Asupra recursului de față;
Din actele dosarului constată urătoarele:
Prin sentința nr. 1774 din 11 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petenta M.N.A.; a fost obligată petenta la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că petenta a sesizat instanța cu o plângere întemeiată pe dispozițiile art. 2781 C. proc. pen. Plângerea respectivă ca, de altfel și precizările ulterior formulate au un caracter ambiguu, petenta nedescriind corect faptele, făptuitorii fiind indicați la modul general și necriticând o soluție dintre cele prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., fiind, așadar, inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, în esență, astfel după cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs pentru nelegala compunere a completului (nerespectându-se dispozițiile Legii nr. 78/2000), nerezolvarea fondului cauzei, neobservarea calității părților (cu consecința încălcării dispozițiilor legale privind competența), nesoluționarea conflictului de competență ivit între structurile Ministerului Public. S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și dispunerea rejudecării cauzei de către instanța competentă. În drept au fost invocate dispozițiile art. 2781 alin. (1) și (10) C. proc. pen., Legea nr. 78/2000, Legea nr. 39/2003, art. 3859 pct. 1, 5, 6, 7, 171, 18 și 21 C. proc. pen. și ale art. 197 C. proc. pen.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoștiințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă.
Rezultă că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen., face imposibilă determinarea obiectului verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire, respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și constituind, totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a exercitării abuzive a dreptului de petiționare.
Totodată, din interpretarea dispozițiilor art. 275 și următoarele C. proc. pen., reiese că împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art. 275 alin. (3) C. proc. pen. și art. 278 alin. (1) și (2) C. proc. pen.
În materia soluțiilor de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar posibilitatea exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.), dar și pe cea a controlului judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 2781 C. proc. pen.
Rezultă așadar că în situația în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre soluțiile expres și limitativ prevăzute de art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. și nici nu sunt incidente alte cazuri de excepție în care legiuitorul a prevăzut dreptul de a se supune o soluție /măsură a procurorului cenzurii instanței, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului.
În cauza dedusă judecății petenta a sesizat prima instanță cu o cerere informă, sub aspectul elementelor de conținut, care, deci, nu putea fi calificată ca plângere penală și care, totodată, nu avea ca obiect una dintre soluțiile de netrimitere în judecată, expres și limitativ reglementate de dispozițiile 2781 alin. (1) C. proc. pen.
Așa fiind, se constată ca prima instanță a dat o justă interpretare și aplicare prevederilor legale incidente și, devoluând cauza în limitele examinării admisibilității plângerii cu care a fost sesizată, a pronunțat o hotărâre legală, temeinică și riguros motivată.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
Motivul de recurs privind nelegala compunere a completului nu poate fi primit, deoarece acesta a fost constituit cu respectarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, la judecarea cauzei participând și un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A.
Criticile privind neobservarea normelor de competență, a calității părților și nesoluționarea fondului cauzei nu se susțin, deoarece prima instanță a devoluat cauza exclusiv cu privire la aspectul admisibilității plângerii și constatând că aceasta era inadmisibilă, nefiind prevăzută în acest caz concret, de lege, nu a examinat chestiuni ce excedau problemei legalității sesizării instanței.
Critica referitoare la nesoluționarea unui pretins conflict de competență ivit între structurile Ministerului Public nu poate fi primit, instanța neavând competența de a se pronunța sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 43 C. proc. pen.
Se reține, de asemenea, că, față de obiectul cauzei, potrivit dispozițiilor art. 171 C. proc. pen., asistența juridică nu era obligatorie și că prima instanță a procedat la soluționarea cauzei în condițiile în care petenta fusese legal citată.
Având în vedere argumentele anterior prezentate și obiectul devoluțiunii cauzei în primă instanță, se constată ca fiind nefondate criticile circumscrise cazurilor de casare indicate de petentă în cererea de recurs.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta M.N.A. împotriva sentinței nr. 1774 din 11 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5462/1/2010.
Obligă recurenta petentă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2011.