Asupra recursurilor de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea nr. 160 din 28 ianuarie, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, au fost respinse, ca nefondate, cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpații O.C.I. și I.M., cu obligarea inculpaților la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin cererea înregistrată din 25 ianuarie 2011 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, inculpatul O.C.I. a solicitat, în baza art. 1602 C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis în baza Încheierii nr. 10 din 20 decembrie 2010, hotărâre pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 10380/1/2010, învederând că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive nu au existat nici la acea dată și nici în prezent, dar cu toate acestea nu s-au avut în vedere, la luarea măsurii preventive, circumstanțele personale și nici prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., neanalizându-se în concret gradul său de participație la comiterea faptelor presupus săvârșite, existând suficiente elemente care puteau forma convingerea instanței în sensul că lăsarea sa în libertate nu ar prejudicia în nici un mod buna desfășurare a procesului penal. S-a solicitat a se examina circumstanțele personale, faptul că are o profesie, resurse de a se întreține, că este căsătorit, aspecte care pot forma convingerea instanței că nu există nici un pericol de a se sustrage urmăririi penale sau de la judecată și nici de a săvârși fapte de natura acelora pentru care este cercetat, fiind îndeplinite condițiile legale menționate în art. 1602 C. proc. pen.
S-a reținut, totodată că prin cererea înregistrată la data de 26 ianuarie 2011 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 702/1/2011, inculpatul I.M., a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 1602 și următoarele C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis în aceeași cauză, arătând că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. cererea formulată fiind admisibilă în principiu, având în vedere că pentru infracțiunile reținute în sarcina sa, legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani și că nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să săvârșească alte infracțiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea de probe ori prin alte asemenea fapte. A mai învederat că nu se poate aprecia, în raport de gravitatea faptelor aflate în curs de cercetare, că cererea de liberare provizorie sub control judiciar este neîntemeiată, întrucât s-ar institui o prevalență a unor criterii subiective asupra celor obiective, măsura arestării reprezentând o măsură excepțională, necesar a fi dispusă exclusiv în situația în care alte măsuri preventive nu ar fi potrivite datelor concrete ale cauzei, starea de detenție preventivă nefiind cea oportună în prezenta cauză, în condițiile în care măsuri restrictive de drepturi pot atinge același scop, în intervalul de timp de la începerea cercetărilor și până în prezent,organul de urmărire penală trebuind să consolideze, prin probe, acuzațiile în baza cărora s-a luat măsura arestării preventive, dispoziție bazată pe indicii temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen. Mai mult, temerea că persoana acuzată urmează să se sustragă de la proces nu este suficientă ci trebuie analizată în funcție de datele personale ale inculpatului.
Cererile au fost conexate făcând obiectul Dosarului nr. 648/1/2011.
Analizând cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpații O.C.I. și I.M., s-a constatat că acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, s-a reținut că inculpatul O.C.I. a fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 10 din 20 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor de:
- instigare la infracțiunea de fals intelectual, prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (8 acte materiale);
- instigare la infracțiunea de uz de fals, prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (8 acte materiale);
- instigare la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (8 acte materiale);
- asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută și pedepsită de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000;
- trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (8 acte materiale), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Inculpatul I.M. a fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 10 din 20 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor de:
- instigare la infracțiunea de fals intelectual, prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (38 acte materiale);
- instigare la infracțiunea de uz de fals, prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen.,cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (38 de acte materiale);
- instigare la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (38 de acte materiale);
- asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută și pedepsită de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., cu referire la art. 17 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000;
- complicitate la infracțiunea de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În ceea ce privește situația de fapt, s-a reținut în esență că în primăvara anului 2009, inculpatul I.M. a inițiat o asociere de persoane în scopul săvârșirii de infracțiuni împreună, între alții, cu inculpatul m.m. D.D. și colonel R.C., ultimul îndeplinind funcția de comandant al Centrului zonal de selecție și orientare Breaza, din cadrul Ministerului Apărării Naționale. Interesul constituirii acestei asocieri a fost acela ca prin intermediul inculpatului m.m. D.D., colonelul R.C. să primească de la inculpatul general brigadă I.M., în mod repetat, numele mai multor candidați ce urmau să susțină probele de selecție în vederea recrutării în cadrul Ministerului Apărării Naționale, cei în cauză urmând să fie declarați admiși, chiar dacă nu îndeplineau baremele legale. Astfel,după ce erau declarați admiși, în mod fraudulos, candidații respectivi urmau să susțină, la U.M. XXX Pitești sau în alte unități de învățământ militar, probele scrise ale concursurilor în vederea încadrării în Ministerul Apărării Naționale. Candidații respectivi trebuiau „susținuți” pentru a fi declarați admiși și la această ultimă unitate de învățământ, motiv pentru care, în luna august 2010 când s-au organizat concursurile, inculpatul general de brigadă I.M., prin intermediul colonelului R.C. a transmis liste cu numele a 15 candidați comandantului U.M. XXX Pitești, căruia i s-a cerut să le distribuie celor în cauză răspunsurile la subiectele tip grilă, înainte de examen fapt care s-a și petrecut. În acest mod, prin falsificarea lucrărilor, o serie de candidați au fost declarați admiși în detrimentul altor candidați care, deși obținuseră corect note de trecere, au fost declarați respinși, deoarece locurile lor au fost ocupate de candidații pentru care s-a fraudat concursul. S-a mai reținut că scopul pentru care inculpatul general de brigadă I.M. a inițiat această asociere de tip infracțional, este acela ca, prin intermediul inculpatului m.m. D.D., să obțină de la candidații favorizați importante sume de bani.
Prima instanță a constatat că, potrivit art. 1601 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie,sub control judiciar sau pe cauțiune, liberarea provizorie putând fi acordată de către instanță, ceea ce implică dreptul de apreciere al instanței asupra cererii în raport cu probele administrate în cauză, acordarea liberării condiționate sub control judiciar nefiind un drept absolut al inculpaților.
Dispozițiile art. 1602 C. proc. pen. fac distincție între condițiile formale prevăzute de lege privind cererea de liberare provizorie sub control judiciar și condițiile privind temeinicia acesteia, intenția legiuitorului rezultând și din dispozițiile art. 1608 C. proc. pen., analiza realizată în cazul cererii de liberare provizorie sub control judiciar având în vedere îndeplinirea condițiilor formale prevăzute de dispozițiile art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen.
S-a arătat că dispozițiile legale în materie reglementează, atât condițiile ce trebuie realizate pentru a se dispune liberarea provizorie, cât și condițiile privind comportamentul învinuitului sau inculpatului pe durata luării acestei măsuri procesuale, condițiile legale referindu-se la stadiul desfășurării procesului penal, natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, comportamentul învinuitului sau inculpatului înainte de declanșarea procesului penal și perspectiva acestui comportament după declanșarea procesului penal.
În acest sens s-a reținut, că procesul penal trebuie să fie declanșat, trebuie să existe un învinuit sau inculpat în cauză, iar împotriva acestuia să se fi dispus măsura arestării preventive, o altă condiție privește natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, iar o altă condiție impune inexistența unor date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Din economia textului, s-a concluzionat că legiuitorul, folosind noțiunea „date”, nu a avut în vedere existența unor probe în sensul art. 63 C. proc. pen., ci a unor împrejurări concrete, situații, informații, rezultate din dosar privitoare la persoana inculpatului, la infracțiunea săvârșită, la modalitatea și împrejurările în care aceasta a fost comisă, aspecte care să justifice temerea în forma cerută de dispoziția legală menționată.
Instanța a constatat că, în speță, sunt îndeplinite condițiile formale ale legii privind cererile formulate de inculpați, dar că îndeplinirea lor nu conferă inculpatului arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura.
În acest sens s-a reținut că inculpații sunt cercetați pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție care au impact social deosebit asupra valorilor și relațiilor sociale, ce formează conceptul de ordine publică, măsura arestării preventive fiind luată, invocându-se ca temei dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., în principal aspectul că lăsarea în liberate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică; cum, liberarea provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menținerea temeiurilor arestării preventive, din această perspectivă, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza arestării preventive a inculpaților nu s-au schimbat, ci subzistă în continuare, iar în favoarea acestora nu au intervenit elemente de fapt și de drept care să justifice judecarea lor în stare de libertate.
S-a argumentat că este de netăgăduit dreptul și posibilitatea fiecărui inculpat de a solicita liberarea provizorie sub control judiciar pe tot parcursul procesului penal, în baza dispozițiilor art. 5 C. proc. pen. și art. 5 paragraf 3 din C.E.D.O., însă aprecierea temeiniciei unei astfel de cereri constituie o facultate a organului judiciar prin raportarea la dispozițiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., ceea ce rezultă din dispozițiile exprese ale art. 160 și următoarele C. proc. pen., dar garantarea dreptului legal al inculpaților de a formula o atare cerere nu echivalează automat cu însăși admiterea cererii în orice condiții, instanța trebuind să analizeze și oportunitatea unei astfel de cereri prin raportare la dispozițiile art. 136 alin. (2) și alin. (8) C. proc. pen., având posibilitatea de a admite sau de a respinge motivat cererea, atunci când aceasta nu servește scopului recunoscut de legea procesual penală.
Dispozițiile legale care reglementează instituția liberării provizorii sub control judiciar nu cuprind nici o referire explicită la un impediment care să facă inaplicabilă această instituție în condițiile menținerii împrejurărilor legale care permit arestarea preventivă, astfel că, în absența unor criterii legale care să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, instanța trebuie să se raporteze, atât la elementele care țin de circumstanțele concrete ale cauzei, cât și la datele care circumstanțiază persoana inculpatului.
Faptele pentru care sunt cercetați inculpații sunt grave și se încadrează în categoria infracțiunilor de corupție, iar calitatea acestora la momentul săvârșirii lor implica o reacție adecvată din partea autorităților statului, pericolul concret pentru ordinea publică manifestându-se prin stările de insecuritate și de neîncredere în înfăptuirea actului de justiție.
S-a apreciat că raportat la natura și pericolul social al faptelor pentru care inculpații sunt cercetați, la complexitatea cauzei, la necesitatea administrării unor probatorii ample, privarea de libertate a inculpaților se impune a fi menținută, în vederea asigurării unei bune desfășurări a procesului penal cu atât mai mult cu cât în cauză nu au fost relevate elemente noi intervenite ulterior luării și prelungirii măsurii arestării preventive a inculpaților, de natură a justifica luarea față de aceștia a unei măsuri preventive restrictive de drepturi, pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaților trebuind apreciat în sens larg, prin prisma naturii infracțiunilor pentru care inculpații sunt cercetați și pornind de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O.
Privarea de libertate este o măsură gravă, iar menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri mai puțin severe au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public care ar impune detenția preventivă, detenția provizorie putând să fie menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar cu respectarea pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv persoana făptuitorului.
Din datele existente la dosar s-a reținut că inculpații, anterior comiterii faptelor pentru care sunt cercetați, au avut o comportate bună și și-au exercitat în bune condiții atribuțiile de serviciu, însă calitățile lor de general de brigadă (în cazul inculpatului I.M.) și respectiv de maior (în cazul inculpatului O.C.I.) în cadrul M.Ap.N., implică o reacție adecvată din partea autorităților statului, față de comiterea unor fapte de corupție reținute în sarcina inculpaților în această fază a procesului penal.
S-a concluzionat că aceste aspecte nu sunt suficiente pentru a ajunge la concluzia că acordarea beneficiului liberării provizorii sub control judiciar ar satisface scopul pentru care s-a luat măsura arestării preventive, respectiv buna desfășurare a procesului penal și protejarea valorilor specifice noțiunii de ordine publică, neexistând până la acel moment suficiente elemente cu caracter probator, potrivit cărora să se constate că liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură adecvată scopului pentru care a fost luată față de inculpați măsura arestării preventive, comportarea corespunzătoare în societate și exercitarea în bune condiții a atribuțiilor de serviciu, obținerea de distincții și diplome pe parcursul desfășurării activității profesionale neputând constitui în mod exclusiv temei pentru admiterea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar, ancheta aflându-se într-o fază incipientă, iar detenția permițând desfășurarea ei normală, existând riscul ca inculpații,lăsați în libertate,să exercite influențe asupra celorlalte părți și a martorilor.
Astfel, în baza dispozițiilor art. 1608 alin. (6) C. proc. pen., au fost respinse cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpații O.C.I. și I.M..
Împotriva acestei încheieri, în termen legal au declarat recurs, inculpații, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul concluziilor apărătorului ales, expuse în partea introductivă a prezentei decizii, pentru netemeinicie,lipsa caracterului grav al faptelor reținute în sarcina inculpaților, nedovedirea existenței unor temeiuri suficiente care să justifice privarea de libertate, existența posibilității cercetării inculpaților în stare de libertate.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursurile sunt nefondate și vor fi respinse, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
În același sens sunt și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevăd că persoana arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. prevede condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă, așadar, că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni, sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării luate față de învinuit sau inculpat.
Raportând considerațiile teoretice anterior expuse speței de față se constată că din probele dosarului rezultă indicii temeinice în sensul că în primăvara anului 2009 recurentul inculpat I.M. a inițiat o asociere de mai multe persoane, în vederea favorizării, contra unor sume de bani, a anumitor candidați la concursurile organizate în vederea recrutării în structurile Ministerului Apărării Naționale.
Cu privire la recurentul inculpat O.C.I., se constată că din probele administrate au rezultat indicii ce creează presupunerea rezonabilă că a racolat, prin intermediari, persoane care urmau a candida la concursurile de subofițeri, maiștri militari sau ofițeri, persoane de la care a pretins și primit importante sume de bani, promițându-le că îi va ajuta să fie declarați admiși la examen, prin distribuirea grilelor de răspuns, anterior desfășurării concursului susținând în discuțiile purtate că sumele de bani vor ajunge la membrii comisiilor de examinare. Pentru a încerca să influențeze pe membrii comisiilor de examinare în scopul obținerii grilelor de răspuns inculpatul a înaintat, prin intermediar, o listă cu numele candidaților favorizați superiorului său (inculpatul B.V.) pentru ca acesta să o predea învinuitului D.V., care organiza respectivele concursuri; în acest mod au fost falsificate o serie de lucrări, candidații fiind declarați admiși (iar cei ce aveau note de trecere, respinși, deoarece locurile lor fuseseră ocupate de cei declarați în mod fraudulos admiși).
Se reține, de asemenea, că față de cei doi inculpați luarea măsurii arestării s-a întemeiat pe dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., avându-se în vedere natura și gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise, modalitatea de săvârșire a acestora și calitatea inculpaților.
Raportând starea de fapt anterior prezentată dispozițiilor art. 136 C. proc. pen. și cererilor de liberare provizorie sub control judiciar formulate de către inculpați se constată că prima instanță a pronunțat o soluție legală, temeinică și riguros motivată, dând o corectă interpretare și aplicare prevederilor legale ce reglementează instituția juridică a liberării provizorii sub control judiciar și a măsurilor preventive, în general, astfel că se impune menținerea acesteia.
Se reține, astfel, că nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată, chiar și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituție nu menționează expres, condiția referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate.
Noțiunea anterior menționată nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, dar aceasta nu înseamnă că în aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, trebuie făcută abstracție de gravitatea faptelor. Sub acest aspect existența pericolului public poate rezulta, între altele, și din însuși pericolul social al infracțiunilor de care este învinuit inculpatul, de reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, de posibilitatea săvârșirii, unor fapte asemănătoare în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte.
Prin urmare, la stabilirea pericolului pentru ordinea publică nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului, ci și date referitoare la fapte, nu de puține ori, acestea din urmă, fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, percepția că justiția nu acționează în mod eficient împotriva infracționalității.
Împrejurarea că persoana unui inculpat este favorabil caracterizată nu constituie un element care în mod autonom și exclusiv să conducă la admiterea unei cereri de liberare, deoarece, trebuie să se analizeze, cel puțin în egală măsură, aspecte precum natura activității infracționale pretins a fi fost desfășurată și, luat în considerare interesul public ce trebuie protejat cu prioritate, a decide altfel, echivalând cu ignorarea dispozițiilor legale referitoare la scopul măsurilor preventive.
În cauza dedusă judecății probele administrate până la acest moment procesual sunt apte a convinge un observator obiectiv că recurenții inculpați, alături și de alte persoane, folosindu-se de poziția avută în ierarhia militară, de funcțiile deținute și în exercitarea acestora, au contribuit la desfășurarea nelegală a unor concursuri, conducând la o afectare gravă a percepției opiniei publice asupra modului în care sunt promovate cadrele militare, creând un sentiment de insecuritate cu privire la valorile etice, morale și profesionale ce conturează profilul militarului român.
Astfel, detenția provizorie a inculpaților apare ca fiind legitimă și necesară ocrotirii unui interes general al societății, care primează, în raport cu interesul privat al inculpaților de a fi liberați provizoriu sub control judiciar, nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale, dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar controlul judiciar ar fi insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal, aflat într-o fază incipientă, având în vedere complexitatea cauzei, numărul participanților și al actelor materiale, necesitatea administrării unui amplu probatoriu și desfășurarea în condiții normale a procesului penal.
Din coroborarea elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpați rezultă că lăsarea acestora în libertate constituie un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea provizorie, la acest moment al derulării urmăririi penale neputând conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfășurări a procesului penal.
Dreptul părții aflată în stare de detenție provizorie și vocația acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanței o obligație de a dispune o atare măsură în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public astfel că, după cum s-a argumentat și în cele ce preced, aprecierea primei instanțe cu privire la netemeinicia cererilor inculpaților, prin raportare la cazul concret, este justă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține că legitimitatea menținerii în detenție provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize în concret a cauzei dedusă judecății și constatarea existenței de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, față de regula respectării libertății individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).
Criticile invocate în recurs sunt nefondate și vor fi respinse.
Aspectele privind existența unor probe suficiente de vinovăție nu pot fi primite și, totodată, exced prezentei cauze având în vedere obiectul acesteia și stadiul procesual actual; în acest sens este și jurisprudența instanței europene, care a reținut că pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenția permițând desfășurarea normală a acesteia (cauza C. vs. Turcia).
Susținerile apărării referitoare la lipsa de gravitate a faptelor sunt neîntemeiate, aceasta rezultând din indiciile și probele existente care creează presupunerea rezonabilă a comiterii faptelor, natura acestora, modalitatea săvârșirii lor, numărul actelor materiale și calitatea în care faptele au fost comise, apte a crea în rândul opiniei publice a percepției că în cadrul armatei sunt promovate persoane în mod nelegal și în baza unor alte criterii decât cele strict profesionale.
Așa fiind se constată că încheierea atacată este legală și temeinică, motivele de recurs invocate fiind nefondate și, de asemenea că nu există cazuri de casare a căror reținere din oficiu să determine desființarea încheierii recurate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursurile declarate de către inculpați vor fi respinse, ca nefondate.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariile apărătorilor din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, urmând a fi avansate din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații O.C.I. și I.M. împotriva Încheierii nr. 160 din 28 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 648/1/2011.
Obligă recurenții inculpați la plata sumei de 400 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de 25 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 februarie 2011.