Asupra recursului de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 113 din 24 ianuarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 1608 alin. (6) C. proc. pen. a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.A.C.; a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la data de 20 ianuarie 2011 la Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 524/1/2011, inculpatul P.A.C. a solicitat – în temeiul dispozițiilor art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. raportat la art. 1608 alin. (1) C. proc. pen. – liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis împotriva sa, motivând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, punerea sa în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezența sa în fața organelor de urmărire penală. A arătat că până în prezent au fost administrate toate mijloacele de probă, neputându-se reține că ar putea zădărnici aflarea adevărului prin alterarea unor mijloace de probă, din probele administrate, nedovedindu-se pericolul pentru ordinea publică; inculpatul este cunoscut în comunitatea în care trăiește și își desfășoară activitatea ca un bun cetățean, îndeplinește funcția de Director Executiv la SC U.C.M. SA Reșița, având în coordonare aproximativ 4.000 de persoane. Are o familie organizată și un copil minor.
Cu privire la faptele reținute în sarcina sa, inculpatul a susținut că nu poate fi făcut responsabil de faptul că nu și-ar fi luat suficiente măsuri de precauție cu privire la bonitatea societăților comerciale cu care au fost încheiate contractele, dat fiind faptul că acestea erau furnizori ai SC U.C.M. SA Reșița, datele deținute configurând rezultate financiare excelente ale societăților contractante, fiind combătute sub acest aspect afirmațiile organelor de urmărire penală. S-a invocat jurisprudența instanței europene în materie, în sensul că infracțiunile de natură economică nu impun cercetarea presupușilor autori în stare de arest preventiv, instanțele naționale fiind obligate a verifica posibilitatea luării unor măsuri preventive alternative (cauza H. contra Poloniei, cauza N. contra Poloniei, cauza S. contra Estoniei). În susținerile orale, apărătorul inculpatului P. a făcut o referire și la cauza T. contra României.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar, prin prisma dispozițiilor art. 1602 și următoarele C. proc. pen., prima instanță a constatat că aceasta este neîntemeiată.
S-au avut în vedere dispozițiile art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și împrejurarea că legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive, impunându-se instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
S-a reținut că dispozițiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. se impun a fi analizate în cauză prin raportare la art. 1602 C. proc. pen., din care rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă, condițiile pozitive referindu-se la aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv și natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, iar condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
De asemenea, s-a constatat că potrivit dispozițiilor art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. legiuitorul, folosind expresia de „date” nu a avut în vedere existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete, rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiții nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.
S-a apreciat că detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului, de esența liberării provizorii – ca alternativă la măsura arestării preventive – fiind faptul că sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru luarea măsurii preventive, dar detenția ar fi excesivă, iar controlul judiciar ar fi suficient pentru atingerea scopului măsurilor preventive și anume, buna desfășurare a procesului penal.
Dispozițiile cuprinse în legea națională respectă limitele și exigențele impuse de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 5 paragraf 3), potrivit cu care „orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere” permițând liberarea provizorie a inculpatului în cursul derulării procedurilor cu condiția să fie îndeplinite cerințele legii.
S-a apreciat că, din probele administrate în cauză, procurorul a reținut în sarcina inculpatului P.A.C. săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. cu referire la art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005; art. 8 pct. 2 din Legea nr. 241/2005; art. 9 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 și art. 289 C. pen.
Astfel, s-a reținut că inculpatul P.A., în calitate de director executiv al SC U.C.M. SA Reșița, împreună cu inculpații S.B. și C.A., cu participarea cetățenilor străini M.R.S. și Y.J. au desfășurat mai multe operațiuni comerciale formale, care au creat premisele prejudicierii bugetului de stat cu aproximativ 60 milioane euro, reprezentând cuantumul T.V.A. solicitat în vederea rambursării, sumă stabilită cu rea-credință de către SC L.A. SRL, în scopul obținerii fără drept a unor sume de bani cu titlu de restituiri din bugetul de stat.
De asemenea, s-a constatat că inculpatul a înregistrat în contabilitate factura, în valoare totală de 1.312.106.000 lei, factură supraevaluată la valoarea de 250 milioane euro, a întocmit patru contracte ce au avut ca obiect prestații fictive, dispunându-se facturarea sumelor aferente, cunoscând caracterul fictiv al acestora, din ansamblul tranzacțiilor comerciale rezultând o singură operațiune corectă, reală, respectiv vânzarea unui număr de patru motoare aflate pe stoc la SC UCM SA Reșița către SC L.A. SRL contra sumei de 5 milioane euro plus T.V.A., în opinia specialiștilor, valoarea de piață a celor patru motoare înstrăinate de la SC UCM SA Reșița către SC L.A. SRL neputând depăși 8-9 milioane euro, fapt care a sporit suspiciunea că scopul real al tranzacțiilor încheiate, pe de o parte între cele două societăți comerciale, iar pe de altă parte contractele încheiate cu SC B.T.I. SRL și SC M.T.I. SRL, l-a reprezentat obținerea unei rambursări ilegale de T.V.A.
Din conținutul convorbirilor telefonice a rezultat că inculpatul P.A. nu era străin de activitatea ce urma a fi întreprinsă ulterior de inculpatul S.B., acesta din urmă aducându-i la cunoștință că în măsura în care nu va putea transporta motoarele în străinătate le va restitui la UCM Reșița, în raport cu probele administrate neputând fi însușite susținerile inculpatului în sensul că activitatea sa ar îmbrăca, totalmente, un caracter licit.
Față de complexitatea cauzei, de necesitatea administrării tuturor probelor necesare stabilirii adevărului, instanța a apreciat că, în acest moment procesual, controlul judiciar este insuficient, iar detenția provizorie este legitimă.
S-a apreciat că potrivit jurisprudenței C.E.D.O., pentru justificarea arestării sau detenției provizorii nu se pretinde să fie deja stabilite realitatea și natura infracțiunii pe care o persoană este bănuită că a săvârșit-o, pentru că acestea reprezintă scopul instrucției, adică al urmăririi penale, detenția permițând desfășurarea ei normală (cauza C. versus Turcia), instanța europeană arătând că faptele ce au dat naștere la bănuielile concrete, care au justificat arestarea unei persoane nu trebuie să fie de aceleași nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări.
Prima instanță a concluzionat că, în acest moment procesual, cerințele dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen. sunt îndeplinite, cu privire la pericolul pentru ordinea publică trebuind avute în vedere nu numai datele legate de persoana inculpatului ci și datele referitoare la fapte, pentru că nu de puține ori acestea din urmă sunt de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate.
S-a argumentat în sensul că deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social – ca trăsătură a infracțiunii – aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei, sub acest aspect, existența pericolului public rezultând din însuși pericolul social al infracțiunii de care este acuzat inculpatul.
Prima instanță a arătat că prin raportare la gravitatea faptelor reținute în sarcina inculpatului, la împrejurarea că urmărirea penală este la început, impunându-se administrarea probelor necesare stabilirii adevărului, detenția provizorie este legitimă, nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale, dar și din perspectiva C.E.D.O., iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal, cererea de liberare provizorie formulată de inculpatul P.A.C. fiind apreciată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul, criticând-o,astfel după cum rezultă din susținerile orale ale apărătorului acestuia, expuse în partea introductivă a prezentei decizii, pentru neobservarea modificării temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării, terminarea urmăririi penale, administrarea tuturor mijloacelor de probă, cu consecința imposibilității influențării probelor, schimbarea încadrării juridice a faptei de evaziune fiscală, singura reținută în sarcina inculpatului, impunându-se observarea probelor în ansamblul lor, deci și a celor în favoarea inculpatului.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
În același sens sunt și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. prevede condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă așadar că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni, sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării luate față de învinuit sau inculpat.
Raportând considerațiile teoretice expuse cauzei concrete dedusă judecății se constată că prin Încheierea nr. 1976 - Ședința din Camera de consiliu din 1/ 2 decembrie 2010 - pronunțată în Dosarul penal nr. 9888/1/2010, (definitivă prin Încheierea nr. 3 din 13 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 10026/1/2010, prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat) Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus în baza art. 1491 raportat la art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f) și art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului P.A.C. pe o durată de 29 de zile, de la data încarcerării.
În motivarea încheierii, instanța a reținut că în cauză există probe și indicii temeinice suficiente ce fac verosimilă săvârșirea de către inculpat a infracțiunilor pentru care este cercetat, prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. cu referire la art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005, art. 9 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 (ce absoarbe infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen. raportat la art. 43 din Legea contabilității nr. 82/1991 republicată) și de art. 289 C. pen.
Ulterior, măsura arestării preventive a inculpatului a fost prelungită de către instanță.
Se reține, astfel, că există indicii din care rezultă presupunerea că inculpatul C.A., în calitate de președinte al Consiliului de Administrație al SC U.C.M. SA Reșița, împreună cu inculpații P.A.C., director executiv al SC UCM SA Reșița, S.B., cu participarea și a numiților M.R.S. și Y.J., respectiv în asociere, a desfășurat mai multe operații financiare, fiind conceput și pus în aplicare un circuit financiar fictiv, asociat unor tranzacții comerciale formale, care conduceau la posibilitatea prejudicierii bugetului de stat cu aproximativ 60 milioane euro, reprezentând valoarea TVA solicitată în vederea rambursării, sumă stabilită cu rea-credință de către contribuabilul SC L.A. SRL în scopul obținerii, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de restituiri din bugetul de stat.
Inculpații C.A., director general și P.C.A., director executiv al aceleiași companii au dispus evidențierea în actele contabile și în alte documente legale a unor cheltuieli care nu aveau la bază operațiuni reale și a unor operațiuni fictive în scopul supraevaluării mărfii vândută SC L.A. SRL și sprijinirii acestei societăți reprezentată de coinculpatul S.B., să solicite restituirea TVA în sumă de 60 milioane euro.
Se reține, totodată, că, din actele dosarului rezultă indicii apte a convinge un observator obiectiv că inculpații au acționat în baza înțelegerii și planului conceput și pus în practică împreună cu inculpatul S.B., funcția deținută în cadrul SC U.C.M. SA Reșița făcând posibilă desfășurarea activității infracționale în vederea realizării scopurilor frauduloase ale inculpatului S.B., existând posibilitatea prejudicierii grave a bugetului de stat.
De asemenea, se are în vedere că realizarea scopurilor măsurilor preventive prevăzute de art. 136 C. proc. pen. nu poate fi îndeplinită în absența privării de libertate a inculpatului, ținându-se cont de atitudinea inculpatului de ignorare a legii și de folosire a normelor de drept în realizarea intereselor ilicite ale unor persoane fizice sau juridice, ceea ce a creat o stare de tulburare a opiniei publice și afectând negativ percepția acesteia asupra eficienței autorităților chemate să apere ordinea și statul de drept.
Față de aspectele anterior relevate se constată că deși cererea de liberare provizorie sub control judiciar îndeplinea condițiile legale referitoare la cuantumul maxim al pedepsei, aceasta nu realiza cerința oportunității, rezultând implicit din interpretarea coroborată a prevederilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., raportat la art. 1602 C. proc. pen.
Ansamblul operațiunilor comerciale fictive derulate în scopul sprijinirii realizării finalității frauduloase de obținere, de către un alt comerciant,a restituirii unei sume nedatorate cu titlu de rambursare de TVA a fost de natură a crea o stare de insecuritate și tulburare în mediul de afaceri și la nivelul opiniei publice, impunând fermitate în reacția autorităților cu atribuții de apărare a ordinii de drept.
Din coroborarea elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat rezultă că lăsarea acestuia în libertate constituie un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea sa provizorie la acest moment procesual neputând conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfășurări a procesului penal.
Așa fiind, se reține că soluția dispusă de către prima instanță este legală și temeinică, dând o corectă interpretare și aplicare prevederilor legale ce reglementează instituția juridică a liberării provizorii sub control judiciar și a măsurilor preventive, în general.
Dreptul părții aflată în stare de detenție provizorie și vocația acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanței obligația de a dispune o atare măsură în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public, în cauza dedusă judecății, interesul public primând față de cel individual, al inculpatului, de a fi cercetat și judecat în stare de libertate.
Astfel, detenția provizorie a inculpatului apare ca fiind legitimă, atât față de existența indiciilor concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, față de cel al individului, de a beneficia de cercetarea în stare de libertate, cât și față de durata măsurii și necesitatea normalei desfășurări a procesului penal, liberarea provizorie a inculpatului, la momentul procesual actual, nefiind oportună, deoarece nu ar conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, astfel după cum acesta este reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Criticile invocate de apărare sunt nefondate și vor fi respinse.
Se reține, astfel, că independent de împrejurarea că etapa urmăririi penale se află într-un stadiu înaintat, procesul penal nu este finalizat, iar normala desfășurare, în continuare, a acestuia, impune, menținerea în stare de arest a inculpatului în vederea aflării adevărului.
Totodată, se constată că norma prevăzută de art. 136 C. proc. pen. referitoare la scopul măsurilor preventive vizează atât faza urmăririi penale, cât și aceea a judecății, astfel încât împrejurarea că într-o cauză au fost administrate probele de către organul de urmărire nu creează, în sarcina instanței, obligația de punere în libertate provizorie a inculpatului față de care, anterior, s-a dispus măsura arestării preventive.
Circumstanțele personale ale inculpatului nu trebuie examinate în mod exclusiv, ci în corelație cu interesul public, respectiv protejarea de riscul repetării unor fapte similare în condițiile în care, în funcția pe care ar exercita-o, în continuare inculpatul, de director executiv al SC U.C.M. SA Reșița, ar exista, potențial, riscul de a continua operațiuni apte a determina prejudicierea bugetului de stat. De asemenea, elementele ce pot circumstanția pozitiv persoana inculpatului trebuie analizate și, eventual, valorificate prin prisma ansamblului elementelor cauzei, fără a putea prima interesului general de menținere a ordinii sociale și de drept.
Împrejurarea că a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reținută în sarcina inculpatului nu prezintă relevanță în prezenta cauză, aceasta dispunându-se ca urmare a aspectelor rezultate din probele administrate, în faza de urmărire penală, chestiunea încadrării juridice reprezentând o problemă care excede obiectului cauzei.
Probele administrate în această etapă procesuală creează presupunerea rezonabilă a comiterii infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat, neimpunându-se ca acestea să reprezinte dovezi certe de vinovăție, apte a fundamenta o eventuală soluție asupra fondului cauzei.
Așa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată, motivele de recurs invocate fiind nefondate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.A.C. împotriva Încheierii nr. 113 din 24 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 524/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 februarie 2011.