Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 1909 din 24 noiembrie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.l. împotriva rezoluției nr. 740/P/2010 din 30 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, și s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Prin rezoluția nr. 740/P/2010 din 30 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus, în baza dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații A.P., A.D., T.G., V.V.C.P., N.A., M.M.P., C.T.T., A.C. și I.B., judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 264, art. 289 și art. 271 C. pen.
Împotriva acestei rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția n r. 7385/3349/II/2/2010 din 7 septembrie 2010.
Procurorii au reținut că modul de soluționare a unei plângeri penale nu poate constitui temei pentru atragerea răspunderii penale a magistratului care a dispus soluția criticată, pentru contestarea căreia, petentul având posibilitatea exercitării căii de atac prevăzută de art. 278 și art. 2781 C. proc. pen.
În temeiul art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluției nr. 740/P/2010 din 30 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, plângere care a fost respinsă, ca nefondată, prin sentința nr. 1909 din 24 noiembrie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că actele premergătoare efectuate în cauză nu au confirmat existenta unor indicii din care să rezulte săvârșirea infracțiunilor reclamate.
Împotriva sentinței de respingere a plângerii, petentul A.l. a declarat recurs.
Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat.
Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați A.P., A.D., T.G., V.V.C.P., N.A., M.M.P., C.T.T., A.C. și I.B., ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de favorizarea infractorului, de fals intelectual și nerespectarea hotărârilor judecătorești.
Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrat, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta Ie-a apreciat în urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.
În speță, intimații magistrați judecători au pronunțat o hotărâre, în concordanță cu probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale.
Simpla împrejurare că petentul este nemulțumit de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmării penale nu a rezultat că aceștia ar fi săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de jurisdicție sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu, soluțiile pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor de atac.
După epuizarea căilor de atac nici un alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.
Mai mult decât instanța penală sesizată în condițiile art. 2781 C. proc. pen., nu se poate substitui instanțelor de control judiciar și în consecință nu se poate pronunța asupra temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate de o altă instanță.
De asemenea, nu se poate reține în sarcina intimaților nici infracțiunea prevăzută de art. 264 C. pen., întrucât în sarcina acestora nu s-a reținut existența vreunui ajutor dat unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii.
Deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații magistrați, în exercitarea atribuțiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare a intereselor legale ale unei persoane, că ar fi acordat ajutor unui infractor, fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului, folosul sau produsul infracțiunii și că nu ne aflăm în prezența falsificării unui înscris oficial, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia.
În consecință, soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluției nr. 740/P/2010 din 30 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, este legală și temeinică.
Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefundat, recursul declarat de petentul A.l. împotriva sentinței primei instanțe.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 1909 din 24 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 7622/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2011.