Asupra recursului de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 51 din 14 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.A.C.; a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că la data de 12 ianuarie 2011, la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost primită cererea prin care apărătorul ales al inculpatului P.A.C. a solicitat liberarea acestuia sub control judiciar, în conformitate cu dispozițiile art. 1608 alin. (1) C. proc. pen.
La termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2011 instanța a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 1607 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că l-a întrebat pe inculpat dacă își însușește cererea formulată de apărătorul ales, declarația inculpatului fiind consemnată pe cerere, a constatat îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii și l-a ascultat pe inculpat așa cum prevăd dispozițiile art. 1608a alin. (1) C. proc. pen., declarația acestuia fiind atașată la dosar.
S-a reținut că în motivarea cererii, inculpatul, prin apărătorii aleși, a susținut, pornind de la dispozițiile art. 136 alin. (2) și (8) C. proc. pen., că la acest moment procesual se impune liberarea sa provizorie sub control judiciar. A arătat inculpatul, referindu-se la ultimele probe administrate în cauză, că nu se face vinovat de comiterea infracțiunilor pentru care este cercetat, persoanele audiate în cauză au declarat că nu îl cunosc, nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să comită alte infracțiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, în condițiile în care probatoriul a fost administrat integral. Inculpatul a invocat și prevederile art. 5 paragraful 1 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Pactul ONU, art. 6 paragraful 2 din Convenție referitor la prezumția de nevinovăție și jurisprudența CEDO cu referire expresă la cauza Tarău contra României.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar prima instanță a constatat că nu este întemeiată.
Din interpretarea dispozițiilor art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen., s-a reținut că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie îndeplinite două condiții pozitive și una negativă. Prima condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiție pozitivă, vizează natura și gravitatea infracțiunii reținute în sarcina inculpatului. Condiția negativă care se desprinde din alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen. mai sus citat, vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
S-a apreciat că legiuitorul, folosind expresia de „date” în conținutul art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., nu a avut în vedere existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.
De asemenea, prima instanță a apreciat că îndeplinirea celor trei condiții nu conferă celui arestat un drept la liberare provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea de a dispune măsura, putând refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, potrivit art. 136 C. proc. pen.
Din actele dosarului s-a reținut că, prin încheierea nr. 1976 - Ședința din Camera de Consiliu din 1/ 2 decembrie 2010 - pronunțată în Dosarul penal nr. 98881/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus în baza art. 1491 C. proc. pen. raportat la art. 143 C. proc. pen., art. 148 alin. 1 lit. f) C. proc. pen. și art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului P.A.C. pe o durată de 29 de zile, de la data încarcerării.
În motivarea încheierii, instanța a reținut că în cauză există probe și indicii temeinice suficiente pentru a justifica presupunerea rezonabilă că inculpatul P.A.C. a comis infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. cu referire la art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005, art. 9 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 (ce absoarbe infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen. raportat la art. 43 din Legea contabilității nr. 82/1991 republicată) și de art. 289 C. pen., pentru care este cercetat și care constau în aceea că:
Inculpatul P.A.C. împreună cu coinculpații C.A. și S.B., cu participarea și a numiților M.R.S. și J.J., au conceput un circuit financiar fictiv ce nu avea alt scop, decât fraudarea statului român cu suma de 60 milioane euro, potrivit unei scheme infracționale clasice, de fraudare a bugetului de stat prin restituiri de TVA, schemă care este cunoscută în doctrina economică și judiciară internațională, sub denumirea de „frauda carusel”, de esența acestei scheme infracționale fiind existența unor mărfuri inițiale, de valoare redusă care este apoi mărită prin operațiuni succesive de creștere artificială a valorii mărfurilor respective; emiterea unei facturi interne de achiziție către un exportator, purtătoare a unor valori TVA, de asemenea, foarte mari; realizarea unei operațiuni de export extracomunitar a bunurilor cuprinse în ultima factură, după emiterea căreia exportatorul solicită autorităților fiscale restituirea TVA-ului aferent acesteia.
Inculpatul P.A.C. și coinculpatul C.A. care îndeplineau funcții de conducere la SC U.C.M. SA Reșița - primul fiind director executiv, iar cel de-al doilea, președinte al Consiliului de administrație - unitate ce trece prin dificultăți financiare majore și în depozitele căreia se găsesc numeroase utilaje, echipamente industriale și alte bunuri specifice industriei grele care au fost produse în cursul anilor 1980, în urma discuțiilor purtate cu inculpatul S.B. începând din primăvara anului 2010, au acceptat să vândă patru motoare în valoare de 5 milioane euro plus TVA către SC L.A. SRL, la prețul de 250 milioane euro plus TVA.
Pentru creșterea artificială a valorii motoarelor, de 50 de ori, față de valoarea lor reală, au fost încheiate un număr de patru contracte comerciale, toate la data de 10 august 2010, între SC U.C.M. SA Reșița, reprezentată de inculpatul C.A. și SC L.A. SRL, reprezentată de inculpatul S.B., având ca obiect livrarea celor patru motoare împreună cu componentele necesare punerii lor în funcțiune și instrucțiunile tehnice de montaj general, astfel încât, acestea să poată fi transformate în unități electrogeneratoare, valoarea totală a respectivelor motoare fiind stabilită la suma de 250 milioane euro plus TVA. Pentru a da o aparență de legalitate operațiunii, au fost încheiate simultan, contractul comercial de comision din 10 august 2010 între SC U.C.M. SA Reșița și SC M.T.I. SRL, în valoare de 100 milioane euro plus TVA - contract fictiv - SC M.T.I. SRL nerealizând practic, nici o activitate concretă în respectiva operațiune comercială; contractul din 10 august 2010, între SC U.C.M. SA Reșița și SC M.T.I. SRL, reprezentant de M.R.S., având ca obiect furnizarea instrucțiunilor tehnice în valoare de 2 milioane euro plus TVA, deși documentația tehnică era în posesia producătorului, nefiind necesară încheierea acestui contract; contractul din 10 august 2010, între SC U.C.M. SA Reșița și SC B.T.I. SRL, reprezentată de J.J., în valoare de 143 milioane euro plus TVA, având ca obiect furnizarea de către SC B.T.I. SRL a componentelor necesare punerii în funcțiune a celor patru motoare.
În baza contractelor susmenționate s-au emis facturile aferente, iar în baza facturii în 31 august 2010, SC L.A. SRL a solicitat în cadrul decontului privind TVA pe luna septembrie 2010, restituirea de la bugetul de stat a TVA-ului aferent facturii respective, adică suma de 253.749.507 lei, echivalentul a 60 milioane euro.
Pentru realizarea completă a rețelei „fraudei carusel” SC L.A. SRL a încercat să exporte marfa, la 26 noiembrie 2010 motoarele fiind încărcate în Portul Constanța pe vasul comercial P.D., exportul fiind însă stopat de intervenția parchetului care a dispus descărcarea acestora.
În contextul menționat, inculpatul S.B., prin adresa semnată în numele SC L.A. SRL, în data de 26 noiembrie 2010 a renunțat la restituirea soldului sumei negative a TVA din decontul lunii septembrie 2010.
În vederea realizării scopului propus, la data de 27 noiembrie 2010, la solicitarea inculpatului S.B., inculpatul P.A.C. a emis factura, aceasta reprezentând o nouă factură pentru aceeași valoare, aparent pentru aceeași marfă, între aceleași societăți, datată 31 august 2010, dar cu două modificări esențiale: în loc de 3 motoare navale și 1 motor MAN, așa cum apăreau în factura inițială, în factura falsificată se preciza „unități de generatoare de energie electrică pentru produs curent electric pe uscat - U1, U2, U3, U4”, astfel ca marfa respectivă să fie agreată de A., agenție care să nu aibă nici o suspiciune cu privire la utilizarea duală a motoarelor respective. Același inculpat a dispus efectuarea unei alte modificări față de factura originală, cu aceeași serie și număr, în sensul că, pe factura falsificată se specifica cuvântul „avans”, logica acestei modificări constând în emiterea tot de către P.A.C. a unei facturi „de avans” cu data de 15 noiembrie 2010 pentru suma de 26.587.460 lei, adică suma reală a celor patru motoare livrate.
De asemenea, la data de 27 noiembrie 2010 inculpatul P.A.C. a dispus emiterea unei noi facturi, tot cu data de 15 noiembrie 2010 prin care a stornat factura precedentă. Susținerile inculpatului privind rațiunile financiare pentru care a făcut respectivele modificări sau refacturări, nu au convins asupra bunei-credințe cu care a pretins că a acționat atâta vreme cât, caracterul fictiv al operațiunilor a rezultat din modul în care au fost redactate și înregistrate contractele, actele adiționale și procesele - verbale aferente acestor operațiuni. Percheziția efectuată la sediul SC U.C.M. SA Reșița a relevat că singurul contract ce purta un număr de înregistrare era cel principal din 10 august 2010, încheiat între SC UCM Reșița și SC L.A. SRL, însă, în realitate, numărul din registru corespundea unei alte operațiuni, fără nicio legătură cu acesta; celelalte trei contracte, datate 10 august 2010 și redactate personal de către inculpatul P.A.C. nu apar înregistrate în evidențele societății, toate fiind găsite în original asupra acestui inculpat.
Totodată, inculpatul P.A.C. s-a deplasat la Beirut pentru a deschide conturi în valută la o bancă agreată de SC L.A. SRL, fapt ce a ridicat semne de întrebare cu privire la bunele intenții ale partenerilor contractuali în privința efectuării plăților printr-o bancă dintr-o țară unde doar ei dețineau controlul. În această țară, inculpatul i-a întâlnit pentru prima dată pe ceilalți doi parteneri M.R.S. și Jacoub Jean de la care a primit exemplarele contractelor încheiate cu aceștia, semnate. S-a mai reținut că inculpatul P.A.C. a desfășurat o serie de alte activități de sprijinire, în orice mod, a inculpatului S.B., de a realiza exportul, purtând discuții directe cu directorul A. sau cu președintele A.N.A.F., deși numai SC L.A. SRL era antrenată în demersuri cu aceste instituții.
Temeiul de drept al luării măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., judecătorul fondului reținând că infracțiunile de săvârșirea cărora este bănuit inculpatul sunt pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Gravitatea infracțiunilor, modalitatea în care inculpatul a săvârșit pretinsele fapte, abilitatea acestuia de a-și disimula faptele pretins ilegale în fapte oneste, creând o imagine distorsionată a realității au avut pentru instanța de fond, semnificația unor împrejurări de natură a tulbura opinia publică și de a-i afecta grav încrederea într-un sistem real de valori, generând atitudini de neîncredere la adresa organelor statului, chemate să protejeze ordinea socială, și să apere însăși bugetul statului, la prejudicierea căruia s-a atentat în cauză cu o sumă considerabilă, cca. 60 milioane euro.
Încheierea nr. 1976 din 1/ 2 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin care s-a dispus arestarea inculpatului, a rămas definitivă prin încheierea nr. 3 din 13 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 10026/1/2010 prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat.
Ulterior, măsura arestării preventive a inculpatului a fost prelungită prin încheierea din Camera de Consiliu nr. 2105 din 24 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 10545/1/2010 pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 31 decembrie 2010, până la 29 ianuarie 2011, inclusiv. Această încheiere a rămas definitivă prin încheierea penală nr. 11 din 28 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 10603/1/2010 prin respingerea, ca nefondat a recursului declarat de inculpat.
În contextul concret al cauzei, prima instanță a constatat că scopul măsurii preventive dispuse împotriva inculpatului, acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal și apărarea valorilor și relațiilor sociale ce constituie ordinea publică nu poate fi realizat, prin raportare la gradul ridicat de pericol social al infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului de către organul de urmărire penală, precum și la modalitatea de comitere a acestora - prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
S-a apreciat că nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate trebuie analizată, chiar și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituție nu menționează expres, condiția referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, care a constituit temeiul legal al luării măsurii arestării preventive împotriva inculpatului.
Pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, dar în aprecierea pericolului pentru ordinea publică nu poate fi făcută abstracție de gravitatea faptei, existența pericolului pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate în acest moment procesual putând rezulta, între altele, și din însuși pericolul social al infracțiunilor de săvârșirea cărora este învinuit, de reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, de posibilitatea săvârșirii, chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane în lipsa unei reacții ferme.
S-a apreciat că circumstanțele personale ale inculpatului nu trebuie examinate în mod exclusiv, ci în corelație cu interesul public, respectiv protejarea riscului repetării unor fapte similare în condițiile în care, în funcția pe care ar exercita-o, în continuare inculpatul, aceea de director executiv al SC U.C.M. SA Reșița, ar exista, potențial, riscul de a încheia noi contracte, de a emite noi facturi pentru sume nereale, având drept consecință, o eventuală prejudiciere a bugetului de stat cu importante sume de bani.
Prima instanță a concluzionat că a analiza instituția liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare la condițiile limitativ prevăzute de art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen., ar însemna ignorarea cu bună-știință a dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, printre care și acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ajungându-se la punerea în libertate a unei persoane care, în raport de presupusele infracțiuni grave pentru care este cercetat, de modalitatea în care se presupune că au fost comise și de urmările ce s-ar fi produs pentru bugetul de stat, dacă nu ar fi intervenit organul de urmărire penală, prezintă pericol concret pentru ordinea publică ceea ce este în disonanță cu dispozițiile legale menționate.
Din perspectiva jurisprudenței instanței europene s-a constatat că în speța dedusă judecății există indicii temeinice în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 681 C. proc. pen. că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care este cercetat, infracțiuni care, prin modalitatea în care se reține că s-au comis, conduc la concluzia existenței pericolului social concret pentru ordinea publică, în cazul în care s-ar dispune lăsarea inculpatului în libertate, fie chiar și sub control judiciar.
Instanța europeană a decis cu valoare de principiu că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a rămas definitivă sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în prima instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.
S-a reținut că instanța europeană a statuat, în interpretarea art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție, că pentru justificarea arestării sau deținerii preventive nu se poate pretinde să fie deja stabilite realitatea și natura infracțiunii de care cel interesat este bănuit că a săvârșit-o, pentru că acestea reprezintă scopul fazei de instrucție, faptele ce au dat naștere la bănuieli concrete care au justificat arestarea unei persoane netrebuind să fie de același nivel cu cele necesare pentru justificarea unei condamnări, iar pentru ca bănuielile să fie apreciate drept plauzibile ori legitime, trebuie să existe fapte sau informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune (cauza M. vs Regatul Unit).
S-a apreciat că aspectul nevinovăției invocat de inculpat este o chestiune ce vizează fondul cauzei și excede obiectului cererii de liberare provizorie sub control judiciar cu soluționarea căreia a fost investită instanța.
S-a concluzionat că detenția provizorie a inculpatului P.A.C. este legitimă, fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului de a fi pus în libertate provizorie sub control judiciar, nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale, dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, inculpatul fiind arestat la data de 2 decembrie 2010, iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile apărătorului ales, expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri, pentru neobservarea circumstanțelor personale ale inculpatului, nedovedirea prin probe certe a faptelor imputate inculpatului și neluarea în calcul a posibilității de a se dispune măsuri alternative, contrar jurisprudenței CEDO.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
În același sens sunt și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. prevăd condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă așadar că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării luate față de învinuit sau inculpat.
Raportând considerațiile teoretice expuse cauzei concrete deduse judecății se constată că măsura arestării preventive luată față de inculpat s-a întemeiat pe cazul reglementat de prevederile art. 148 lit. f) C. proc. pen., din actele dosarului reieșind existența de date și indicii ce fac verosimilă săvârșirea de către inculpat a infracțiunilor pentru care este cercetat.
Se reține astfel că există indicii din care rezultă presupunerea că inculpatul C.A., în calitate de președinte al Consiliului de Administrație al SC U.C.M. SA Reșița, împreună cu inculpații P.A.C., director executiv al SC U.C.M. SA Reșița, S.B., cu participarea și a numiților M.R.S. și Y.J., respectiv în asociere, a desfășurat mai multe operații financiare, fiind conceput și pus în aplicare un circuit financiar fictiv, asociat unor tranzacții comerciale formale, care conduceau la posibilitatea prejudicierii bugetului de stat cu aproximativ 60 miloane euro, reprezentând valoarea TVA solicitată în vederea rambursării, sumă stabilită cu rea-credință de către contribuabilul SC L.A. SRL în scopul obținerii, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de restituiri din bugetul de stat.
Inculpații C.A., și P.C.A., director executiv al aceleiași companii au dispus evidențierea în actele contabile și în alte documente legale a unor cheltuielilor care nu aveau la bază operațiuni reale evidențiind și alte operațiuni fictive în scopul supraevaluarii marfii vândută SC L.A. SRL și sprijinirii acestei societăți și respectiv a reprezentantului acesteia, coinculpatul S.B., să solicite restituirea TVA în sumă de 60 milioane.
Se reține, totodată, că, din actele dosarului rezultă indicii apte a convinge un observator obiectiv că inculpații au acționat în baza înțelegerii și planului conceput și pus în practică împreună cu inculpatul S.B., funcțiile deținute de aceștia în cadrul SC U.C.M. SA Reșița făcând posibile desfășurarea activității infracționale în vederea realizării scopurilor frauduloase ale inculpatului S.B., existând posibilitatea prejudicierii grave a bugetului de stat.
Se va reține, de asemenea, că îndeplinirea scopurilor măsurilor preventive prevăzute de art. 136 C. proc. pen. nu se poate realiza în absența privării de libertate a inculpatului, având în vedere atitudinea inculpatului de ignorare a legii și de folosire a normelor de drept în realizarea intereselor ilicite ale unor persoane fizice sau juridice, ceea ce a creat o stare de tulburare a opiniei publice și afectează negativ percepția acesteia asupra eficienței autorităților chemate să apere ordinea și statul de drept.
Față de aspectele anterior relevate se constată că deși cererea de liberare provizorie sub control judiciar îndeplinea condițiile legale referitoare la cuantumul maxim al pedepsei, aceasta nu realiza cerința oportunității, rezultând implicit din interpretarea coroborată a prevederilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., raportat la art. 1602 C. proc. pen.
Așa fiind, se constată că ansamblul operațiunilor comerciale fictive derulate în scopul sprijinirii realizării finalității frauduloase de obținere, de către un alt comerciant a restituirii unei sume nedatorate cu titlu de rambursare de TVA a fost de natură a crea o stare de insecuritate și tulburare în mediul de afaceri și la nivelul opiniei publice, impunand fermitate în reacția autorităților cu atribuții de apărare a ordinii de drept.
Din coroborarea elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat rezultă că lăsarea sa în libertate constituie un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea provizorie a acestuia, la acest moment procesual incipient în derularea urmăririi penale neputând conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfășurări a procesului penal.
Așa fiind, se reține că soluția dispusă de către prima instanță este legală și temeinică, dând o corectă interpretare și aplicare prevederilor legale ce reglementează instituția juridică a liberării provizorii sub control judiciar și a măsurilor preventive, în general.
Dreptul părții aflată în stare de detenție provizorie și vocația acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanței o obligație de a dispune o atare măsură în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public astfel că, după cum s-a argumentat și în cele ce preced, aprecierea primei instanțe cu privire la netemeinicia cererii inculpatului, prin raportare la cazul concret, este justă.
Detenția provizorie a inculpatului este legitimă atât față de existența indiciilor concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, față de cel al individului, de a beneficia de cercetarea în stare de libertate, cât și față de durata măsurii și necesitatea normalei desfășurări a procesului penal, liberarea provizorie a inculpatului, la momentul procesual actual, de început în derularea anchetei, nefiind oportună, deoarece nu ar conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, astfel după cum acesta este reglementat de art 136 C. proc. pen.
Criticile invocate de apărare sunt nefondate și vor fi respinse.
Prima instanță a analizat circumstanțele personale ale inculpatului prin prisma ansamblului elementelor cauzei, concluzinând că acestea nu pot avea un rol determinant și exclusiv, primând interesul general de menținere a ordinii sociale și de drept față de cel al persoanei arestate preventiv de a fi judecată în stare de libertate.
Criticile privind lipsa dovezilor certe ale comiterii de către inculpat a faptelor care îi sunt imputate nu pot fi primite, având în vedere stadiul procesual și, de altfel, și jurisprudența instanței europene, care a reținut că pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenția permițând desfășurarea normală a acesteia (cauza C. vs. Turcia). Probele administrate până în această etapă procesuală creează presupunerea rezonabilă a comiterii infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat, neimpunându-se ca acestea să reprezinte dovezi certe de vinovăție, apte a fundamenta o eventuală soluție asupra fondului cauzei.
Prima instanță, în analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu a exclus de plano posibilitatea admiterii acesteia, dispunerea altor măsuri preventive nefiind posibilă, față de obiectul cauzei. Astfel, instanța a evaluat și și-a format convingerea pe baza ansamblului probelor administrate până la acest moment procesual, cu privire la activitățile derulate de inculpat, împrejurarea că acestea au avut tangență și cu cele ale altor inculpați neputând conduce la concluzia că analiza efectuată de prima instanță nu a privit, în mod individual, pe inculpat.
Așa fiind se constată că încheierea atacată este legală și temeinică fiind motivată riguros, iar criticile formulate în recurs sunt nefondate. De asemenea nu există cazuri de casare a căror reținere din oficiu să determine desființarea încheierii recurate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.C.A. împotriva încheierii nr. 51 din 14 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 246/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.