Asupra recursului de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea din 12 ianuarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în conformitate cu dispozițiile art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. și a fost menținută această măsură.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.
A fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de același inculpat de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunțată în Camera de Consiliu de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, inculpatul V.C. a fost arestat preventiv pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010 inclusiv, urmare admiterii propunerii de arestare preventivă a acestui inculpat, formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de combatere a corupției. Instanța a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 143 alin. (1) și (4), art. 148 lit. b) și f) și art. 1491 alin. (10) C. proc. pen., emițând, totodată, mandatul de arestare preventivă din data de 30 martie 2010.
Încheierea sus-menționată a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010.
Măsura arestării preventive a inculpatului a fost prelungită de Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 155 și următoarele C. proc. pen. prin Încheierea nr. 712 din 23 aprilie 2010, până la data de 28 mai 2010, inclusiv.
Ulterior, prin Rechizitoriul nr. 310/P/2010 emis la data de 20 mai 2010 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de combatere a corupției, inculpatul V.C. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv alături de alți trei inculpați, aflați în stare de libertate, pentru comiterea infracțiunilor de:
- trafic de influență în formă continuată (două fapte), prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și;
- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În esență, prin actul de trimitere în judecată s-a reținut că în anul 2009, în mod repetat, la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a pretins de la inculpatul C.C. – trimis și el în judecată în prezenta cauză – sume de bani totalizând 260.000 euro din care a primit efectiv 200.000 euro, promițând că în schimbul banilor, va interveni pe lângă magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău – societate al cărei administrator este inculpatul C.C. - și C.N.A.D.N.R. - și-i va determina pe aceștia să pronunțe o soluție favorabilă societății comerciale aparținând inculpatului C.C., faptă care în drept a fost încadrată în prevederile art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Prin același rechizitoriu s-a mai reținut că în perioada 30 august 2009 – 21 octombrie 2010, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, la intervale diferite de timp, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. – trimis și el în judecată în prezenta cauză – de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în cotidianul „I.P.” a unor articole cu conținut electoral, a pretins și primit de la acest inculpat suma de 119.000 RON, promițându-i că în schimbul banilor va interveni pe lângă polițiștii din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva sa măsura preventivă a reținerii și să propună o soluție de neurmărire penală în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București), în care cel din urmă era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, faptă încadrată în drept în dispozițiile art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În fine, în sarcina inculpatului V.C., procurorul a reținut și infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în mod repetat, la intervale diferite de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul a întocmit, cu date nereale, factura fiscală din 19 octombrie 2009, emisă de Cabinet de avocat V.C. către SC L.I. SRL, precum și contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009, având ca părți Cabinetul de avocat V.C. și SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidența contabilă a acestor înscrisuri și de prezentarea lor în perioada 25 ianuarie – 26 ianuarie 2010 la organele de control ale Gărzii Financiare în scopul de a ascunde fapta de corupție mai sus menționată.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai 2010 sub nr. 4489/1/2010, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.
Prin încheierea din data de 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, verificând din oficiu, în Camera de Consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C., în conformitate cu prevederile art. 3001 C. proc. pen., a menținut această măsură preventivă.
Ulterior, prin încheierea pronunțată la data de 14 iulie 2010, aceeași instanță, în conformitate cu prevederile art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpatului V.C. și a respins ca nefondată cererea prin care inculpatul a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.
Aceeași soluție de menținere a măsurii arestării preventive a inculpatului, în conformitate cu prevederile art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen. a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, și prin încheierile de ședință din datele de 10 septembrie 2010, 6 octombrie 2010 și 16 noiembrie 2010.
Prin încheierea din 10 septembrie 2010 s-au respins, ca nefondate, cererile prin care inculpatul V.C. a solicitat revocarea măsurii arestării preventive, respectiv, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea și, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de același inculpat.
În baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen. s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului.
Prin încheierea pronunțată la data de 6 octombrie 2010, au fost respinse, ca nefondate, cererile prin care inculpatul a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar, respectiv, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, prevăzută de art. 145 C. proc. pen. și s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului.
De asemenea, prin încheierea din 16 noiembrie 2010, în conformitate cu prevederile art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului și s-a menținut această măsură preventivă. Prin aceeași încheiere a fost respinsă ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpat și ca nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, formulată de același inculpat.
La data de 20 decembrie 2010, a fost înregistrată cererea prin care apărătorul ales al inculpatului V.C., domnul avocat D.M., a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului V.C. cu motivarea că, sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 1602 și următoarele C. proc. pen. și anume, infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată sunt pedepsite cu închisoare ce nu depășește 18 ani, nu este recidivist și va respecta obligațiile ce îi vor fi impuse de către instanță în cazul în care va fi liberat (fila 189).
Prima instanță, constatând că cererea de liberare provizorie sub control judiciar cuprinde mențiunile prevăzute în art. 160b alin. (2) și (3) C. proc. pen., la termenul din data de 12 ianuarie 2011 l-a întrebat pe inculpat dacă își însușește cererea, declarația acestuia fiind consemnată pe cerere, așa cum prevăd dispozițiile art. 1607 alin. (2) C. proc. pen.
Totodată, instanța a examinat cererea sub aspectul admisibilității în principiu, în conformitate cu prevederile art. 1608 alin. (1) C. proc. pen. constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii, cuprinse în art. 1606 C. proc. pen., cererea fiind obiectiv încuviințată, persoana care a formulat-o este una dintre cele cărora legea le conferă beneficiul acesteia și are pertinență funcțională, întrucât poate conduce la satisfacerea intereselor părții.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, s-a constatat că este neîntemeiată.
S-a argumentat, în esență că legea prevede mai multe condiții, pozitive și negative pentru admiterea unei asemenea cereri, privind privarea de libertate a persoanei, natura și gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul, precum și comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie; s-a apreciat că expresia „date” folosită de legiuitor nu se referă la existența unor probe, în sensul legii penale, ci la existența unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea pentru care a fost cercetat și trimis în judecată, care să justifice temerea indicată la art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.
Totodată, s-a constatat că îndeplinirea condițiilor sus-menționate nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, liberarea provizorie putând fi refuzată, dacă se apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.
Raportând dispozițiile cuprinse în legea națională (art. 1602 și următoarele C. proc. pen.) corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenție la speța dedusă judecății, prima instanță a constatat că în acest moment, un control judiciar instituit în sarcina inculpatului V.C. ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal și că se impune menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost cercetat și trimis în judecată.
Din actele și lucrările dosarului s-a reținut că inculpatul V.C. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru comiterea următoarelor infracțiuni:
- trafic de influență în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că: în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a pretins de la inculpatul C.C. (trimis și el în judecată în prezenta cauză), sume de bani totalizând 260.000 euro din care a primit efectiv, 200.000 euro, promițându-i acestuia că în schimbul banilor va interveni prin intermediul inculpatului C.F. pe lângă magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție, investiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău – societate al cărei administrator este inculpatul C.C. – și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție în favoarea societății comerciale aparținând inculpatului C.C., iar în perioada 30 august – 21 octombrie 2009 la intervale diferite de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a acceptat promisiunea inculpatului L.M. – trimis și el în judecată în prezenta cauză – de a-i remite foloase materiale constând în publicarea cu titlu gratuit în cotidianul „I.P.” a unor articole cu conținut electoral, a pretins și primit de la acest inculpat suma de 119.000 RON, promițându-i că va interveni pe lângă polițiștii de la Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva inculpatului L.M. măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București) în care acesta din urmă era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave;
- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I. SRL, precum și contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009, având ca părți cabinetul de Avocați V.C. și SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidența Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri și de prezentarea lor la organele de urmărire penală și la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupție mai sus menționate.
Inculpatul V.C. a fost arestat preventiv la data de 30 martie 2010 pe o perioadă de 30 de zile, măsura arestării preventive fiind ulterior menținută de instanța de judecată în conformitate cu dispozițiile legale în materie (art. 3001 și art. 3002 C. proc. pen.).
Temeiurile de drept ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului au fost constituite de dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen., judecătorul fondului reținând că există probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care s-a cerut arestarea preventivă și că lăsarea lui în liberate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică (condiții prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc. pen.), respectiv, că „există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect, aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert” (condiție prevăzută în art. 148 lit. b) C. proc. pen.).
În concret, în motivarea hotărârii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului (Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Camera de Consiliu în Dosarul penal nr. 2676/1/2010, rămasă definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010 a aceleiași instanțe – Completul de 9 judecători, pronunțată în Dosarul penal nr. 2806/1/2010) s-a reținut, referitor la incidența în cauză a prevederilor art. 148 lit. b) C. proc. pen. că după ce a luat cunoștință de probele administrate în cauza în care era cercetat, în perioada în care împotriva sa procurorul luase măsura obligării de a nu părăsi țara, inculpatul V.C. a încercat să-și preconstituie probe în apărare. În acest scop, l-a contactat telefonic pe martorul F.R.D. și de comun acord au convenit să susțină ideea că martorul a solicitat și a primit de la inculpat, suma de 200.000 euro (obiect material al uneia dintre infracțiunile de trafic de influență pentru care a fost trimis în judecată) cu termen de restituire la sfârșitul anului 2009, bani pe care inculpatul V.C. i-ar fi cerut pentru martor cu titlu de împrumut de la inculpatul C.C.
Împrejurarea că numitul F.D.R. a dobândit calitatea de martor ulterior datei arestării preventive a inculpatului – invocată de apărători în susținerea cererii de liberare provizorie - a fost apreciată ca lipsită de relevanță sub aspectul existenței în cauză a prevederilor art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. care se referă la noțiunile de parte – în sens larg -, martor, expert și a căror incidență au reținut-o, atât prima instanță, cât și instanța de recurs care a respins calea de atac formulată de inculpat împotriva hotărârii prin care s-a dispus arestarea sa.
Din interpretarea dispoziției cuprinsă în art. 1602 C. proc. pen. potrivit căreia liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți s-a constatat că cerința negativă ce trebuie îndeplinită pentru a se acorda liberarea provizorie sub control judiciar vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Or, așa cum s-a arătat în cele ce preced, din convorbirea telefonică pe care inculpatul a avut-o cu F.R.D., după ce a aflat că împotriva lui se efectuează cercetări, rezultă că a încercat să-și preconstituie probe în apărare, convenind cu martorul să acrediteze ideea că suma de 200.000 euro, obiect material al uneia dintre infracțiunile de trafic de influență, a constituit, de fapt, un împrumut pe care el l-a cerut de la coinculpatul C.C. pentru martor.
Referitor la susținerea unuia dintre apărătorii inculpatului în sensul că interceptările convorbirilor telefonice efectuate înainte de începerea urmăririi penale împotriva inculpatului sunt nelegale a fost apreciată ca nefondată, din dispozițiile art. 911 alin. (1) și (2) C. proc. pen. nerezultând că legalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice este condiționată de începerea urmăririi penale și nici obligativitatea înștiințării persoanei interesate despre faptul înregistrărilor având în vedere scopurile pentru care s-a luat o asemenea măsură și caracterul secret al acesteia, ulterior însă, învinuitul sau inculpatul având dreptul de a lua cunoștință despre înregistrare, având, totodată, posibilitatea de a contesta conținutul înregistrărilor.
Cu privire la susținerea că organul de urmărire penală a încălcat prevederile art. 913 alin. (1) C. proc. pen. prin aceea că procesele - verbale depuse la dosar și care constituie mijloc de probă nu conțin convorbirile telefonice pe care inculpatul le-a purtat cu celelalte persoane, în integralitatea lor s-a arătat că nerespectarea de către procuror a dispozițiilor art. 911 și 913 C. proc. pen. invocată de inculpat, excede obiectului cauzei, este o chestiune ce vizează fondul cauzei, inculpatul având posibilitatea ca în cursul cercetării judecătorești să solicite ca probă în apărare procesele-verbale conținând convorbirile telefonice redate în integralitatea lor, instanța urmând a se pronunța asupra concludenței, pertinenței și utilității probei.
A fost apreciată ca neîntemeiată susținerea apărării în sensul că la analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu trebuie avute în vedere natura și gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, împrejurarea că lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, ci datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului și care ar justifica admiterea cererii și, nu în ultimul rând, perioada de timp de când este arestat și care este apreciată ca nerezonabilă, ceea ce duce la transformarea detenției provizorii într-o pedeapsă anticipată. S-a argumentat că nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată, chiar și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituție nu menționează expres, condiția referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate – condiție cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - și care a constituit unul din temeiurile legale ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
A decide altfel, și anume, de a analiza instituția liberării provizorii sub control judiciar numai din raportare la condițiile limitativ prevăzute în art. 1602 C. proc. pen. și la datele ce caracterizează persoana inculpatului – înseamnă ignorarea dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între care și acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal, urmând a fi pusă în libertate o persoană care, în raport de infracțiunile grave pentru care a fost cercetată și trimisă în judecată (trafic de influență în formă continuată, fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție) de modalitatea concretă în care se reține că au fost comise și de urmările produse, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, cel puțin, la acest moment procesual, situația familială a inculpatului nefiind de natură, prin ea însăși, să ducă la admiterea cererii și liberarea sub control judiciar.
Tot astfel, împrejurarea că au fost ascultați inculpații a fost apreciată ca nejustificând, prin ea însăși, liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului în condițiile în care cauza este la începutul cercetării judecătorești, nu au fost audiați martorii acuzării, la următorul termen de judecată instanța urmând a se pronunța aspra pertinenței, concludenței și utilității probelor propuse în apărare de către inculpați.
S-a reținut că nu poate fi primită nici susținerea că prin menținerea în continuare, în stare de arest preventiv, inculpatul este pedepsit anticipat și că efectele negative ale acestei măsuri preventive se răsfrâng și asupra membrilor familiei sale, deoarece la acest moment procesual este necesară ocrotirea interesului general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului, de a fi pus în libertate, iar detenția provizorie care este legitimă, nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale, dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului (inculpatul fiind arestat la data de 30 martie 2010), controlul judiciar, fiind astfel insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal,de la data de 16 noiembrie 2010, când o altă cerere de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat a fost respinsă, neintervenind elemente noi care să justifice pronunțarea unei soluții favorabile, existând „date”, în accepțiunea dispozițiilor art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., din care rezultă că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, cererea de liberare provizorie sub control judiciar fiind neîntemeiată.
Referitor la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu prevăzută de art. 145 C. proc. pen. s-a constatat că nu este fondată, deoarece temeiurile ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive – art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen. - nu s-au schimbat.
Cu privire la legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. s-a reținut că apărările privind neaudierea de către procuror a inculpatului, anterior formulării propunerii de arestare preventivă a mai fost examinată, dreptul la apărare al inculpatului nefiind încălcat dacă între momentul ascultării și cel al întocmirii propunerii de arestare preventivă trece un anumit interval de timp înăuntrul căruia nu s-au desfășurat activități care să impună ascultarea inculpatului, legea procesual penală română prevăzând pentru procuror obligația de a-l asculta pe inculpat, nu și momentul exact la care audierea are loc. În timpul cercetării penale, inculpatul a dat declarații în fața procurorului, la data de 11 decembrie 2009 (filele 105-106 vol.VIII dosar urmărire penală) pentru ca ulterior, respectiv la data de 15 februarie 2010 să se prevaleze de dreptul la tăcere prevăzut de art. 70 C. proc. pen. (filele 107-108, 109-111 vol.VIII dosar urmărire penală). Dreptul la apărare al inculpatului și garanțiile prevăzute în art. 5 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului nu au fost încălcate, norma invocată de inculpat, respectiv, art. 1491 C. proc. pen. prevăzând ascultarea inculpatului de către judecător ceea ce în speță s-a și realizat, aspect necontestat de apărare. În cauză, nu poate fi vorba de nulitatea absolută a propunerii de arestare preventivă formulată de inculpat - neascultarea de către procuror a inculpatului cu privire la propunerea de arestare preventivă nefiind prevăzută între cazurile expres și limitativ reglementate în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. - ci eventual, de o nulitate relativă ce putea fi invocată în condițiile art. 197 alin. (1) C. proc. pen.
Susținerea inculpatului privind încălcarea dispozițiilor constituționale prin aceea că, înainte de a se fi încuviințat arestarea sa nu a fost audiat în Plenul Senatului – procedură obligatorie față de calitatea lui de senator – a mai fost analizată de instanță, respectiv, la soluționarea propunerii de arestare preventivă și, ulterior, la termenele de judecată din 10 septembrie 2010 și 16 noiembrie 2010, constatându-se că sesizarea instanței cu propunerea de arestare preventivă a inculpatului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 72 alin. (2) din Constituția României și ale art. 23 și 24 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul senatorilor și deputaților, procedura ascultării inculpatului în faza discutării avizului dat în Plenul Senatului neputând fi cenzurată de către instanța de judecată în condițiile în care, hotărârea Senatului României, dată în această materie (nr. 5/2010) fiind definitivă și executorie, obligatorie pentru orice autoritate publică și se execută întocmai și de îndată, neputând face obiectul controlului unei alte autorități (art. 25 din Legea nr. 96/2006).
Cu privire la legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpatul V.C. la data de 30 martie 2010, s-a constatat că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Prima instanță a reținut că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., reținându-se de către judecătorul fondului pe de o parte, că există probe certe că acesta a încercat direct sau indirect să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori, iar pe de altă parte, că infracțiunile pentru care inculpatul a fost cercetat și trimis în judecată sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Instanța a apreciat că, în acest moment procesual, cerințele art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen. se mențin și în prezent și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului în condițiile în care există probe și indicii temeinice și suficiente în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 681 C. proc. pen. și art. 143 C. proc. pen. care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul V.C. a comis infracțiunile pentru care a fost cercetat și trimis în judecată.
Cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a constatat că sunt îndeplinite și subzistă în continuare cerințele prevăzute de acest text de lege; s-a considerat contrar celor solicitate de apărătorii aleși ai inculpatului că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică nu trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei existența pericolului public putând rezulta, între altele, și din însuși pericolul social al infracțiunilor de care este învinuit inculpatul, de reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți, ca autori ai unor astfel de fapte, astfel că, la stabilirea pericolului pentru ordinea publică, nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului – lipsa antecedentelor penale, situația familială deosebită, determinată de faptul că, părinții sunt grav bolnavi, cei doi copii minori au nevoie de sprijinul său – ci și datele referitoare la fapte, nu de puține ori, acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția, cei care concură la înfăptuirea ei nu acționează îndeajuns împotriva infracționalității.
Prin raportare la dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, jurisprudența instanței europene și prevederile cuprinse în Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei prima instanță a apreciat că în speța dedusă judecății, există cel puțin unul dintre motivele care justifică menținerea măsurii arestării preventive din punctul de vedere al reglementărilor europene menționate și anume, pericolul perturbării judecății și în plus, împrejurarea că faptele penale pentru care inculpatul a fost cercetat și trimis în judecată au un caracter deosebit de grav, având în vedere circumstanțele concrete în care se reține că au fost comise, natura faptelor și consecințele produse asupra ordinii de drept, ceea ce justifică menținerea, cel puțin la acest moment procesual, a măsurii arestării preventive.
S-a concluzionat că pericolul social concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă lăsarea în libertate a inculpatului V.C., nu trebuie analizat în mod generic și abstract, ci această noțiune trebuie raportată și la datele ce caracterizează persoana inculpatului, cu atât mai mult cu cât calitatea sa socială și profesională îl situa într-o poziție din care, într-o ordine socială normală, se impunea a fi exclusă recurgerea la comiterea de acte și fapte de corupție.
În ceea ce privește temeiul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. s-a constatat că nu a încetat, ci impune în continuare privarea de libertate a acestuia, din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultând la data de 21 decembrie 2009, cu ocazia judecării plângerii formulată de inculpat împotriva Ordonanței nr. 310/P/2009 din 11 decembrie 2009, prin care procurorul de caz a dispus luarea față de el a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea București pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 11 decembrie 2009, inculpatul având acces la probele dosarului și aflând că îi sunt interceptate convorbirile telefonice, a încercat să-și preconstituie probe, l-a contactat telefonic pe martorul F.R.D. și au purtat un dialog în cadrul căruia au încercat să acrediteze ideea că cel din urmă a primit cu titlu de împrumut o sumă de bani de la inculpatul V.C., bani pe care acesta i-ar fi împrumutat, la rândul său, de la inculpatul C.C., suma urmând a fi restituită până la sfârșitul anului 2009; de asemenea, a fost considerată ca relevantă convorbirea purtată între martorul F.D.R. și martora D.L.A. care confirmă încercarea inculpatului de a zădărnici aflarea adevărului în cauză.
S-a concluzionat că măsura arestării preventive este necesară la acest moment al judecății, aflată la început, și pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, fiind justificată de considerente ce țin de existența unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpatul să împiedice administrarea justiției, fiind respectate și prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, perioada de 10 luni pe care inculpatul a executat-o în arest preventiv, neputând fi apreciată că a depășit o durată rezonabilă.
Prima instanță a considerat, de asemenea, că lăsarea în libertate a inculpatului, cel puțin la acest moment procesual, ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură să conducă la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația pozitivă de a adopta o legislație penală, dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, capabilă să descurajeze comiterea de fapte grave, prin conotațiile particulare ale cauzei, determinate de persoana inculpatului și de calitățile deținute de acesta în societate și în viața politică, presupus a fi fost folosite de inculpat la săvârșirea faptelor pentru care a fost cercetat și trimis în judecată, s-a produs o stare de tulburare socială de natură a justifica detenția provizorie, inclusiv, prin raportare la necesitatea restabilirii și menținerii încrederii opiniei publice în fermitatea reacției autorităților statului la comiterea unor infracțiuni de natura celor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
Împrejurarea că în cauză au fost audiați inculpații, nu are semnificația dată de legiuitor expresiei „temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat” conținută în art. 160b alin. (2) C. proc. pen. și care dacă ar fi incidente în cauză ar duce la revocarea măsurii arestării preventive și la punerea în libertate a inculpatului, instanța urmând a asculta martorii acuzării și a se pronunța asupra admiterii probelor propuse în apărare de către inculpați, în măsura în care acestea vor fi apreciate ca fiind pertinente, concludente și utile soluționării cauzei, astfel încât s-a apreciat la acest moment procesual nu este oportună luarea față de inculpat a unei măsuri preventive mai puțin intruzive, măsura arestării preventive fiind legală și justificată și se impune a fi menținută.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorilor săi aleși, expuse în partea introductivă a prezentei decizii, pentru analiza abstractă a cauzei, întemeierea acuzațiilor pe convorbiri interceptate într-un mediu ce nu le conferă credibilitate, inexistența calității de martor a persoanei pe care se pretinde că inculpatul a încercat să o influențeze, analizarea, cu ocazia soluționării cererii de liberare sub control judiciar a unor aspecte fără legătură cu natura juridică a cererii, nelegalitatea probei constând în interceptări ale convorbirilor telefonice și din mediul ambiental, durata excesivă a detenției preventive, neaudierea inculpatului anterior luării măsurii arestării preventive, greșita reținere a împrejurării că inculpatul a încercat să își preconstituie probe, declarațiile coinculpatului C.C. contrazicând această teză, inexistența temeiurilor care să justifice menținerea arestării, având în vedere și circumstanțele personale ale inculpatului.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
1. Cu privire la dispoziția primei instanțe de menținere a măsurii arestării preventive a inculpatului se constată că soluția primei instanțe este legală și temeinică.
Se reține sub acest aspect că, astfel după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 160b C. proc. pen. prin raportare la art. 3002, în cursul judecății instanța „verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea și temeinicia arestării preventive”, iar în cazul în care se constată că „temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate” se dispune menținerea arestării preventive.
Se va constata așadar că instanța investită cu soluționarea cauzei procedează la efectuarea verificării anterior indicate, cu respectarea principiului prezumției de nevinovăție și fără a se pronunța cu privire la vinovăția inculpatului arestat în cauză, apreciind asupra necesității menținerii măsurii arestării preventive.
De asemenea, după cum s-a reținut în jurisprudența CEDO, pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunilor pretins comise (cauza C. vs. Turcia).
Legitimitatea menținerii în detenție provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize în concret a cauzei dedusă judecății și constatarea existenței de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, față de regula respectării libertății individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).
Se constată, sub aspectele menționate, că instanța de fond a procedat legal, punând în discuție legalitatea și temeinicia stării de arest a inculpatului, reținând că temeiurile ce au justificat arestarea se mențin, privarea de libertate impunându-se în continuare pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, timpul scurs de la luarea măsurii nefiind de natură a determina concluzia că nu mai sunt îndeplinite condițiile menținerii arestării, instanța având în vedere, în ansamblu, atât evoluția cercetării judecătorești, calitatea inculpatului, cât și poziția sa procesuală, concluzionându-se în sensul menținerii temeiurilor inițial avute în vedere la dispunerea măsurii arestării, nefiind infirmată existența probelor sau indicilor temeinice ce fac rezonabilă presupunerea săvârșirii faptelor în sensul art. 143 C. proc. pen., art. 681 C. proc. pen. și art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO, lăsarea în libertate a inculpatului prezentând un pericol concret pentru ordinea publică.
Se va reține că în mod justificat, interpretând și aplicând corect normele incidente în cauză, prima instanță a constatat că temeiurile avute în vedere la dispunerea măsurii arestării se mențin, deoarece faptele despre care există presupuneri rezonabile că au fost comise de inculpat sunt de o gravitate deosebită ce rezultă, atât din materialitatea lor, cât, mai ales, din coroborarea acestora cu calitatea avută de persoana despre care există indicii că a fost subiect activ al infracțiunii, justificându-se astfel concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.
Inculpatul a fost arestat avându-se în vedere ca temei de drept dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., din probele administrate în cauză rezultând presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat și există indicii ce determină bănuiala că inculpatul a comis faptele în exercițiul și în virtutea funcțiilor pe care le avea sau le-a deținut în diferite instituții ale statului, creând impresia că autoritățile judiciare pot fi influențate pentru a-și desfășura activitatea în sensul dorit de anumite persoane.
Această conduită a inculpatului a creat în rândul opiniei publice, subsecvent realizării acțiunilor presupus comise, o stare de insecuritate socială, bazată preponderent pe existența posibilității de influențare și aservire a autorităților judiciare, cu privire la care inculpatul prin acțiunile sale a încercat să acrediteze ideea că pot fi folosite contrar legii și moralei pentru realizarea intereselor particulare ale anumitor persoane.
Totodată, probele dosarului au dovedit și îndeplinirea condiției prevăzută de art. 148 lit. b) C. proc. pen., constând în existența de date relative la încercarea inculpatului de zădărnicire a aflării adevărului prin influențarea martorului F.D.R., motiv care constituie, inclusiv în opina curții europene, un risc pertinent de natură a justifica menținerea măsurii provizorii privative de libertate (cauza R. vs. Austria ).
Așa fiind se constată că, în speță, se mențin temeiurile avute în vedere la data luării măsurii arestării, după cum în mod just a reținut prima instanță.
Probele dosarului furnizează indicii temeinice ce susțin presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunile pentru care este cercetat, sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia constituie un pericol concret pentru ordinea publică. În speță acesta rezultă din gravitatea faptelor presupus comise, modul în care inculpatul a acționat, poziția socială a acestuia și percepția avută cu privire la modul de rezolvare a intereselor persoanelor și a manierei în care autoritățile statului își desfășoară activitatea, în sensul că pot fi aservite și folosite, la nevoie, pentru rezolvarea unor probleme personale prin exercitarea de influențe și, eventual, contra unor sume de bani.
Necesitatea desfășurării în condiții normale a procesului penal, aflat, încă, datorită complexității cauzei, într-o etapă incipientă a cercetării judecătorești (singura probă administrată constând în declarațiile inculpaților), impune privarea de libertate în continuare a inculpatului, având în vedere și încercarea acestuia de zădărnicire a aflării adevărului, în sensul arătat anterior.
Legitimitatea menținerii măsurii preventive privativă de libertate rezultă, așadar, din persistența temeiurilor ce inițial au determinat luarea măsurii preventive, coroborată cu diligenta autorității judiciare în desfășurarea cu celeritate a procedurii, ce presupune administrarea și, respectiv, readministrarea, în condiții de oralitate, nemijlocire și contradictorialitate a probelor în vederea stabilirii corecte și complete a stării de fapt, finalitate ce nu poate fi atinsă – având în vedere conduita procesuală anterioară a inculpatului – în condițiile lăsării acestuia în libertate.
Se constată, de asemenea, că prin specificul faptelor grave despre care există indicii că au fost comise de inculpatul V.C., prin folosirea funcțiilor și poziției deținute, s-a produs o anumită stare de tulburare socială de natură a justifica detenția provizorie inclusiv prin raportare la necesitatea restabilirii și menținerii încrederii în promptitudinea și fermitatea reacției autorităților statului la comiterea acestei categorii de fapte.
Se va constata, totodată că menținerea măsurii arestării preventive răspunde exigențelor impuse de dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, durata arestării preventive nefiind excesivă prin raportare la complexitatea cauzei, la stadiul procesual și la activitățile și diligențele depuse de instanță pentru derularea cu celeritate și în condiții de legalitate a cercetării judecătorești.
Se va avea în vedere că instanța de contencios european a drepturilor omului a apreciat că persistența motivelor arestării reprezintă o condiție pentru legalitatea menținerii detenției, aceasta, coroborată cu diligențele depuse de autorități pentru derularea procedurii, legitimând detenția;
Se va reține că, în speța de față, garanțiile prevăzute de art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale au fost respectate, măsura arestării preventive fiind dispusă de către judecător, privarea de libertate a inculpatului, ca măsură cu caracter de excepție, fiind supusă controlului judiciar independent.
Totodată, se impune a se aminti faptul că, astfel după cum corect s-a reținut și de către prima instanță, lăsarea inculpatului în libertate ar constitui un pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce reiese din gravitatea faptei despre care există indicii că a comis-o într-o calitate cu totul specială, de persoană investită cu apărarea ordinii de drept și, în esență, a legii, existând posibilitatea producerii unui efect negativ asupra încrederii societății în capacitatea de reacție a autorităților față de astfel de fapte, de natură a crea o percepție deformată a opiniei publice cu privire la activitatea și probitatea instituțiilor statului.
Rezultă, așadar, că lipsirea de libertate – prin menținerea măsurii arestării preventive - se impunea luându-se în considerare interesul public ce trebuie protejat cu prioritate și fără încălcarea prezumției de nevinovăție a inculpatului, față de regula respectării libertății individuale, acest interes general al menținerii ordinii sociale și de drept trecând înaintea dreptului persoanei deținute de a fi cercetată în libertate și justificând privarea sa de libertate.
Criticile apărării, reiterate în recurs, privind, în esență, caracterul nelegal al probelor, neaudierea prealabilă a inculpatului, inexistența și nedovedirea temeiurilor care au fundamentat luarea, față de inculpat, a măsurii arestării sunt nefondate.
Apărarea privind nelegalitatea luării față de inculpat a măsurii arestării în condițiile neaudierii sale de către Senat și procuror a fost invocată în repetate rânduri, fiind respinsă motivat. Se va reține că dispozițiile art. 1491 C. proc. pen. prevăd că propunerea de arestare se întocmește după ascultarea inculpatului în prezența apărătorului, fără însă a stabili un moment la care în mod obligatoriu se impune a se efectua audierea. Așadar, dreptul la apărare al inculpatului nu este încălcat dacă între momentul audierii și cel al întocmirii propunerii de arestare trece un anumit interval de timp (în care nu s-au desfășurat activități care să impună audierea inculpatului), legea neprevăzând în sarcina procurorului decât obligația de a-l audia pe inculpat nu și momentul exact la care audierea are loc. În speța de față, inculpatul a fost audiat, a dat declarație (11 decembrie 2009) pentru ca apoi să se prevaleze de dreptul la tăcere (15 februarie 2010), dreptul la apărare al inculpatului nefiind încălcat, declarația luată de către judecător inculpatului respectând dispozițiile art. 71 alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 323 alin. (2) C. proc. pen., și fiind „lăsat să declare tot ce știe” în cauză, dreptul la apărare și garanțiile prevăzute de art. 5 din Convenție nefiind încălcate.
Aspectele privind nelegalitatea interceptării convorbirilor telefonice și din mediul ambiental exced cauzei față de stadiul procesului penal, iar verificarea sub aspect formal a legalității interceptărilor conduce la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 911 C. proc. pen. Redarea convorbirilor s-a efectuat potrivit art. 912 alin. (4) C. proc. pen. ce prevede anumite limite în care această operațiune se efectuează, generate de cauza ce constituie obiectul cercetării, astfel că operațiunea de selectare a convorbirilor ce privesc obiectul cauzei este nu doar permisă, dar și impusă de lege. Utilizarea, în cauză, a convorbirilor interceptate legal în altă cauză, este permisă, potrivit art. 912 alin. (5) C. proc. pen., neexistând în prezenta cauză cadrul legal necesar cenzurării modului de obținere a probelor, instanța având în vedere și apreciind aparența de legalitate, criticile privind pretinsa nelegalitate a obținerii probelor urmând a se invoca și analiza cu ocazia discutării cererilor de probe, în cursul cercetării judecătorești, etapă care nu a fost atinsă până în prezent, după cum s-a arătat și anterior.
Criticile privind durata excesivă a detenției preventive nu pot fi primite deoarece, după cum s-a argumentat anterior, cauza are un caracter complex, se impune continuarea administrării de probe, instanța depunând diligența cuvenită pentru derularea procedurii cu celeritate, aceste elemente, coroborate cu atitudinea procesuală a inculpatului, caracterizată de încercarea de influențare a unui martor, impunând la acest moment procesual privarea de libertate a inculpatului.
Aspectele relative la nelegala reținere a temeiului prevăzut de dispozițiile art. 148 lit. b) C. proc. pen., motivat de împrejurarea că numitul R.D.F. nu avea calitate de martor nu pot fi avute în vedere, deoarece atitudinea procesuală a inculpatului s-a caracterizat prin încercarea de zădărnicire a aflării adevărului prin influențarea și deci denaturarea aspectelor pe care o persoană putea să le declare cu privire la cauză, legea sancționând fapta în sine, iar enumerarea cuprinsă de norma anterior indicată este exemplificativă.
2. Referitor la soluția primei instanțe de respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului se reține că și aceasta este legală și temeinică.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
În același sens sunt și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. prevăd condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă, așadar, că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării luate față de învinuit sau inculpat.
Raportând considerațiile teoretice expuse cauzei concrete deduse judecății se constată că faptele pentru care inculpatul este judecat respectă, sub aspectul regimului sancționator, condițiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., iar măsura arestării preventive luată față de inculpat s-a întemeiat pe cazurile reglementate de prevederile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen.
Rezultă, așadar, că printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului.
Se apreciază ca relevante cele două convorbiri telefonice purtate de numitul F.R.D., la care se face referire și în cuprinsul încheierii prin care a fost luată măsura arestării, influențarea martorului fiind confirmată de discuția din 29 martie 2010 dintre F.R.D. și D.L.A., din care reiese că acesta nu are cunoștință de nici un împrumut, că nu este finul inculpatului V., iar dacă a fost împrumutat, a fost împrumutat de acesta cu sume mici, pe care le-a restituit, manifestându-și dorința de a se prezenta la organele de urmărire penală pentru a-și exprima punctul de vedere. Așadar, nu putea fi ignorată valoarea probatorie a înscrisurilor ce dovedeau incidența cazului prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen., în speță nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. pentru acordarea liberării provizorii sub control judiciar.
De asemenea, în mod riguros exact, s-a apreciat că acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al inculpatului, doar instanța fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei măsuri, normele europene necontravenind dispozițiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. Aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/ învinuitului, calitatea acestuia, modul de săvârșire al faptei, natura acesteia, circumstanțele concrete ale cauzei și cele privind persoana învinuitului sau inculpatului, în prezenta cauză stabilindu-se corect că, în speță, controlul judiciar ce putea fi instituit cu privire la inculpat nu era apt a asigura realizarea scopurilor măsurilor preventive și buna desfășurare a procesului penal, astfel după cum impun dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Având în vedere aspectele anterior prezentate, atât cu privire la temeiurile care au justificat soluția de respingere a cererii inculpatului de liberare provizorie sub control judiciar, cât și argumentele din care rezultă că se mențin temeiurile avute inițial în vedere la luarea măsurii arestării preventive se concluzionează că hotărârea primei instanțe este, și sub acest aspect, legală, temeinică și riguros motivată.
Prima instanță a reținut în mod just obiectul cererii de liberare cu soluționarea căreia a fost investită și, în mod corespunzător a analizat-o prin prisma dispozițiilor art. 1602 C. proc. pen., coroborat cu art. 1608a C. proc. pen., prin raportare la art. 136 C. proc. pen., legea procesuală în vigoare neinterzicând – după cum sugerează apărarea - verificarea oportunității cererii prin raportare la natura și gravitatea faptelor despre care există presupuneri apte a convinge un observator obiectiv că au fost comise de inculpat, criticile formulate neputând fi primite.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 punctul 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare statului, onorariul avocatului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.C. împotriva încheierii din 12 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. 4489/1/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.