Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluția instanței de fond.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. 1221/36/2010, reclamanta SC R.P.R. SA, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și A.N.A.F., a solicitat anularea deciziei nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 emisă de A.N.A.F., pentru nelegalitate.
În motivarea acțiunii, societatea comercială reclamantă a arătat că prezenta cerere privește exclusiv decizia de instituire a măsurilor asiguratorii sub aspectul calificării naturii creanței Statului Român și a regimului juridic aplicabil acesteia.
Prin Decizia nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 emisă de A.N.A.F. s-au instituit măsuri asiguratorii asupra patrimoniului reclamantei, pentru a proteja recuperarea unei pretinse creanțe fiscale în cuantum de 1.948.378.071,9 lei.
A susținut reclamanta că decizia a cărei anulare o solicită încalcă, pe de o parte, prevederile O.U.G. nr. 118/2003 privind măsurile pentru reglementarea unor obligații bugetare ale SC R.R.R. SA Constanța, iar, pe de altă parte, O.G. nr. 92/2003 referitoare la condițiile esențiale de instituire a măsurilor asiguratorii.
Această decizie este nelegală și vatămă grav drepturile și interesele legitime ale societății, aducându-i prejudicii greu de cuantificat, de natură legală, financiară, economică, socială și morală.
Reclamanta a mai precizat că prin conținutul său, decizia constituie un act administrativ fiscal asimilat unei decizii de impunere, în sensul art. 209 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.
Pârâta A.N.A.F., prin întâmpinare, a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Constanța, în raport cu dispozițiile art. 172 alin. (4) C. proc. fisc. coroborat cu prevederile art. 373 și art. 400 alin. (1) C. proc. civ.
Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 378/CA din 8 noiembrie 2010 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea cauzei la Judecătoria Sector 5 București.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente:
Prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 emisă de A.N.A.F., s-a dispus, în temeiul art. 129 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 92/2003, măsura sechestrului asigurator asupra bunurilor reclamantei, pentru o datorie la bugetul de stat în cuantum de 1.948.378.071,90 lei.
Din cuprinsul deciziei rezultă că măsurile asiguratorii pot fi contestate, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul organului fiscal care a emis decizia.
Această decizie de instituire a măsurilor asiguratorii are natura juridică a unui act procedural de executare silită, luat în scopul conservării averii debitoarei iar nu un act administrativ fiscal.
Instanța de fond a apreciat că împotriva acestei decizii de instituire a sechestrului, reclamanta poate formula contestație conform art. 172 pct. 4 din O.G. nr. 92/2003, iar instanța competentă este instanța de executare – judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel – având în vedere prevederile art. 400 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 373 pct. 2 C. proc. civ.
Susținerea reclamantei potrivit căreia decizia în cauză este un act administrativ fiscal, situație care atrage competența instanței de contencios administrativ, este neîntemeiată, întrucât nu stabilește, nu modifică sau stinge drepturi sau obligații fiscale.
Mai mult decât atât, a mai reținut instanța de fond, această decizie nu face parte din categoria actelor administrative fiscale asimilate, prevăzute de art. 88 din O.G. nr. 92/2003.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva hotărârii astfel pronunțate a formulat recurs societatea comercială reclamantă, care a invocat motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 5 și, respectiv, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2.1. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de fond a încălcat principiile oralității, contradictorialității și disponibilității, care guvernează procesul civil și ignorând obiectul cererii de chemare în judecată.
Astfel, argumentează recurenta, instanța de fond nu a dat părților posibilitatea discutării în contradictoriu a aspectelor esențiale ale pricinii, înainte de soluționarea excepției invocate de autoritatea fiscală pârâtă.
A mai argumentat că, în cadrul procesului civil, determinarea obiectului acțiunii, a motivelor de fapt și de drept pe care se sprijină acțiunea, reprezintă apanajul exclusiv al reclamantului, or obiectul acțiunii formulate îl constituie anularea Deciziei nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 care are natura juridică de act administrativ fiscal, atacabil în condițiile art. 205 și urm. C. proc. fisc.
2.2. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a art. 205 C. proc. fisc., instanța de fond negând dreptul său la acțiune împotriva unui act administrativ fiscal vătămător, consacrat constituțional prin art. 52 din Constituția României.
Astfel, argumentează recurenta, Decizia nr. 1059301/2010 emisă de autoritatea fiscală competentă este un act administrativ fiscal care a instituit raporturi juridice de drept administrativ fiscal, or, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 205 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, acesta poate fi atacat în fața instanței de contencios administrativ.
A.N.A.F. a depus întâmpinare prin care a combătut criticile recursului, susținând, în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică.
Astfel, precizează autoritatea fiscală pârâtă, societatea comercială reclamantă a atacat același act juridic - Decizia nr. 1059301/2010, atât în fața instanței de contencios administrativ, acțiunea formând obiectul cauzei de față, cât și în fața instanței de drept comun, acțiunea fiind respinsă prin sentința civilă nr. 7384 din 5 noiembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, pe care a și depus-o, în copie, la dosarul cauzei.
3. Soluția instanței de recurs.
Recursul este nefondat, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
3.1. În ceea ce privește criticile formulate de recurentă în cadrul motivului prevăzut la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanța de recurs constată că acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, în ceea ce privește afirmația că instanța de fond a încălcat principiile oralității și contradictorialității, din Încheierea din data de 1 noiembrie 2010, rezultă că pricina a fost dezbătută oral și în contradictoriu, reprezentantul societății comerciale reclamante expunându-și pe larg punctul de vedere și argumentele referitoare la excepția necompetenței materiale a instanței de contencios administrativ, care fusese ridicată de autoritatea fiscală pârâtă prin întâmpinare.
Nici afirmația, potrivit căreia instanța de fond ar fi încălcat principiul disponibilității nu este întemeiată, judecătorul fondului conformându-se principiului consacrat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia, judecătorii sunt datori să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Or, în cauză, instanța de fond s-a pronunțat asupra excepției invocate de partea adversă, exclusiv cu raportare la obiectul cererii cu care fusese învestită, prin care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 1059301/2010 de instituire a unor măsuri asiguratorii pentru executarea unei creanțe de 1.948.378.071,90 lei.
3.2. În ceea ce privește criticile formulate de recurentă în cadrul motivului prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs constată că acestea nu sunt în măsură să fundamenteze o altă soluție decât cea pronunțată de instanța de fond, care a constatat că nu este competentă să soluționeze cauza ca instanță de contencios administrativ-fiscal.
Astfel, în opinia instanței de recurs, Decizia nr. 1059301/2010, prin care autoritatea fiscală competentă a instituit măsuri asiguratorii pentru executarea unei creanțe bugetare, reprezintă un act administrativ-fiscal pentru care legiuitorul a prevăzut o procedură de contestare derogatorie de la procedura generală reglementată la art. 205 și urm. C. proc. fisc.
Într-adevăr, potrivit art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. fisc., măsurile asiguratorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent, care trebuie să fie motivată și semnată de conducătorul organului fiscal competent, ceea ce conferă acestui act administrativ caracterul de act administrativ fiscal în sensul art. 41 din același cod.
Dar, așa cum s-a arătat și în literatura de specialitate[1], decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, fiind un act administrativ-fiscal, ar fi fost normal să aibă regimul celorlalte acte administrative fiscale care pot fi contestate în procedura reglementată de art. 205 și urm. C. proc. fisc., dar, avându-se în vedere că aceste măsuri sunt aduse la îndeplinire de organele administrativ-fiscale de executare, legiuitorul a optat pentru o altă soluție juridică, aceea a contestației la executare, reglementată de art. 172 și urm. din același cod.
Astfel, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. fisc., împotriva actelor prin care se dispun sau se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestație în conformitate cu prevederile art. 172 din același cod, fiind deci aplicabile dispozițiile referitoare la contestația la executare fiscală, inclusiv în ceea ce privește instanța de judecată competentă.
Or, în această privință, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au pronunțat prin Decizia nr. XIV din 5 februarie 2007 statuând că, în sensul art. 172 alin. (4) [fostul art. 169 alin .(4) C. proc. fisc.], instanța competentă este judecătoria în circumscripția căreia se face executarea silită.
Astfel fiind, cererea prin care este atacat un act de instituire a unor măsuri asiguratorii pentru garantarea executării silite fiscale a unor creanțe bugetare, este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se face executarea silită, iar nu în competența instanței de contencios administrativ și fiscal, așa cum pretinde societatea comercială recurentă.
În concluzie, pentru considerentele de mai sus, recursul va fi respins, Curtea de Apel Constanța nefiind competentă să soluționeze cauza, ca instanță de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC R.P.R. SA împotriva sentinței civile nr. 378 din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2011.