr.148/CA din 17 iulie 2009 a admis acțiunea promovată de reclamanta P.D.C. și a obligat pârâta la plata către reclamantă a suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază, începând cu data de 1 iunie 2004 și până la data pronunțării hotărârii, sume actualizate în raport cu indicele de inflație la data plății efective.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 29 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, devenit art. 31 la republicarea legii din 2006, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din :
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului în procent (general) de 25% din salariul de bază;
d) suplimentul gradului, de asemenea în procent de 25% din salariul de bază, drepturi a căror plată a fost suspendată prin art. 44 din O.U.G. nr. 92/2004 și art. 48 din O.U.G. nr. 2/2006, reglementări ce au reintrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, conform art. 13 din Legea nr. 251/2006 ocazie cu care termenul de „suplimentul gradului” a fost înlocuit cu „suplimentul corespunzător treptei de salarizare”.
În raport cu aceste prevederi, Curtea a reținut că suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu înlăturarea lui cât timp nu i-a fost înlăturată existența printr-o dispoziție legală și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea normei legale în ceea ce privește acest drept.
Curtea a considerat că dispozițiile art. 31 din Legea nr. 188/1999 nu pot stabili doar la modul general faptul că funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, având în vedere că dispozițiile Legii nr. 188/1999 se corelează cu dispozițiile generale în materie, respectiv art. 155 C. muncii potrivit cărora salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri iar art. 269 și art. 166 prevăd că angajatorul este obligat să își despăgubească pe salariați în situația în care, din culpa sa, aceștia au fost prejudiciați prin neexecutarea în totalitate a obligațiilor privind plata drepturilor salariale ce li se cuvin. Or, împrejurarea că legiuitorul intenționează, într-un viitor incert să elaboreze o altă lege nu justifică în nici un mod, neacordarea celor două sporuri legale atâta timp cât ele fac parte din salariu.
Împrejurarea că nu există nici un act normativ care să permită cuantificarea celor două suplimente, stabilirea acestora de către instanță la nivelul de 25% din salariul de bază, nu poate fi considerată arbitrară câtă vreme acest procent este prevăzut expres de legea cadru.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Institutul Național de Statistică criticând-o ca nelegală și netemeinică.
În esență, recurentul-pârât a susținut că hotărârea instanței de fond cuprinde motive contradictorii.
Astfel, prima instanță a reținut inițial că „potrivit art. 29 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici (…) funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din suplimentul postului în procent (general) de 25% din salariul de bază și suplimentul gradului, de asemenea în procent de 25% din salariul de bază deși articolul menționat nu prevede acordarea procentului de 25% din salariu, pentru ca ulterior în considerentele expuse să precizeze că „împrejurarea că nu există nici un act normativ care să permită cuantificarea celor două suplimente, stabilirea acestora de către instanță la nivelul a 25% din salariul de bază, nu poate fi considerată arbitrariu (…)”.
Or, instanța a admis cererea reclamantei aplicând greșit textele legale mai sus menționate, deoarece interpretarea este prea extinsă, ori modalitatea și cuantumul de acordare în concret a acestor drepturi salariale este atributul exclusiv al legiuitorului, instanța de judecată neputând să se substituie legiuitorului întrucât s-ar încălca prevederile art. 125 alin. (1) din Constituția României, potrivit cărora justiția se înfăptuiește în numele legii.
Curtea analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.
(3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".
Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea 1 din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999. iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenta-reclamantă solicită plata drepturilor în calitate de funcționar public în cadrul Institutului Național de Statistică, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teza recurentei și a obliga autoritatea să acorde reclamantei suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment pentru perioada 15 martie 2004 - 26 ianuarie 2006, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Nu poate fi primită critica din recurs referitoare la faptul că drepturile solicitate prin acțiune sunt drepturi de creanță și bunuri în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudența CEDO s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).
Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței CEDO, o creanță care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În consecință, în raport cu cele mai sus reținute, înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, este nelegală și netemeinică, motiv pentru care se va admite recursul, se va modifica sentința atacată cu consecința respingerii acțiunii formulate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Institutul Național de Statistică împotriva sentinței nr. 148 din 17 iulie 2009 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.
Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de P.D.C., ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 februarie 2010.