Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursurilor de față,

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin Încheierea din 4 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, conform art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. și a fost menținută această măsură.

A fost admisă cererea formulată de inculpatul C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen., revocată măsura obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul C.C., de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul încheierilor din 9 februarie 2011 și din 16 februarie 2011 pronunțate în Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

A fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de inculpatul C.C. împotriva Ordonanței nr. 310/P/2009 din 6 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A., prin care s-a instituit poprirea asupra sumei de 200.000 euro aparținând inculpatului C.C. A fost obligat inculpatul C.C. la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

A fost admisă cererea privind copierea și punerea la dispoziția inculpatului V.C. a înregistrărilor tuturor convorbirilor telefonice și/ sau a celor din mediul ambiental care-l privesc pe acest inculpat; a fost admisă cererea privind copierea și punerea la dispoziția inculpatului C.F. a înregistrărilor convorbirilor telefonice din datele de 15 iulie 2009, 11 septembrie 2009, 12 octombrie 2009 și 14 octombrie 2009, precum și a celei din mediul ambiental din data de 17 septembrie 2009 care-l privesc pe acest inculpat.

S-a dispus revenirea cu adresă către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, pentru a se comunica dacă a fost soluționată lucrarea penală din 31 iulie 2009 având ca obiect plângerea formulată de numitul T.E.F. împotriva numitului L.M. cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, și în caz afirmativ soluția adoptată în cauză, precum și efectuarea unei adrese la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A în sensul celor solicitate de Institutul Național de Expertize Criminalistice prin adresa din 23 februarie 2011.

S-a dispus emiterea unei adrese către Institutul Național de Expertize Criminalistice pentru ca expertul să se prezinte la sediul D.N.A pentru a intra în posesia suporților originali și a echipamentelor tehnice, menționate în adresa din 23 februarie 2011, apreciate ca fiind necesare pentru efectuarea expertizei dispusă în cauză.

Cauza a fost amânată la 4 aprilie 2011, cu citarea inculpatului V.C. și a martorilor B.C.E., B.H.P., P.J., V.E.Ș., M.S.C., F.M.C., V.D.I., B.L., C.L., C.M. și I.A.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, referitor la legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C., că prin Încheierea nr. 529 din 3 martie 2010 pronunțată de aceeași instanță în Camera de Consiliu, inculpatul V.C. a fost arestat preventiv pentru o perioadă de 30 de zile începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010 inclusiv, urmare propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției.

Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive a susnumitului inculpat le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., judecătorul fondului, reținând, pe de-o parte, că există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct aflarea adevărului prin influențarea martorului Floarea Dan Radu și, pe de altă parte, că există probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010 pronunțată de aceeași instanță, Completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010.

Ulterior, măsura arestării preventive luate împotriva inculpatului V.C. a fost prelungită de instanța de fond, în conformitate cu prevederile art. 155 și urm. C. proc. pen.

Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 întocmit la data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături de alți trei inculpați pentru comiterea infracțiunilor de:

- trafic de influență în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că, în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a pretins de la inculpatul C.C. - trimis și el în judecată în prezenta cauză -, sume de bani totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promițându-i acestuia că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F., pe lângă magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție, investiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator este inculpatul C.C. și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție în favoarea societății comerciale aparținând inculpatului C.C. S-a mai reținut că, în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul „I.P." aparținând lui L.M., a unor articole cu conținut electoral; a pretins și primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, promițându-i că va interveni pe lângă polițiștii de la Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București; în Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave);

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de „Cabinet de Avocat V.C." către SC L.I. SRL, precum și contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009, având ca părți „Cabinetul de Avocat V.C." și SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidența „Cabinetului de Avocat V.C." a acestor înscrisuri și de prezentarea lor la organele de urmărire penală și la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupție mai sus menționate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.

Prin încheierea din data de 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, verificând din oficiu, în Camera de Consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 300¹ C. proc. pen., menținerea măsurii.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost menținută de către instanța de fond potrivit dispozițiilor art. 300² C. proc. pen. raportat la art. 160^b alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Instanța a constatat, contrar celor susținute de inculpat prin apărători, că temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu au încetat ci, dimpotrivă, subzistă și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, cerință prevăzută de art. 160^b alin. (3) C. proc. pen. la care trimite art. 300² din același cod.

Cât privește incidența în cauză a temeiului prevăzut de art. 148 alin. (1) llt. f) C. proc. pen., care a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., s-a constatat că sunt îndeplinite și subzistă, și la acest moment procesual, cerințele prevăzute de acest text de lege și anume, infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată sunt pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Referitor la acest din urmă aspect s-a apreciat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunilor și în aprecierea pericolului pentru ordinea publică nu trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei, existența pericolului public putând rezulta, între altele, și din însuși pericolul social al infracțiunilor de săvârșirea cărora este învinuit inculpatul, de reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte, la stabilirea pericolului pentru ordinea publică neputându-se avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului, ci și datele referitoare la faptele deduse judecății, nu de puține ori, acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția, cei care contribuie la înfăptuirea ei nu acționează îndeajuns împotriva infracționalității.

Astfel, s-a reținut că natura infracțiunilor deduse judecății, modalitatea în care se reține că au fost săvârșite, în mod repetat, la intervale de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul folosindu-se, atât de calitatea sa de înalt demnitar al statului român - senator în Parlamentul României și vicepreședinte al Comisiei de apărare, ordine publică și siguranță națională din Senat, - cât și de influența de care dispunea în exercitarea acestor funcții, antrenând în activitățile sale, magistrați, polițiști, funcționari, pentru a-i determina ca în schimbul unor sume de bani sau al altor foloase, să pronunțe soluții favorabile în cauzele aflate pe rol sau în curs de cercetare, cauze în care era interesat, utilizând în discuțiile telefonice un limbaj disimulat, justifică pe deplin menținerea în stare de arest preventiv a inculpatului. S-a apreciat că noțiunea de pericol social concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă lăsarea în libertate a inculpatului, nu trebuie analizată în mod generic și abstract, trebuind raportată și la datele ce caracterizează persoana inculpatului, cu atât mai mult cu cât, calitatea sa socială și profesională îl situa pe acesta într-o poziție din care, într-o ordine socială normală, se impunea a fi exclusă recurgerea la comiterea de acte și fapte de corupție.

Funcțiile pe care inculpatul Ie-a deținut și exigențele cărora acesta se impunea a se supune prin prisma poziției sale de înalt demnitar al statului și de avocat, rezonanța negativă a faptelor, creată în rândul comunității din care și inculpatul face parte, căreia i se poate induce ideea că există posibilitatea eludării unor sancțiuni penale în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicați în înfăptuirea actului de justiție, impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului. O carieră profesională militară ce i-a permis inculpatului să ajungă în vârful ierarhiei sociale, nu-i poate diminua răspunderea penală, după cum nu-l poate scuti de răspundere pentru acțiunile sale, circumscrise ilicitului penal.

În ce privește temeiul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care a determinat arestarea inculpatului V.C., prima instanță a constatat, contrar celor susținute de inculpat, că nici acesta nu a încetat, ci subzistă și în prezent, deoarece așa după cum rezultă din probele administrate în cursul urmăririi penale și din încheierile anterioare prin care s-a menținut măsura arestării preventive luată împotriva inculpatului, la data de 21 decembrie 2009, cu ocazia judecării plângerii formulate de acesta împotriva Ordonanței nr. 310/P/2009 din 11 decembrie 2009 prin care procurorii de caz au dispus luarea față de el a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea București pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 11 decembrie 2009, inculpatul având acces la probele dosarului, și aflând că i-au fost interceptate convorbirile telefonice, a încercat să-și preconstituie probe în apărare. în acest scop, inculpatul l-a contactat telefonic pe martorul F.R.D. și, de comun acord au convenit să acrediteze ideea că suma de 200.000 euro, obiect material al uneia din infracțiunile de trafic de influență pentru care a fost trimis în judecată, a reprezentat, de fapt, un împrumut pe care inculpatul l-a cerut de la coinculpatul C.C. pentru martor.

S-a reținut că, audiat în fața instanței de judecată la termenul din data de 9 februarie 2011, martorul F.R.D. și-a menținut declarațiile date în faza de urmărire penală susținând „domnul V.C. spunându-mi că dacă voi fi întrebat, să spun că banii (suma de 200.000 euro) sunt ai domnului C.C. și că i-a cerut cu titlu de împrumut pentru mine, deși eu știam că banii nu au fost ceruți pentru mine”. A mai declarat martorul că, „după data de 19 august, domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori și a exercitat presiuni psihice asupra mea în sensul de a-i restitui suma de 200.000 euro pe care a împrumutat-o de la domnul C.C.” (fila 4, dosar instanță), afirmațiile martorului F.R.D. fiind confirmate de declarația soției sale, martora F.M. audiată la data de 9 februarie 2011, precum și de declarațiile martorilor D.L.A., U.N. și U.V., audiați la termenul de judecată din data de 4 martie 2011. „Totodată, s-a apreciat de către prima instanță că menținerea arestării preventive a inculpatului este conformă, atât cu cerințele art. 300² C. proc. pen. raportat la art. 160^b alin. (1) și (3) C. proc. pen., cât și cu exigențele Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (art. 5 paragraf 1 lit. c)), jurisprudența instanței europene referitoare la criteriile și elementele care trebuie avute în vedere în analiza existenței pericolului pentru ordinea publică, printre care, reacția publică declanșată din cauza faptelor presupus a fi comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului", precum și profilul moral al acestuia (cauza C. contra României) și Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, constatându-se existența a cel puțin unuia dintre motivele care, din perspectiva reglementărilor europene, justifică menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului și anume, pericolul perturbării judecății, determinat de faptul că, așa cum s-a arătat, inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct aflarea adevărului prin influențarea martorilor.

S-a apreciat că măsura arestării preventive a inculpatului V.C. este necesară și pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, acesta fiind unul din scopurile măsurilor preventive enunțat în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. și, totodată, este și justificată de considerente ce țin de existența unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpatul să împiedice administrarea justiției (în cauză urmează a fi audiați martori care cunosc împrejurări esențiale pentru cauză în legătură cu infracțiunea de trafic de influentă presupus a fi comisă de inculpat în perioada 30 august 2009 - 21 octombrie 2009).

Prima instanță a constatat că susținerile inculpatului în sensul că nu este vinovat de săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, că suma de 200.000 euro a cerut-o cu titlu de împrumut de la coinculpatul C.C. pentru martorul F.D.R., sunt aspecte ce vizează fondul cauzei și că la verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive, instanța constată doar dacă temeiurile care au determinat arestarea inculpatului se mențin și impun în continuare privarea de libertate.

S-a reținut că, astfel după cum a statuat și instanța europeană, faptele ce au dat naștere la bănuielile concrete care au justificat arestarea unei persoane și impun menținerea acesteia în stare de arest preventiv nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru justificarea unei condamnări și pentru ca bănuielile să fie apreciate drept plauzibile ori legitime, este suficient să existe fapte sau informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune (cauza M. vs. Regatul Unit).

Cu privire la perioada de timp scursă de la data arestării inculpatului (11 luni) s-a considerat că aceasta nu poate fi apreciată ca fiind nerezonabilă și nici că menținerea în continuare în detenție a inculpatului ar echivala cu executarea anticipată a eventualei pedepse la care acesta ar putea fi condamnat, raportat la complexitatea cauzei dedusă judecății, determinată de numărul mare de inculpați și de fapte penale reținute în sarcina acestora de către organul de urmărire penală și pentru dovedirea cărora s-a impus și, se impune, administrarea unui volum mare de probe, atât în apărare, cât și în acuzare.

S-a concluzionat că la acest moment procesual, nu este oportună revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. și luarea față de acesta a unei măsuri preventive mai puțin intruzive, așa cum s-a solicitat, neputând fi primită susținerea inculpatului în sensul că starea de arest îi aduce grave prejudicii în exercitarea dreptului la apărare.

Referitor la cererea inculpatului C.C., de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara prevăzută de art. 145¹ C. proc. pen., luată împotriva sa prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, rămasă definitivă prin Decizia nr. 429 din 9 iunie 2010 a aceleiași instanțe - Completul de 9 judecători, prima instanță a constatat că cererea este fondată.

S-a constatat că prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției și, în temeiul art. 149¹ alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) și (4) C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emițându-se mandatul de arestare preventivă din 10 aprilie 2010.

Împotriva încheierii susmenționate a declarat recurs inculpatul, recurs care a fost admis prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul perial nr. 3023/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători. Prin această din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunțată și, în rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării preventive luată față de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 10 aprilie 2010 și, în baza art. 149¹ alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (11¹) C. proc. pen. cu referire la art. 145¹ alin. (1) și (2) din C. proc. pen., s-a luat față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art. 145¹ C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (5) și (1²) C. proc. pen.

Prin Ordonanța procurorului nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi țara, luată de instanță, a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.

Plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara a fost respinsă, ca nefondată prin încheierea din data de 17 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul penal nr. 4186/1/2010.

Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alți 3 inculpați, pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută și pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În esență, în actul de sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro și i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție investiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă societății comerciale menționate.

După înregistrarea dosarului la instanță, prin încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus luarea față de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 145¹ C. proc. pen. raportat la art. 145 din același cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 9,00, încheiere rămasă definitivă prin Decizia nr. 429 pronunțată la data de 9 iunie 2010, în Dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiași instanțe, Completul de 9 judecători, prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat.

în motivarea încheierii, instanța a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) și (8) din C. proc. pen., luarea în cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, fiind justificată de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar și de scopul de a garanta buna desfășurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfășurării judecății și administrării cu celeritate a probelor.

Prima instanță a apreciat că susținerea inculpatului în sensul că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara a fost luată cu încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea completului de judecată ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute nu poate fi primită, judecătorii Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având, fără distincție, competența de a judeca infracțiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000 astfel că nu este incidență sancțiunea nulității absolute invocată de inculpat.

De asemenea, s-a constatat că excepția nelegalei compuneri a instanței de judecată, constând în aceea că asupra măsurii s-a pronunțat un alt complet de judecată, și nu cel căruia i-a fost repartizată cauza aleatoriu, a fost analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin încheierea pronunțată la data de 28 mai 2010 - Camera de Consiliu - a respins incidentul procedural invocat de inculpat în raport de prevederile ari. 95, art. 100 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și de cele ale art. 313 alin. (2) C. proc. pen.

Având în vedere dispozițiile art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, (potrivit art. 145¹ alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C. proc. pen. și art. 137 alin. (3) din C. proc. pen.) și necesitatea respectării dispozițiilor art. 2, art. 3 și art. 4 ale Protocolului nr. 4 la Convenția Europeană, prima instanță a constatat că la momentul când a fost luată, măsura titffigării de a nu părăsi țara a fost necesară pentru buna desfășurare a procesului p'ehal, proporțională cu gravitatea acuzației penale adusă inculpatului și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia și în concordanță, atât cu legislația internă - art. 143 C. proc. pen. -, cât și cu dispozițiile art. 2, art. 3 și art. 4 ale Protocolului nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, însă la acest moment procesual nu se mai justifică menținerea măsurii preventive dispusă în cauză, față de împrejurarea că au fost ascultați inculpații și toți martorii indicați în rechizitoriu, pe baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. și care au perceput direct activitatea infracțională pretins a fi fost săvârșită de către acesta. Au fost avute în vedere înscrisurile depuse în susținerea cererii (din care rezultă, între altele, rezultatele obținute de societatea al cărei administrator este, relațiile pe care această societate le are cu partenerii externi, precum și afecțiunile de care suferă inculpatul și cu privire la care medicii specialiști din Germania, țara unde inculpatul are rezidența, au făcut o serie de recomandări medicale, cu precizarea că imposibilitatea de a da curs acestora, constituie un impediment major cu consecințe grave asupra stării de sănătate a inculpatului) și conduita inculpatului care s-a prezentat la toate chemările organelor judiciare, inclusiv, în perioada în care împotriva sa, organul de urmărire penală nu a luat nicio măsură preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe timpul măsurii, aspecte de natură a crea!convingerea instanței că scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen., respectiv buna desfășurare a procesului penal, poate fi atins și în condițiile în care se va revoca măsura preventivă prevăzută în art. 145¹ C. proc. pen. luată față de inculpat în cursul procesului penal.

Cu privire la riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, s-a constatat că acesta nu există, deoarece probele în acuzare și în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză, vizează stabilirea autenticității convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați, convorbiri care deja au fost interceptate și stocate pe suporții aflați la organul de urmărire penală, procesele-verbale.de redare fiind atașate la dosar.

Totodată, s-a apreciat că, măsura tinde să devină excesivă datorită curgerii timpului (măsura a fost luată de la data de 12 aprilie 2010 și prelungită în cursul urmăririi penale) și disproporționată în raport cu scopul urmărit prin luarea ei, nemaiexistând vreun temei care să justifice menținerea măsurii și impunându-se revocarea ei.

Referitor la cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în încheierile de ședință din datele de 9 februarie 2011, respectiv, 16 februarie 2011 formulată de inculpatul C.C. s-a apreciat că este nefondată, nefiind îndeplinite cerințele art. 195 C. proc. pen., cererea depusă la termenul de judecată din data 9 februarie 2011 de inculpat prin apărător, vizând în realitate, solicitarea de revocare a măsurii preventive prevăzute de art. 145¹ C. proc. pen., asupra căreia instanța s-a pronunțat, nerezultând că inculpatul a solicitat prorogarea discutării acesteia după pronunțarea de către Curtea Constituțională asupra excepției invocate.

Cu privire la plângerea formulată de inculpatul C.C., prin apărător împotriva măsurii asigurătorii a popririi instituită asupra sumei de 200.000 euro, măsura dispusă prin Ordonanța nr. 310/P/2009 din 06 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, s-a apreciat că nu este fondată.

Astfel, s-a reținut că prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, modificată și completată, a fost incriminată infracțiunea de cumpărare de influență, care potrivit art. 61 alin. (1) constă în „promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu".

Inculpatul C.C. a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010, întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticoruptie - Secția de combatere a corupției, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în promisiunile făcute de acesta în anul 2009, în mod repetat, la diferite intervale de timp și, în baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpatului V.C., că-i va remite suma de 260.000 euro și îi va da suma de 200.000 euro, în schimbul asigurărilor primite de la cel din urmă că va interveni pe lângă magistrații Secției de Contencios Administrativ și Fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să adopte o soluție favorabilă societății comerciale menționate.

Prin Ordonanța nr. 310/P/2009 din 6 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticoruptie - Secția de combatere a corupției, - în conformitate cu prevederile art. 163 și următoarele C. proc. pen. și ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare s-a dispus instituirea popririi asupra sumei de 200.000 euro depusă de inculpatul C.C. pe numele său și la dispoziția organului de urmărire penală în contul xxx, cu titlu „măsură asigurătorie" în Dosarul nr. 310/P/2009.

În motivarea ordonanței, procurorii de caz au reținut că din cercetările efectuate până la data de 6 mai 2010 a rezultat că inculpatul V.C. a pretins și primit de la inculpatul C.C. suma de 200.000 euro, motiv pentru care, în temeiul art. 20 din Legea nr. 78/2000, potrivit căruia, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune din cea prevăzută în Legea nr. 78/2000, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, a aplicat măsura asigurătorie asupra sumei menționate (filele 280-283, volumul 12 dosar urmărire penală).

Inițial, prin Ordonanța nr. 310/P/2009 din 4 mai 2010 a Direcției Naționale Anticoruptie s-a dispus instituirea sechestrului asigurător până la concurența sumei de 200.000 euro asupra unui imobil proprietatea inculpatului C.C. La data de 5 mai 2010, inculpatului i s-a adus la cunoștință conținutul ordonanței sus-menționate ocazie cu care, acesta a cerut organului de urmărire penală încuviințarea de a depune suma de 200.000 euro într-un cont la dispoziția Direcției Naționale Anticorupție.

La data sus-menționată, însoțit de avocații aleși, G.M. și B.B., inculpatul a revenit la sediul organului de urmărire penală și a predat recipisa eliberată de către C.E.C.B. ce atesta depunerea sumei de 200.000 euro, reprezentând măsura asigurătorie consemnată pe numele inculpatului și la dispoziția Direcției Naționale Anticorupție (filele 286, 288 volumul 12 dosar urmărire penală).

Prima instanță a constatat că susținerea inculpatului în sensul că ordonanța emisă de procuror este nelegală, nu este întemeiată, motivându-se că infracțiunea prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000, care în alin. (3) dispune că „banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracțiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani”, face parte din Capitolul III, Secțiunea a ll-a, intitulat „Infracțiuni de corupție" și că potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, modificată și completată, „în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol (din care face parte și infracțiunea prevăzută de art. 61), luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie”.

Având în vedere scopul luării măsurilor asigurătorii, prevăzut în art. 163 C. proc. pen. și dispozițiile imperative ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 modificată, s-a concluzionat că în mod corect organul de urmărire penală a instituit poprirea asupra sumei de 200.000 euro - obiect material al infracțiunii de cumpărare de influență - pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

S-a reținut că bunurile asupra cărora sunt instituite măsuri asigurătorii sunt indisponibilizate, în sensul că titularul dreptului de proprietate pierde, temporar, o componentă constitutivă a acestuia, prerogativa dispoziției - ius abutendi sau abusus -, însă nu poate fi primită susținerea inculpatului în sensul că prin luarea măsurii asigurătorii s-a ajuns la o dublă sancționare a acestuia, pe de-o parte, pentru că, potrivit acuzării, a remis deja coinculpatului V.C. suma de 200.000 euro, iar pe de altă parte pentru că, urmare instituirii popririi se va dispune automat și confiscarea sumei respective, deoarece confiscarea specială nu operează automat, ca efect al luării în cursul procesului penal a unei măsuri asigurătorii, cu privire la această măsură de siguranță urmează a se pronunța instanța de judecată cu ocazia soluționării fondului cauzei.

Legea nr. 78/2000, modificată și completată, în art. 20 și art. 61 nu distinge în privința luării unei măsuri asigurătorii, în funcție de modalitatea normativă prin care s-a realizat elementul material al laturii obiective a infracțiunii de cumpărare de influență, respectiv, prin promisiune, oferire sau dare efectivă de bani sau bunuri, ci conține o dispoziție imperativă ce impune, în mod obligatoriu, luarea măsurii asigurătorii, dispoziție căreia i s-a conformat organul de urmărire penală, plângerea formulată fiind nefondată.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs:

1. Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcția Națională Anticoruptie, cu privire la dispoziția de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea luată față de inculpatul C.C., dispoziție criticată, astfel după cum rezultă din motivele depuse la dosar (filele 29 - 33 dosar recurs) și din concluziile orale ale reprezentantului parchetului, pentru nelegalitate și netemeinicie, neaudierea tuturor martorilor indicați în rechizitoriu, irelevanta înscrisurilor depuse de către inculpat în susținerea cererii, necesitatea administrării și a altor probe, proporționalitatea măsurii cu scopul urmărit, temerea că inculpatul se va sustrage di la judecată prin părăsirea țării.

2. Inculpatul C.C., cu privire la soluția de respingere a plângerii formulată împotriva măsurii asigurătorii a popririi instituită asupra sumei de 200.000 euro, dispusă prin Ordonanța nr. 310/P/2009 din 6 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticoruptie, criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele depuse la dosar (filele 44 - 46 dosar recurs) și din concluziile orale ale apărătorilor aleși, pentru greșita interpretare a legii, impunându-se a se observa starea de fapt, persoana și patrimoniul asupra căruia trebuie să fie instituită măsura, respectiv cea de la care, în caz de condamnare, suma ar urma să fie confiscată (de la persoana care a primit suma), caracterul nelegal și inechitabil al măsurii, care nu a vizat, cum era corect, suma de bani pretins dată ci o altă sumă.

3. Inculpatul V.C., cu privire la dispoziția de menținere a măsurii arestării, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorilor aleși pentru durata excesivă a măsurii preventive, motivarea eliptică și repetitivă a încheierii, existența de garanții că în libertate nu va influența desfășurarea procesului, neanalizarea posibilității de a se dispune măsuri preventive alternative, nesubzistența cazului prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen., având în vedere audierea martorului R.D.F., neanalizarea existentei sau inexistenței unor temeiuri care să impună în continuare arestarea inculpatului, necesitatea analizării circumstanțelor personale ale inculpatului.

Analizând cauza prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele potrivit dispozițiilor art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul parchetului este fondat, iar cele ale inculpaților nefondate, pentru considerentele ce urmează:

1. Cu privire la recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție referitor la dispoziția de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea luată față de inculpatul C.C., se constată că acesta este fondat.

Astfel după cum rezultă din examinarea reglementărilor interne în materie, măsurile preventive (privative și restrictive de libertate) sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia și sunt reglementate în partea generală a Codului de procedură penală, Titlul IV, Capitolul I și constau în reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă.

Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare este acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal și de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată, ținându-se seama, potrivit art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și de alte situații privind persoana față de care se ia măsura.

Potrivit art. 145¹ alin. (1) C. proc. pen. obligarea de a nu părăsi țara este măsura preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi țara, fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.

Pentru a se dispune măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, conform art. 145¹ alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) să existe probe sau indicii temeinice, în sensul art. 68¹ C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață;

b) măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal;

c) măsura să fie proporțională cu gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, condiție ce decurge din cea a necesității și presupune, în scopul garantării libertății de circulație a persoanei și evitării arbitrariului, existența unei proporționalități, între gravitatea infracțiunii de care este suspectat inculpatul și scopul urmărit prin dispunerea măsurii (buna desfășurare a procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată).

Totodată, dispozițiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de a asigura buna desfășurare a procesului penal și preîntâmpinarea sustragerii de la judecată a inculpatului. Se constată, totodată, că măsurile prevăzute de dispozițiile art. 145 C. proc. pen. și art. 145¹ C. proc. pen. dispuse ori prelungite, fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanței prin rechizitoriu, chiar dacă ele se justifică în continuare, nu pot face obiectul unei noi prelungiri sau al menținerii de către instanța de judecată, acesteia din urmă revenindu-i atribuția exclusivă de a dispune asemenea măsuri, dacă, discutând luarea lor, constată că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., așa cum rezultă și din Decizia nr. 76/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, publicată în M. Of. nr. 545 din 18 iulie 2008.

Cu privire la cauza concretă dedusă judecății se constată că, în ceea ce îl privește pe inculpatul C.C., în cursul urmăririi penale, prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției, iar în temeiul art. 149¹ alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) și (4) C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.

Încheierea anterior menționată a fost casată prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, față de inculpat, în baza art. 149¹ alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (11¹) C. proc. pen. cu referire la art. 145¹ alin. (1) și (2) C. proc. pen., dispunându-se luarea față de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi țara. Măsura preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar ulterior sesizării instanței prin rechizitoriu a fost luată de către prima instanță, prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Ulterior, în cursul cercetării judecătorești, la termenul de judecată din 4 martie 2011, urmare cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanța a apreciat, că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii și a dispus revocarea acesteia.

Astfel după cum rezultă din analiza încheierii recurate, prin raportare la reglementările normative anterior indicate, dar și potrivit prevederilor Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, instanța de recurs constată că prima instanță a apreciat greșit că s-ar impune revocarea măsurii preventive dispusă față de inculpat.

Din verificarea actelor dosarului se constată că, în cauză, cercetarea judecătorească este în curs de desfășurare, urmând a se continua administrarea probelor constând în audierea martorilor și efectuarea de expertize tehnice.

Astfel, instanța de recurs constată că în mod eronat prima instanță a atestat pe de-o parte că în cauză „au fost ascultați inculpații și toți martorii indicați în rechizitoriu, pe baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. și care au perceput direct activitatea infracțională pretins a fi fost săvârșită de către acesta", iar pe de altă parte că nu „există riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, că probele în acuzare și în apărare referitor la acesta au fost administrate” întrucât, așa cum rezultă din rechizitoriu, dar mai ales chiar din dispozitivul încheierii recurate (fila 38 volumul 3 al Dosarului nr. 4489/1/2009 al Înaltei Curți) s-a dispus citarea mai multor martori, ce au fost indicați pentru termenul de judecată de la 4 aprilie 2011, și anume B.C.E., B.H.P., P.J., V.E.Ș., M.S.C., F.M.C., V.D.l., B.L., C.L., C.M. și I.A., ale căror declarații date în cursul urmăririi penale vizează pretinsa infracțiune comisă de către inculpatul C.C.

Totodată, din examinarea actului de sesizare rezultă că mai sunt și alți martori indicați, pe care în actuala etapă a cercetării judecătorești, prima instanță nu a dispus încă citarea acestora în vederea audierii.

De asemenea, nu au fost ascultați nici martorii în apărare încuviințați inculpatului C.C., așa cum rezultă din încheierea de ședință de la 16 februarie 2011 (fila 361 volumul 2 al Dosarului nr. 4489/1/2010) și anume D.F., B.G., C.P. și B.M., martori care s-a dispus a fi audiați, după ascultarea martorilor din acte.

Așadar, scopul măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara dispusă față de inculpatul C.C., respectiv asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, atât prin prezența inculpatului, cât și prin interdicția impusă acestuia, în condițiile art. 145¹ alin. (2) C. proc. pen. cu referire la art. 145 alin. (1²) lit. c) C. proc. pen., de a nu lua legătura nici cu martorii menționați în citativul Rechizitoriului nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției și de a nu comunica, direct sau indirect, cu aceștia, așa cum a dispus instanța prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010, este actual, atâta timp, cât, pe de-o parte martorii care au vizat activitatea infracțională a inculpatului nu au fost audiați, iar pe de altă parte, mai sunt indicați în rechizitoriu și alți martori care nu au fost încă citați, în vederea audierii lor, prin încheierea menționată, instanța nefăcând nicio distincție între martorii cu care inculpatul să nu comunice, ci dimpotrivă a fost dispusă o măsură de interzicere cu toți martorii din actul de sesizare.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că aspectele relevate de prima instanță cu privire la actele depuse de inculpatul C.C. la termenul de judecată de la 4 martie 2011 și anume cele referitoare la rezultatele obținute de societatea a cărei administrator este, la relațiile pe care această societate le are cu partenerii externi, precum și la afecțiunile de care suferă inculpatul sunt acte anterioare luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, parte din ele stând la baza formulării unei cereri de încuviințare a părăsirii țării pe o durată determinată ce a fost soluționată prin Încheierea nr. 1099 din 25 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (filele 210-213 în volumul I al Dosarului nr. 4489/1/2010) și anume situația zborurilor în anul 2010 efectuate, regăsindu-se la fila 177-203 în volumul I,dar și în mapa anexată la termenul menționat (anexa 6).

De asemenea, instanța de recurs constată că actele medicale depuse de inculpatul C.C. la termenul de la 4 martie 2011, sunt emise în anul 2003 - 2009 (anexa 7) marea majoritate din acestea nu sunt traduse din limba germană, iar traducerea unuia din acestea nu este efectuată și nici atestată de un traducător autorizat, așa încât acestea nu pot susține aspectele reținute de către prima instanță cu privire la afecțiunile inculpatului.

Față de stadiul procesual, precum și diligenta manifestată de către instanță pentru desfășurarea cu celeritate a procedurii judiciare se apreciază că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara dispusă de către instanță față de inculpatul C.C. este în concordanță cu dispozițiile art. 2, art. 3 și art. 4 ale Protocolului nr. 4 și cu jurisprudența Curții Europene privind limitarea dreptului de circulație a persoanei, drept ce poate fi restrâns cu respectarea următoarelor condiții:

a) să fie prevăzut de lege, prin lege înțelegându-se temeiul legal din dreptul intern, indiferent dacă acesta este prevăzut într-o lege sau în alt act normativ ori jurisprudența, cu condiția de a satisface cerința de accesibilitate și previzibilitate.

b) să urmărească un scop legitim, respectiv garantarea securității naționale, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, protejarea drepturilor sau libertăților altora sau interesul public într-o societate democratică.

c) să constituie o măsură necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit.

Astfel, măsura preventivă dispusă față de inculpatul C.C. este prevăzută de lege, după cum s-a motivat anterior, fiind îndeplinite condițiile legale la luarea ei, iar menținerea ei urmărește un scop legitim, acela de asigurare a îndeplinirii scopurilor procesului penal aflat în curs de desfășurare, măsura fiind necesară și proporțională cu scopul urmărit, care nu poate fi atins prin aplicarea unor alte măsuri.

Din examinarea cauzei rezultă că de la momentul luării de către instanță a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C. la data de 11 iunie 2010 și până la data judecării prezentului recurs la 14 martie 2011 a trecut un interval de timp de 9 luni și 3 zile, ceea ce se circumscrie unui termen rezonabil, măsura dispusă fiind proporțională și necesară cu scopul propus, față de complexitatea cauzei, conferită prin numărul inculpaților, a martorilor și a celorlalte probe ce urmează a fi administrate.

Astfel, instanța de recurs consideră că nu este incidență cauza invocată de către apărare, Rosengren contra României, nici sub aspectul nemotivării și nici a duratei rezonabile a măsurii dispuse.

Instanța de recurs nu poate avea în vedere apărarea inculpatului referitoare la caracterul continuu al măsurii, ca urmare a dispunerii ei și în cursul urmăririi penale, de la data de 12 aprilie 2010 și până la 10 iunie 2010, așa cum s-a reținut și în încheierea recurata, întrucât măsura dispusă în cursul urmăririi penale a încetat odată cu sesizarea instanței prin rechizitoriu, luarea aceleiași măsuri preventive în cursul judecății de către prima instanță, fiind dispusă în condițiile deciziei în interesul legii la care s-a mai făcut referire, așa încât reprezintă o măsură dispusă de un alt organ judiciar, momentul de la care a fost examinată durata ei, fiind concretizat temporar la data de 11 iunie 2010.

Conduita procesuală corectă manifestată de inculpat până la acest moment reprezintă, de altfel, o obligație a părții și nu un element care să o evidențieze în mod pozitiv, neconstituind, per se, o garanție că atitudinea procesuală se va petpetua, astfel încât procesul penal să se desfășoare în condiții normale în vederea aflării adevărului.

Nu trebuie omisă nici împrejurarea că prezentarea inculpatului în instanță a avut loc în condițiile în care acesta s-a aflat sub obligațiile impuse prin măsura preventivă ce a fost luată cunoscut fiind că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi reveneau, se putea lua măsura mai severă, a arestării preventive.

Așa fiind, se constată că temeiurile avute în vedere de instanță la luarea, în cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpat se mențin, nefiind infirmate de probele administrate până în prezent, astfel că nu se justifică revocarea acesteia.

Pentru considerentele ce preced, se constată că recursul declarat de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție este fondat, iar potrivit dispozițiilor art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va fi admis, va fi casată încheierea atacată numai sub aspectul admiterii cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, instituită în sarcina inculpatului C.C., iar în rejudecare, respinsă, ca nefondată cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, dispusă față de inculpat prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

2. Referitor la recursul declarat de către inculpatul C.C. cu privire la soluția de respingere a plângerii formulată împotriva măsurii asigurătorii a popririi instituită asupra sumei de 200.000 euro, dispusă prin Ordonanța nr. 310/P/2009 din 6 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, se constată că acesta este nefondat.

Din verificarea actelor dosarului rezultă că prin Ordonanța nr. 310/P/2009 din 6 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -Direcția Națională Anticorupție s-a instituit poprirea asupra sumei de 200 000 euro depusă de inculpat pe numele său și la dispoziția organului de urmărire, temeiul de drept al dispunerii măsurii constituindu-l dispozițiile art. 163 și următoarele C. proc. pen. și art. 20 din Legea nr. 78/2000.

Totodată, s-a reținut că la 10 decembrie 2009, prin Rezoluția nr. 310/P/2009, a fost începută urmărirea penală față de învinuit pentru comiterea infracțiunii de cumpărare de influență, prevăzută de art. 61din Legea nr. 78/2000. Prin ordonanța cu același număr din 22 ianuarie 2010 s-a dispus extinderea cercetărilor și începerea urmăririi penale cu privire la comiterea și a unei alte infracțiuni de cumpărare de influență, iar la 7 aprilie 2010 s-a dispus schimbarea încadrării juridice din două infracțiuni de cumpărare de influență într-o infracțiune de cumpărare de influență în formă continuată, cu privire la care ulterior, la 8 aprilie 2010 a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

Se constată, de asemenea, că prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alți 3 inculpați, pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută și pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Astfel după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 61 raportat la art. 19 și 20 din Legea nr. 78/2000, în cazul săvârșirii de infracțiuni de corupție dintre cele prevăzute de Capitolul III din actul normativ anterior indicat luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

În cauza de față inculpatul a fost cercetat și apoi trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de cumpărare de influență, faptă incriminată de dispozițiile art. 61 din Legea nr. 78/2000, normă aflată în Capitolul III („Infracțiuni"), Secțiunea 2 a legii amintite, și intitulată „Infracțiuni de corupție".

Rezultă, așadar că aplicarea măsurii asigurătorii era obligatorie de dispus în cauză, norma cuprinsă în art. 20 din Legea nr. 78/2000 fiind imperativă și lipsită de echivoc.

Criticile invocate în recurs de către apărare reiau, în esență, aspectele invocate în fața primei instanțe și examinate în mod just și complet de către aceasta.

Susținerea privind caracterul inechitabil și nelegal al măsurii asigurătorii dispusă, derivând din greșita interpretare a normelor care au fundamentat dispunerea măsurii nu poate fi primită.

Dispunerea măsurii asigurătorii, constând în poprirea sumei de 200 000 euro, depusă de către inculpat pe numele său și la dispoziția organului de urmărire, a reprezentat o justă aplicare a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, care nu disting în legătură cu persoanele, faptele de corupție comise sau măsura asiguratorie ce urmează a se dispune, prevăzând doar că luarea acesteia este obligatorie.

De asemenea, infracțiunile de corupție despre care există indicii că au fost comise de către inculpații C.C. și V.C. se circumscriu dispozițiilor Capitolului III din Legea nr. 78/2000 și, deci, atrag, fără distincție, aplicarea măsurilor asigurătorii. Așadar, nu este justă teza susținută de către apărare, în sensul că patrimoniul inculpatului C.C. a fost diminuat atât prin pretinsa remitere a sumei de 200.000 euro către inculpatul V.C.,cât și prin poprirea aceleiași sume, depusă de inculpat pe numele său și la dispoziția organului de urmărire penală, deoarece suma poprită nu a ieșit din patrimoniul inculpatului, chestiunea remiterii sau nu a sumei coinculpatului constituind o împrejurare de fapt ce se va stabili pe bază de probe, care se vor administra în cursul cercetării judecătorești aflată în desfășurare, pe parcursul acesteia, urmând încă a fi audiați martori, ale căror declarații vor fi evaluate coroborat și vor conduce la lămurirea situației faptice arătate.

Așa fiind, se constată că prima instanță a dispus, cu privire la plângerea formulată împotriva Ordonanței nr. 310/P/2009 din 6 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticoruptie o soluție legală, temeinică și riguros motivată, care oferă o justă interpretare și aplicare dispozițiilor legale incidente, recursul declarat urmând a fi respins, ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea inculpatului, potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare statului.

3. Referitor la recursul declarat de inculpatul V.C. cu privire la dispoziția de menținere a măsurii arestării se constată că este nefondat.

Astfel după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 160^b C. proc. pen. prin raportare la art. 3002, în cursul judecății instanța „verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea și temeinicia arestării preventive”, iar în cazul în care se constată că „temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate” se dispune menținerea arestării preventive.

Se va constata, așadar, că instanța investită cu soluționarea cauzei procedează la efectuarea verificării anterior indicate, cu respectarea principiului prezumției de nevinovăție și fără a se pronunța cu privire la vinovăția inculpatului arestat în cauză, apreciind asupra necesității menținerii măsurii arestării preventive.

De asemenea, după cum s-a reținut în jurisprudența C.E.D.O., pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunilor pretins comise (cauza C. vs. Turcia).

Legitimitatea menținerii în detenție provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize în concret a cauzei dedusă judecății și constatarea existenței de indicii efective care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, față de regula respectării libertății individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).

Din perspectiva art. 5 din Convenție, a doctrinei și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea licită de libertate ca situație de excepție, cu referire expresă la detenția provizorie, presupune existența de bănuieli plauzibile (cauza F., C. și H. vs. Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord) și implică fapte și/sau informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a putut comite infracțiunea pentru care este arestată (cauza E. vs. Turcia). Practica CEDO a stabilit, de asemenea, că probele existente la momentul arestării nu trebuie să reprezinte dovezile necesare formulării unei acuzații complete (cauza M. vs. Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord), subzistența și persistența unor indicii grave de vinovăție constituind factori pertinenți sub aspectul privării de libertate (cauza T. vs. Franța).

Totodată, instanța de contencios european a drepturilor omului a apreciat că persistența motivelor arestării reprezintă o condiție pentru legalitatea menținerii detenției, aceasta, coroborată cu diligentele depuse de autorități pentru derularea procedurii, legitimând detenția.

Rezultă, așadar, din examinarea comparată a prevederilor cuprinse în legea națională și a celor europene că legislația internă corespunde exigențelor art. 5 din Convenție, atât prin prevederea expresă și limitativă a cazurilor în care detenția provizorie este permisă de lege, cât și prin reglementarea unor garanții ce exclud ingerințele arbitrare în exercițiul dreptului la libertate și siguranță.

Aplicând considerațiile teoretice anterior expuse speței de față se constată că sub aspectele menționate, prima instanță a procedat legal, punând în discuție legalitatea și temeinicia stării de arest a inculpatului și reținând, în urma unui amplu și riguros examen asupra fiecăruia din temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive că acestea se mențin, privarea de libertate impunându-se în continuare pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal.

Astfel, în mod legal și temeinic motivat prima instanță, făcând referiri și la dispozițiile art. 5 § 1 lit. c) a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, la jurisprudenta Curții Europene, Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, a apreciat că în raport cu stadiul procesual, subzistă în continuare condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. b), cât și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului, deoarece există indiciile temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul V.C. a comis infracțiunile de trafic de influență, respectiv de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu infracțiunile de corupție, fapte penale de o gravitate excepțională, pentru care inculpatul a fost cercetat și trimis în judecată.

Examenul efectuat sub aspectele precizate de către prima instanță este, deopotrivă, fundamentat pe dispozițiile cuprinse în normele europene, jurisprudenta instanței europene, dar și pe dispozițiile dreptului intern, fiind analizată problema legitimității detenției prin prisma faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat, a naturii și gravității lor, stadiului procesual, duratei detenției și persoanei inculpatului.

Instanța de recurs, în baza propriului examen asupra menținerii măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. dispusă prin încheierea recurată, în raport cu criticile formulate de apărare, constată că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, prevăzute de dispozițiile art. 148 lit. b) și f) din C. proc. pen., cu referire la art. 143 și art. 148 alin. (2) C. proc. pen., în condițiile art. 300² cu referire la art. 160^b alin. (3) din aceiași cod.

Inculpatul a fost arestat avându-se în vedere ca temei de drept dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., din probele administrate în cauză rezultând presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat și existând indicii ce determină bănuiala că inculpatul a comis faptele în exercițiul și în virtutea funcțiilor pe care le avea, sau Ie-a deținut în diferite instituții ale statului, creând impresia că autoritățile judiciare pot fi influențate pentru a-și desfășura activitatea în sensul dorit de anumite persoane.

Această conduită a inculpatului a fost aptă a crea în societate, o stare de insecuritate, bazată preponderent pe existența posibilității de influențare și aservire a autorităților judiciare, cu privire la care inculpatul prin acțiunile sale a încercat să acrediteze ideea că pot fi folosite contrar legii și moralei pentru realizarea intereselor particulare ale anumitor persoane.

Totodată, probele dosarului au dovedit și îndeplinirea condiției prevăzută de art. 148 lit. b) C. proc. pen., constând în existența de date relative la încercarea inculpatului de zădărnicire a aflării adevărului prin influențarea martorului F.D.R., motiv care constituie, inclusiv în opina curții europene, un risc pertinent de natură a justifica menținerea măsurii provizorii privative de libertate (cauza R. vs. Austria).

Sub acest aspect se impune a se constata ca probele administrate până la acest moment nu au infirmat, ci, dimpotrivă, au susținut aspectele de fapt avute anterior în vedere la luarea măsurii arestării, conturând, relativ la conduita procesuală a inculpatului, un anumit profil, ce întemeiază concluzia că în libertate inculpatul reprezintă un risc pentru buna desfășurare a procesului penal, prin încercarea de zădărnicire a aflării adevărului.

Așa fiind, se constată că, în speță, se mențin temeiurile avute în vedere la data luării măsurii arestării, după cum în mod just a reținut prima instanță, probele administrate până la acest moment procesual neinfirmând aspectele de fapt avute în vedere anterior.

Probele dosarului furnizează indicii temeinice ce susțin presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunile pentru care este cercetat, sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia constituie un pericol concret pentru ordinea publică.

În speță acesta rezultă din gravitatea și materialitatea faptelor presupus comise, modul în care inculpatul a acționat, poziția socială privilegiată a acestuia și percepția avută cu privire la modul de rezolvare a intereselor persoanelor și a manierei în care autoritățile statului își desfășoară activitatea, în sensul că pot fi aservite și folosite, la nevoie, pentru rezolvarea unor probleme personale prin exercitarea de influențe și, eventual, contra unor sume de bani.

Se constată, totodată, că timpul scurs de la luarea măsurii nu este de natură a determina concluzia că nu mai sunt îndeplinite condițiile menținerii arestării, având în vedere, în ansamblu, atât evoluția cercetării judecătorești, diligenta autorităților în asigurarea celerității procedurii, complexitatea cauzei, împrejurarea că cercetarea judecătorească nu a fost finalizată cât și necesitatea desfășurării în condiții normale a procesului penal, aspecte ce demonstrează caracterul legitim al detenției, care, totodată, răspunde exigențelor impuse de dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, durata arestării preventive nefiind excesivă prin raportare la elementele anterior menționate.

Rezultă, așadar, că lipsirea de libertate - prin menținerea măsurii arestării preventive - se impunea luându-se în considerare interesul public ce trebuie protejat cu prioritate și fără încălcarea prezumției de nevinovăție a inculpatului, fața de regula respectării libertății individuale, acest interes general al menținerii ordinii sociale și de drept trecând înaintea dreptului persoanei deținute de a fi cercetată în libertate și justificând privarea sa de libertate. Criticile invocate în recurs sunt nefondate și vor fi respinse.

Motivul de recurs privind, în esență, neexaminării posibilității de a se dispune, față de inculpat, a unor măsuri preventive alternative, neprivative de libertate și caracterul eliptic și repetitiv al motivării nu poate fi primit, având în vedere considerentele încheierii atacate. Prima instanța a realizat o analiză exhaustivă a problemei legitimității detenției inculpatului, concluzionând în sensul că se mențin temeiurile arestării, ceea ce demonstrează că aplicarea altor măsuri nu era de natură a realiza scopul măsurii preventive anterior dispusă.

După cum s-a arătat și în cele ce preced, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării nu au încetat, măsura preventivă păstrându-și caracterul legal, necesar și legitim, durata acesteia nedepășind-o pe cea rezonabilă, astfel că nu se poate concluziona că starea de detenție preventivă constituie, în realitate, o pedeapsă anticipată, după cum sugerează apărarea, în cauză nefiind aplicabilă jurisprudența contenciosului european la care s-a făcut referire și anume J. contra României, Scundeanu contra României nici sub aspectul nemotivării și nici a duratei măsurii dispuse.

Împrejurarea că în cauză a fost audiat martorul cu privire la care, la luarea măsurii arestării preventive, s-a reținut că s-a încercat să fie influențat de către inculpat nu conduce, de plano, la concluzia nesubzistenței temeiurilor arestării, conduita procesuală a inculpatului, în sensul tendinței de zădărnicire a aflării adevărului, fiind confirmată de probele administrate până la acest moment procesual.

Critica vizând analizarea unor probe în cuprinsul încheierii atacate, care constituie, în opinia apărării, într-o anumită măsură, o antepronunțare nu poate fi primită, motivarea soluției dispusă neputând fi separată de analiza probelor administrate până la acest moment procesual.

Critica, constând, în esență în neanalizarea circumstanțelor personale ale inculpatului este nefondată, prima instanță examinând, după cum s-a arătat și anterior, chestiunea subzistenței temeiurilor arestării și a legalității și temeiniciei măsurii, necesitatea protejării interesului public fiind prioritară față de alte aspecte, inclusiv cele privind persoana inculpatului.

Pentru considerentele ce preced, constatându-se legalitatea și temeinicia încheierii recurate, sub aspectele ce au format obiectul recursului declarat de către inculpatul V.C., în temeiul dispozițiilor art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat, cu obligarea inculpatului, potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. la plata cheltuielilor judiciare statului.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 

 

Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticoruptie, împotriva Încheierii din 4 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.

Casează încheierea atacată numai sub aspectul dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, dispoziție pe care o înlătură și rejudecând:

Respinge, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații V.C. și C.C. împotriva aceleiași încheieri.

Obligă fiecare recurent inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 martie 2011.