ÎNALTA CURTE DE CASARE Șl JUSTIȚIE
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin încheierea din 7 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. 8152/1/2009 a fost menținută starea de arest a inculpatului D.N.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că inculpatul D.N. este judecat pentru comiterea a trei infracțiuni de lipsire de libertate prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu au dispărut și că se impune continuarea privării de libertate a acestuia.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul D.N. solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.
Examinând actele și lucrările dosarului și având în vedere concluziile apărătorului inculpatului, concluziile procurorului, precum și susținerile inculpatului, în raport de dispozițiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit dispozițiilor art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive, iar conform art. 160b alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța, prin încheiere motivată, dispune menținerea stării de arest.
Analizând actele si lucrările dosarului, Înalta Curte constată că arestarea inculpatului D.N. a fost dispusă în baza art. 148 lit. b) C. proc. pen., pentru săvârșirea a trei infracțiuni prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen., reținându-se că, în noaptea de 26 ianuarie 2009, acționând împreună cu coinculpații D.Șt.F., Z.C.O., M.M. și P.M. le-au imobilizat și răpit pe părțile vătămate S.C.D., N.T. și M.Șt. prin exercitarea de violențe asupra acestora, inculpatul P.M. fiind înarmat cu o armă neletală, supusă autorizării pe care a folosit-o împotriva părții vătămate N.T. după care, împotriva voinței părților vătămate, le-au dus într-un local din orașul Voluntari, județul Ilfov, unde le-au sechestrat aproximativ 2 ore, supunându-le la suferințe fizice și psihice și obligându-le să scrie declarații prin care recunoșteau comiterea unei infracțiuni.
Înalta Curte mai constată că, în perioada 3 februarie - 5 februarie 2010, aflându-se încarcerat în Penitenciarul Rahova (arestat în altă cauză), în aceeași celulă cu învinuitul G.V.R., inculpatul D.N. a apelat telefonic în mod repetat partea vătămată S.C.D., pentru a-l determina să-și modifice declarațiile date în cursul urmăririi penale, în legătură cu infracțiunile deduse judecății în prezenta cauză.
Înalta Curte apreciază că nu este exclusă posibilitatea încercării de zădărnicire a aflării adevărului, prin reluarea acțiunilor prevăzute de art. 148 lit. b) C. proc. pen., în condițiile în care cercetarea judecătorească se află în curs de desfășurare, iar partea vătămată S.D.L. a lipsit la termenul de judecată din 7 martie 2011, astfel încât instanța a fost în imposibilitate de a proceda la reaudierea acestuia, împrejurare care, fără a fi imputabilă inculpatului, justifică suspiciunea rezonabilă a zădărnicirii aflării adevărului
Înalta Curte constată, de asemenea, că nu a dispărut temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, care se regăsește în dispozițiile art. 148 lit. b) C. proc. pen., fiind îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege pentru menținerea arestării preventive, condiții prevăzute de art. 143 și art. 148 alin. (2) C. proc. pen.
Inculpatul D.N. a fost arestat în prima fază a procesului, ulterior s-a dispus punerea lui în libertate, apoi s-a luat din nou măsura arestării față de acesta, întrucât s-a dovedit că a încercat să influențeze unele părți din dosar.
În aceste condiții, menținerea măsurii arestării preventive în acest caz de excepție trebuie privită prin temerea ca inculpatul să reia una din acțiunile prevăzute de art. 148 lit. b) C. proc. pen., situație stabilită de judecător prin dovezi certe.
În consecință, se constată că subzistă temeiurile ce au dus la arestarea preventivă a inculpatului în această fază de cercetare judecătorească.
De asemenea, nu poate fi primită critica privind inechitatea menținerii măsurii arestării preventive în raport de situația celorlalți inculpați trimiși în judecată în stare de libertate.
Referirea la situația coinculpaților din prezenta cauză nu prezintă, prin ea însăși, un motiv pentru a dispune punerea în libertate a inculpatului D.N.
În conformitate cu dispozițiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., care reglementează scopul măsurilor preventive, „alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura”.
Or, în cauză, instanța a stabilit că ceilalți inculpați vor fi judecați în stare de libertate, în raport de situația personală a fiecăruia și de gradul de participare la comiterea infracțiunilor pentru care au fost deduși judecății.
Totodată, Înalta Curte apreciază că sunt respectate și prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.A.D.O.L.F., conform cărora orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, perioada pe care inculpatul a executat-o în arest preventiv, neputând fi apreciată că a depășit o durată rezonabilă, raportat la complexitatea cauzei dedusă judecății, și nici că ar echivala cu executarea anticipată a eventualei pedepse ce-ar fi aplicată inculpatului.
În consecință, nefiind întemeiate motivele de casare invocate de inculpat, recursul acestuia urmează a fi respins, ca nefondat, conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.N. împotriva încheierii din 7 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 8152/1/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2011.