Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin încheierea din 19 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație si Justiție pronunțată în dosarul nr. 8152/1/2009 a fost menținută starea de arest a inculpatului D.N.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că inculpatul D.N. este judecat pentru comiterea a trei infracțiuni de lipsire de libertate prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu au dispărut și că se impune continuarea privării de libertate a acestuia.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul D.N. care a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.
Examinând actele și lucrările dosarului și având în vedere concluziile apărătorului inculpatului, concluziile procurorului, precum și susținerile inculpatului, în raport de dispozițiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit dispozițiilor art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive, iar conform art. 160b alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța, prin încheiere motivată, dispune menținerea stării de arest.
Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că arestarea inculpatului D.N. a fost dispusă în baza art. 148 lit. b) C. proc. pen., pentru săvârșirea a trei infracțiuni prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen., reținându-se că în noaptea de 26 ianuarie 2009, acționând împreună cu coinculpații D.Șt.F., Z.C.O., M.M. și P.M. le-au imobilizat și răpit pe părțile vătămate S.C.D., N.T. și M.Șt. prin exercitarea de violențe asupra acestora, inculpatul P.M. fiind înarmat cu o armă neletală, supusă autorizării pe care a folosit-o împotriva părții vătămate N.T. după care, împotriva voinței părților vătămate, le-au dus într-un local din orașul Voluntari, județul Ilfov, unde le-au sechestrat aproximativ 2 ore, supunându-le la suferințe fizice și psihice și obligându-le să scrie declarații prin care recunoșteau comiterea unei infracțiuni.
Înalta Curte mai constată că, în perioada 3 februarie - 5 februarie 2010, aflându-se încarcerat în Penitenciarul Rahova (arestat în altă cauză), în aceeași celulă cu învinuitul G.V.R., inculpatul D.N. a apelat telefonic în mod repetat partea vătămată S.C.D., pentru a o determina să-și modifice declarațiile date în cursul urmăririi penale, în legătură cu infracțiunile deduse judecății în prezenta cauză.
Totodată, se mai constată că, pe parcursul cercetării judecătorești, în care se administrează probe, nu este exclusă posibilitatea încercării de zădărnicire a aflării adevărului, prin reluarea acțiunilor prevăzute de art. 148 lit. b) C. proc. pen.
Pe de altă parte, în această etapă procesuală, s-a relevat o nouă schimbare a declarației părții vătămate S.C.D., care a lipsit la termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2011, astfel încât instanța a fost în imposibilitate de a proceda la reaudierea acestuia, împrejurare care, fără a fi imputabilă inculpatului, justifică suspiciunea rezonabilă a zădărnicirii aflării adevărului.
Examinând actele si lucrările dosarului, Înalta Curte constată că nu a dispărut temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, care se regăsește în dispozițiile art. 148 lit. b) C. proc. pen., fiind îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege pentru menținerea arestării preventive, condiții prevăzute de art. 143 și art. 148 alin. (2) C. proc. pen.
Pe de altă parte, Înalta Curte mai constată că inculpatul a fost arestat în prima fază a procesului, ulterior dispunându-se punerea lui în libertate, apoi s-a luat din nou măsura arestării față de acesta, întrucât s-a dovedit că a încercat să influențeze unele părți din dosar.
În aceste condiții, menținerea măsurii arestării preventive este o excepție care trebuie privită prin temerea ca inculpatul să reia una din acțiunile prevăzute de art. 148 lit. b) C. proc. pen., situație stabilită de judecător prin dovezi certe.
În concluzie, subzistă temeiurile ce au dus la arestarea preventivă a inculpatului în această fază de cercetare judecătorească.
Referitor la susținerea că este vorba de o discriminare, întrucât numai inculpatul D.N. este arestat, iar ceilalți inculpați sunt judecați în stare de liberate, Înalta Curte o apreciază, ca nefondată, deoarece prevederile legale privind luarea măsurilor preventive funcționează diferit față de fiecare inculpat, raportat nu numai la gravitatea faptelor ce li se impută, dar și la circumstanțele personale ale fiecăruia, în raport de conduita inculpatului care a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea uneia dintre părți.
Înalta Curte constată, de asemenea, că nu a fost depășit nici termenul rezonabil al menținerii măsurii arestării preventive, critică formulată de recurentul inculpat prin apărătorul său.
Termenul rezonabil al măsurii arestării preventive se apreciază în raport de natura și complexitatea faptelor comise, de numărul de persoane implicate, ceea ce impune o perioadă mai mare de timp necesar administrării tuturor probelor, atât în acuzare, cât și în apărare, în vederea stabilirii adevărului faptelor.
În prezenta cauză au fost respectate și prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.A.D.O.L.F., conform cărora orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, perioada pe care inculpatul a executat-o în arest preventiv, neputând fi apreciată că a depășit o durată rezonabilă, raportat la complexitatea cauzei dedusă judecății și nici că ar echivala cu executarea anticipată a eventualei pedepse ce i-ar fi aplicată inculpatului.
În consecință, nefiind întemeiate motivele de casare invocate de inculpat, recursul acestuia urmează a fi respins ca nefondat, conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.N. împotriva încheierii din 19 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 8152/1/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2011.