Asupra recursurilor de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, a fost admisă cererea formulată de inculpatul C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen. a fost revocată măsura obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția senală.
În baza art. 1608a alin. (2) C. proc. pen. a fost admisă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.
În baza art. 1608a alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 1602 alin. (3) și (31) C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar au fost instituite în sarcina inculpatului V.C., următoarele obligații:
a) să nu depășească limita teritorială a municipiului București decât în condițiile stabilite de instanță;
b) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de instanță, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;
d) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura;
e) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;
f) să nu se apropie și să nu ia legătura cu inculpații C.C., C.F. și L.M., precum și cu martorii din prezenta cauză, cu experții și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect.
În baza art. 1604 alin. (2) raportat la art. 1602 alin. (32) C. proc. pen. a fost atrasă atenția inculpatului V.C. că în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care îi revin se va lua față de acesta măsura arestării preventive.
În baza art. 1602 alin. (4) C. proc. pen. s-a dispus comunicarea încheierii administrației locului de deținere, inculpatului V.C. și tuturor instituțiilor prevăzute la art. 145 alin. (21) C. proc. pen.
S-a dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului V.C. de sub puterea mandatului de arestare preventivă din data de 30 martie 2010 emis de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.
A fost respinsă cererea formulată de inculpatul L.M. în conformitate cu dispozițiile art. 1451 raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare statului.
A fost admisă cererea privind audierea unui martor propus de inculpatul L.M.
S-a dispus efectuarea unei adrese la Ministerul Justiției pentru a comunica dacă dl. C.G. este expert tehnic autorizat să efectueze expertize tehnice în materie de stabilire a autenticității și realității convorbirilor și comunicărilor telefonice și să transmită instanței tabelul cu experții autorizați să efectueze expertize de genul celei dispuse de instanță;
S-a dispus efectuarea unei adrese către Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice pentru a comunica tabelul experților autorizați să efectueze expertiza tehnică dispusă în cauză, în vederea desemnării expertului conform art. 118 alin. (2) C. proc. pen.;
S-a dispus efectuarea unei adrese la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. pentru a înainta instanței procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice purtate de inculpați, în integralitatea lor și care au legătură cu fapta dedusă judecății;
S-a dispus efectuarea unei adrese la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. pentru a preciza dacă, în afara proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice aflate la dosar, există și altele conținând convorbirile purtate de către inculpați între ei și cu alte persoane, iar în caz afirmativ să le transmită instanței;
S-a dispus efectuarea unei adrese la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. pentru a comunica dacă deține listingul convorbirilor telefonice purtate de toți inculpații în perioada când se reține comiterea infracțiunilor, respectiv iulie - noiembrie 2009 și în caz afirmativ să le înainteze instanței;
S-a dispus repetarea adresei către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică pentru a comunica situația lucrării nr. 80571/2009 privind plângerea formulată de numitul E.F.T. împotriva inculpatului L.M., care este soluția adoptată precum și comunicarea acesteia;
S-a dispus efectuarea de demersuri la Serviciul Arhivă al Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a atașa la dosarul cauzei, Dosarul nr. 268/D/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. cu privire la care această instituție a comunicat că a fost înaintat instanței la data de 25 martie 2010;
Cauza a fost amânată la 11 mai 2011, dispunându-se citarea inculpatului V.C. și a martorilor P.J., B.L., C.M., E.F.T., E.C. și G.V.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că la data de 30 martie 2011 a fost înregistrată cererea formulată de unul din apărătorii aleși ai inculpatului V.C., prin care a solicitat punerea în libertate provizorie sub control judiciar a acestuia.
Având în vedere dispozițiile art. 1607 alin. (1) și (2) C. proc. pen., instanța a verificat cererea, după care l-a întrebat pe inculpat dacă și-o însușește. Constatând îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii a procedat la ascultarea inculpatului, potrivit art. 1608a alin. (1) C. proc. pen.;
În susținerea cererii, inculpatul prin apărători, a arătat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen., în cauză neexistând probe concrete cu privire la posibilitatea săvârșirii altor infracțiuni sau de încercare de zădărnicire a aflării adevărului prin influențarea martorilor în condițiile în care probatoriul a fost administrat, martorii care cunosc aspecte esențiale privind pretinsele infracțiuni de care este acuzat au fost audiați, iar prin obligațiile pe care instanța i le poate impune sunt create toate condițiile ca acesta să nu ia legătura cu părțile din proces. A mai susținut inculpatul că la aprecierea temeiniciei cererii, trebuie avute în vedere și datele ce caracterizează favorabil persoana sa, lipsa antecedentelor penale, situația familială - are doi copii minori în întreținere, părinții sunt în vârstă și grav bolnavi - și nu în ultimul rând faptul că, deținerea sa în arest preventiv timp de 1 an și 4 zile este de natură a duce la transformarea detenției provizorii într-o pedeapsă anticipată.
În fine, inculpatul a invocat prevederile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului în conformitate cu care scopul măsurilor preventive poate fi atins și prin liberarea sa provizorie sub control judiciar, ca măsură alternativă la arestul preventiv.
Examinând cererea formulată, prima instanță a constatat că este întemeiată.
Astfel, s-a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (5) și ale art. 1601 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, același drept fiind prevăzut de art. 23 alin. (10) din Constituția României și de art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
S-a reținut că liberarea provizorie, indiferent de modalitate, este o instituție destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin stabilirea de obligații sau restricții ale libertății) și, deoarece măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive, urmând a se alege măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri -chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său (art. 136 alin. (1) C. proc. pen.), individualizarea măsurii preventive fiind lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. mai sus invocate, corelate cu cele ale art. 1602 din același cod, s-a reținut că pentru a se putea dispune liberarea provizorie - sub control judiciar sau pe cauțiune -trebuie îndeplinite două condiții, una pozitivă și una negativă, privind natura și gravitatea infracțiunii, apreciate prin cuantumul pedepsei prevăzută de lege și comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
S-a reținut că inculpatul V.C. a fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.
Hotărârea instanței de fond a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de inculpat.
Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive a sus-numitului inculpat le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., judecătorul fondului reținând, pe de-o parte, că există date că inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită de instanța de fond în conformitate cu prevederile art. 155 și următoarele C. proc. pen.
Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - secția de combatere a corupției, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături de alți trei inculpați, pentru comiterea următoarelor infracțiuni:
- trafic de influență în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că, în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a pretins de la inculpatul C.C., sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promițându-i acestuia că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F., pe lângă magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție, învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator este inculpatul C.C. și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție în favoarea societății comerciale aparținând inculpatului C.C. S-a mai reținut că în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul „I.P." aparținând lui L.M., a unor articole cu conținut electoral; că a pretins și primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, promițându-i că va interveni pe lângă polițiștii de la Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave;
- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de „Cabinet de Avocat V.C." către SC L.I. SRL, precum și contractul de asistență juridică nr. 380802 din 19 octombrie 2009, având ca părți „Cabinetul de Avocat V.C." și SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidența „Cabinetului de Avocat V.C." a acestor înscrisuri și de prezentarea lor la organele de urmărire penală și la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25-26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupție mai sus menționate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată, fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.
Prin încheierea din data de 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția senală, verificând din oficiu în Camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 3001 C. proc. pen., menținerea măsurii.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost menținută de către instanța de fond potrivit dispozițiilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen.
Raportând dispozițiile art. 1602 C. proc. pen., la speța dedusă judecății, prima instanță a constatat îndeplinită condiția prevăzută în alin. (1) al textului de lege menționat, în sensul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile de săvârșirea cărora este bănuit inculpatul nu depășesc 18 ani închisoare.
Cu privire la cea de-a doua condiție, prevăzută în alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen., s-a constatat că la acest moment procesual nu mai există date relevante pe care să se întemeieze în mod rezonabil presupunerea că, lăsat în libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va încerca influențarea cursului cercetării judecătorești, probele în acuzare fiind administrate în cea mai mare parte - au fost audiați aproape toți martorii care cunosc împrejurări esențiale legate de pretinsa activitate infracțională a inculpatului, martorii citați pentru următorul termen de judecată, cu excepția martorului C.M., fiind persoane care cunosc aspecte ce vizează presupusele fapte penale pentru care coinculpatul L.M. a fost trimis în judecată, iar expertiza tehnică dispusă în cauză are ca obiectiv stabilirea autenticității convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați și a celor în mediu ambiental, convorbiri care deja au fost stocate pe suporții originali ce se află în păstrarea parchetului, copii ale suporților și procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind atașate la dosar.
Cu privire la inexistența riscului de obstrucționare a desfășurării în bune condiții a cercetării judecătorești, s-a apreciat că acesta rezultă și din faptul că între obligațiile impuse inculpatului de către instanță pe timpul liberării provizorii, este și aceea de a nu lua legătura cu inculpații din cauză, cu martorii și cu experții, atrăgându-i-se totodată atenția că în caz de încălcare a acestei obligații, împotriva lui se va lua măsura arestării preventive.
Referitor la temeiurile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului și, care, în opinia procurorului ar justifica soluția de respingere a cererii formulată de inculpat, s-a apreciat, că liberarea provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menținerea temeiurilor arestării preventive întrucât, pentru situațiile în care se constată încetarea sau modificarea temeiurilor inițiale devin incidente dispozițiile art. 139 C. proc. pen. care reglementează instituțiile revocării, respectiv, înlocuirii măsurii arestării preventive.
Sub acest aspect s-a observat faptul că dispozițiile legale care reglementează instituția liberării provizorii sub control judiciar nu cuprind nicio referire explicită la un astfel de impediment care ar face inaplicabilă această instituție, iar în absența unor criterii legale, care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, instanța a considerat că aceasta trebuie să se raporteze, atât la elemente care țin de circumstanțele concrete ale cauzei cât, mai ales, la datele care circumstanțiază persoana inculpatului, în acest sens fiind și jurisprudența CEDO.
În ceea ce privește natura și pericolul social al infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, s-a reținut că - în măsura în care se va dovedi că ele există și au fost comise cu vinovăție de acesta - ele sunt grave, dar natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al liberării provizorii, cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului, rezonanța socială negativă a faptelor se estompează.
S-a argumentat că regula respectării libertății individuale stabilită în art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, consacrată și de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite derogări, numai în cazuri excepționale care reclamă protejarea interesului public. Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni, nu poate constitui un motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate ordinea publică, ar fi realmente amenințată. Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.
Natura faptelor, gravitatea și efectele lor nu justifică în sine necesitatea continuării prevenției în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.
Cu privire la persoana inculpatului V.C., instanța a reținut că nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii superioare, are o familie închegată și doi copii minori în întreținere.
Referitor la caracterul rezonabil al detenției, s-a apreciat că durata scursă de la data arestării inculpatului (1 an și 4 zile) este suficientă pentru a tinde - în condițiile prelungirii acesteia - la concluzia transformării detenției provizorii într-o pedeapsă, ceea ce ar contraveni, atât dispozițiilor legii interne, cât și reglementărilor internaționale.
În consecință, s-a constatat, nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, ci și că, raportat la datele concrete ale cauzei și la persoana inculpatului, aceasta este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la judecată sau de la executarea pedepsei), astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen., putând fi realizat și prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi și libertăți, prin instituirea unor obligații stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției că în caz de încălcare cu rea-credință a acestor obligații, va fi din nou arestat.
În conformitate cu art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuție legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. și a concluzionat că în raport cu soluția de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, menținerea stării de arest preventiv rămâne lipsită de obiect.
Referitor la cererea inculpatului C.C., prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen., s-a solicitat revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara prevăzută de art. 1451 C. proc. pen., luată împotriva sa prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, definitivă prin Decizia penală nr. 429 din 9 iunie 2010 a aceleiași instanțe - Completul de 9 Judecători s-a constatat că în motivarea cererii, inculpatul, a invocat dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen. și a susținut că menținerea măsurii nu mai este necesară, raportat la scopul măsurilor preventive, existând suficiente garanții pentru a permite constatarea faptului că măsura nu mai este necesară pentru a asigura prezența sa la proces și buna desfășurare a judecății, încă de la prima citare în faza de urmărire penală, dând curs tuturor chemărilor de a fi prezent la organele judiciare, prezentându-se la toate termenele de judecată și respectând programul de supraveghere impus pe durata măsurii.
În ce privește justificarea măsurii, inculpatul a susținut că aceasta presupune identificarea în conduita sa a elementelor de fapt din care să rezulte că nu se conformează obligațiilor de a se supune procedurilor penale, decât dacă se menține măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, luată împotriva sa. în acest sens a invocat conduita anterioară, lipsa antecedentelor penale, statutul profesional, atitudinea procesuală constând în aceea că a dat declarații complete și exacte de natură a servi la aflarea adevărului, concluzionând că specificul de activitate al societății pe care o conduce, prin partenerii externi și lucrările externe în care societatea este angajată, presupune prezența sa fizică la negocieri de contracte și la toate activitățile specifice managementului și obținerii de noi parteneri. Sub aspectul temeiurilor care justifică menținerea măsurii, inculpatul a susținut că probatoriul a fost administrat în cauză, în sensul că au fost audiați toți inculpații și martorii și, în plus a cerut să se constate că datorită scurgerii timpului măsura tinde să devină excesivă.
Examinând cererea formulată, prima instanță a constatat că este fondată.
Din actele și lucrările dosarului s-a reținut că prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, și, în temeiul art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) și (4) și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emițându-se mandatul de arestare preventivă din 10 aprilie 2010.
Împotriva încheierii sus-menționate a declarat recurs inculpatul, recurs care a fost admis prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 3023/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 9 Judecători. Prin aceasta din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunțată și, în rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării preventive luată față de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 10 aprilie 2010 și, în baza art. 1491 alin. (1) raportat la art. 146 alin. (111) cu referire la art. 1451 alin. (1) și (2) C. proc. pen., s-a luat față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) și (12) C. proc. pen.
Prin Ordonanța procurorului nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi țara, luată de instanță, a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.
Plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara a fost respinsă, ca nefondată prin încheierea din data de 17 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul penal nr. 4186/1/2010.
Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - secția de combatere a corupției, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alți trei inculpați, pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută și pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În esență, în actul de sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro și i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistrații Secției de Contencios Administrativ și Fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă societății comerciale menționate.
După înregistrarea dosarului la instanță, prin Încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus luarea față de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. raportat la art. 145 din același cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 9,00 încheiere rămasă definitivă prin Decizia nr. 429 pronunțată la data de 9 iunie 2010, în Dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiași instanțe, Completul de 9 Judecători, prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat.
În motivarea încheierii, instanța a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., luarea în cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, fiind justificată de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar și de scopul de a garanta buna desfășurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfășurării judecății și administrării cu celeritate a probelor.
Având în vedere dispozițiile art. 139 alin. (2), art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., precum și condițiile prevăzute de art. 1451 alin. (1) raportat la art. 145 alin. (1) combinat cu art. 143 C. proc. pen., art. 2 paragraf 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 la Convenția Europeană (respectiv să existe probe sau indicii temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață, măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal, măsura să fie proporțională cu gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia).
Totodată, din examinarea art. 137 alin. (3) C. proc. pen. rezultă că în cazul obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, instanța a reținut că are obligația de a examina „temeiurile concrete" care determină luarea măsurii, constatându-se că la momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi țara a fost necesară pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, proporțională cu gravitatea acuzației penale adusă inculpatului și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia și în concordanță, atât cu legislația internă și europeană, dar că la acest moment procesual nu se mai justifică menținerea măsurii preventive dispusă în cauză, față de împrejurarea că au fost ascultați inculpații și toți martorii indicați în rechizitoriu, pe baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. și care au perceput direct activitatea infracțională pretins a fi fost săvârșită de către acesta.
Conduita inculpatului de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv, în perioada în care împotriva sa, organul de urmărire penală nu a luat nicio măsură preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe timpul măsurii, au fost apreciate de către instanță ca aspecte de natură a crea convingerea instanței că scopul procesului penal, poate fi atins și în condițiile în care s-ar revoca măsura preventivă prevăzută în art. 1451 C. proc. pen. luată față de inculpat în cursul procesului penal.
Cu privire la riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, s-a constatat că un atare risc nu mai există, deoarece probele în acuzare și în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză vizează stabilirea autenticității convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați, convorbiri care deja au fost interceptate și stocate pe suporții aflați la organul de urmărire penală, procesele-verbale de redare a acestora fiind atașate la dosar.
S-a mai arătat că măsura tinde să devină, pe de-o parte excesivă datorită scurgerii timpului (măsura a fost luată de la data de 12 aprilie 2010 și prelungită în cursul urmăririi penale), iar pe de altă parte, disproporționată în raport cu scopul urmărit prin luarea acesteia și că nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii.
Relativ la cererea inculpatului L.M. de ridicare a interdicției obligării de a nu părăsi țara, pentru perioada 8 aprilie - 21 aprilie 2011, când trebuie să fie prezent la Budapesta pentru semnarea unor documente legate de afacerile pe care le derulează firma sa cu Winley Continental Inc. din Ungaria s-a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 145 alin. (1) și (23) și art. 1451 C. proc. pen. cererea este nefondată.
Din actele și lucrările dosarului s-a reținut că prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - secția de combatere a corupției, inculpatul L.M. a fost trimis în judecată în stare de libertate pentru comiterea următoarelor infracțiuni:
- cumpărare de influență în formă continuată prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în esență, în aceea că în perioada 30 august 2009 - 21 octombrie 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale i-a promis inculpatului V.C. foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul „I.P." a unor articole cu conținut electoral și i-a remis suma de 119.000 RON, în schimbul promisiunii acestuia din urmă că va interveni pe lângă polițiștii din cadrul D.G.P.M.B. și-i va determina să nu dispună împotriva sa măsura reținerii și să propună o soluție de neurmărire în cauza în care era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave;
- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții infracționale a întocmit cu date nereale, contractul de asistență juridică nr. 380802 din 19 noiembrie 2009 având ca părți Cabinetul de avocat „V.C." și SC L.I. SRL, ordinul de plată nr. 109 din 21 octombrie 2009 în valoare de 119.000 RON, contractul fără număr din 17 octombrie 2009, încheiat între SC L.I. SRL și SC A.I.E. SRL și factura fiscală din 20 octombrie 2009, activitate urmată de înregistrarea în evidența contabilă a acestor înscrisuri și de prezentarea lor, în perioada 1 - 4 februarie 2010 la organele de control ale Gărzii Financiare și la organele de urmărire penală ca documente justificative în scopul ascunderii faptei de corupție susmenționată și;
- participație improprie la infracțiunea de fals intelectual la Legea contabilității în legătură cu fapte de corupție, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că a înregistrat în evidența contabilă a SC L.I. SRL mai multe documente comerciale, financiar contabile și bancare cu conținut nereal.
Împotriva inculpatului L.M. prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători, a luat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 12 aprilie 2010, până la data de 11 mai 2010 (vol.9, fila 278 dosar urmărire penală).
S-a constatat că cerințele art. 145 alin. (23) la care trimite art. 1451 C. proc. pen., dispoziții legale în temeiul cărora inculpatul a formulat cererea, nu sunt îndeplinite, deoarece în cauză urmează a fi audiați martorii care cunosc aspecte esențiale legate de pretinsa activitate infracțională reținută în sarcina inculpatului, iar pentru perfectarea acordului ce se va încheia la Budapesta, inculpatul poate desemna o altă persoană, deplasarea lui în Ungaria nefiind absolut necesară.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs:
1. Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar și concluziile orale ale procurorului pentru greșita admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C., deoarece subzista riscul de influențare a martorilor și de zădărnicire a aflării adevărului, având în vedere și încercările anterioare ale inculpatului de disimulare a faptelor comise, reținerea eronată a împrejurării că proba testimonială a fost integral administrată, nepronunțarea asupra chestiunii menținerii măsurii arestării inculpatului, pusă în discuția părților; cu privire la soluția de admitere a cererii de revocare a măsurii preventive dispusă anterior față de inculpatul C.C. s-a arătat că nu au fost audiați toți martorii și se mențineau temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând temerea că inculpatul, rezident german, se va sustrage de la judecată prin părăsirea țării.
2. Inculpatul L.M.; recursul nu a fost motivat.
1. Analizând recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este fondat și va fi admis pentru considerentele ce urmează.
a) Referitor la criticile privind dispoziția primei instanțe de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul V.C. se constată următoarele:
Astfel, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
În același sens sunt și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. prevede condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă, așadar, că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenta măsurii arestării luate față de învinuit sau inculpat.
Raportând considerațiile teoretice expuse cauzei concrete deduse judecății, se constată că faptele pentru care inculpatul este judecat respectă sub aspectul regimului sancționator condițiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., iar măsura arestării preventive luată față de inculpat s-a întemeiat pe cazurile reglementate de prevederile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen.
De asemenea, rezultă că printr-o încheiere definitivă, în condițiile arătate s-a stabilit, că există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului.
Au fost apreciate ca relevante cele două convorbiri telefonice purtate de numitul F.R.D., la care se face referire și în cuprinsul încheierii prin care a fost luată măsura arestării, influențarea martorului fiind confirmată de discuția din 29 martie 2010 dintre F.R.D. și D.L.A., din care reiese că acesta nu are cunoștință de niciun împrumut, că nu este finul inculpatului V., iar dacă a fost împrumutat, a fost împrumutat de acesta cu sume mici, pe care Ie-a restituit, manifestându-și dorința de a se prezenta la organele de urmărire penală pentru a-și exprima punctul de vedere.
Mai mult, prima instanță, în cursul cercetării judecătorești l-a ascultat pe martorul F.R.D., la data de 9 februarie 2011, în condițiile principiilor ce guvernează judecată, respectiv de oralitate, contradictorialitate, publicitate și în a cărui declarație, aflată la filele 311 - 314, în vol. II al Dosarului nr. 4489/1/2010, acesta a menționat „.După data de 19 august domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori și a exercitat presiuni psihice asupra mea în sensul de a restitui suma de 260.000 euro pe care o împrumutase de la domnul C.C.”; îmi amintesc că în luna august 2009, chiar de ziua mea de naștere domnul V.C. a exercitat presiuni mari asupra mea în convorbirea telefonică pe care am avut-o cu acesta, convorbire care a fost auzită de către soții U., care se aflau în vizită la mine. Urmare acestor presiuni mie mi s-a făcut rău și am fost transportat la spital.”; Eu am acceptat să răspund întrebărilor adresate de domnul V.C. în convorbirea telefonică din 20 decembrie 2009 în modul în care acesta îmi sugera să dau răspunsul, deoarece „m-a luat direct, brusc, nu mă așteptam” și i-am spus clar avocatei mele D.L. că merg la D.N.A.”
În prezenta cauză, prima instanța a constatat în mod eronat că obligațiile ce puteau fi impuse în cadrul controlul judiciar instituit cu privire la inculpat ar fi fost apte a asigura realizarea scopurilor măsurilor preventive și buna desfășurare a procesului penal, astfel după cum impun dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Totodată, instanța de control judiciar constată că cercetarea judecătorească se află încă în curs, așa cum rezultă și din dispozitivul încheierii recurate, (fila 151 verso din vol. III al Dosarului nr. 4489/1/2010) în care se dispune că „se vor cita martorii P.J., B.L. și C.M. ca în precedent, precum și martorii E.F.T., E.C., G.V. la adresele indicate în dosarul cauzei", așa încât, având în vedere comportamentul procesual anterior menționat de către unul din martori ascultați există posibilitatea influențării acestora.
De altfel, acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al inculpatului, doar instanța fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei măsuri, normele europene necontravenind dispozițiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului, calitatea acestuia, modul de săvârșire al faptei, natura acesteia, circumstanțele concrete ale cauzei, și cele privind persoana învinuitului sau inculpatului.
Totodată, dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, nu instituie o obligație de acordare a liberării persoanei private de liberate în cursul procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanții în sensul arătat de art. 5 paragraf 3 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative celor privative de libertate, chiar în accepțiunea art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.
Așa fiind, instanța de recurs constată că atitudinea procesuală a inculpatului V.C. de a încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unui martor, în condițiile arătate, coroborată cu gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, calitatea în care acestea au fost comise, aceea de înalt demnitar și avocat și rezonanța socială a faptelor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate fi atins, cel puțin în stadiul procesual actual, fără privarea de libertate a inculpatului, în vederea normalei desfășurări a procesului penal, aflat în cursul cercetării judecătorești.
Se reține, de asemenea, că circumstanțele personale ale inculpatului nu pot să fie prioritar avute în vedere, deoarece aprecierea asupra oportunității acordării liberării provizorii sub control judiciar presupune o analiză globală a cauzei, astfel că aspectele privind persoana inculpată, chiar avute în vedere, nu sunt suficiente pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată.
La acest moment procesual menținerea măsurii preventive privative de libertate legal luată, prelungită și, ulterior menținută față de inculpat se impune, ca singura aptă a asigura realizarea scopurilor măsurii preventive și, în final, a procesului penal, natura și gravitatea faptelor, modul și calitatea anterior deținută de inculpat, conduita procesuală a acestuia și încercarea anterioară de zădărnicire a aflării adevărului conturând profilul unei persoane față de care se justifică menținerea măsurii preventive legal dispusă anterior, cererea formulata de inculpat fiind nefondata.
De asemenea, nu pot fi reținute apărările invocate în ceea ce privește rezonabilitatea duratei măsurii arestării preventive prin prisma alternativității controlului judiciar instituit pe calea liberării provizorii și jurisprudenței instanței de contencios european, întrucât nu sunt aplicabile în condițiile concrete ale dosarului, cauzele J. contra României și S. contra României.
Astfel, duratele măsurii preventive în cauzele invocate, respectiv de 11 luni, trei săptămâni și trei zile (J. contra României) și respectiv de 1 an și două luni (S. contra României) au fost examinate de către Curtea Europeană în contextul concret al acelor cauze, respectiv nemotivarile concrete ale măsurii dispuse, iar mai mult în cauza J. contra României fusese epuizată audierea martorilor, aspecte care nu se regăsec și în contextul prezentului dosar, având în vedere tocmai comportamentul procesual al inculpatului V.C., de influențare a unuia din martori, precum și faptul că cercetarea judecătorească este în curs, urmând a fi ascultați martorii deja menționați.
Așa fiind, se constată că interpretarea dată de apărare dispozițiilor art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. nu poate fi primită, timpul verbal folosit de către legiuitor, urmând a fi interpretat în sensul necesității conturării unei imagini previzibile pozitive cu privire la comportamentul inculpatului, în stare de libertate, concluzie la adoptarea căreia nu se poate ajunge decât prin analizarea, în ansamblul ei, a situației inculpatului.
Critica invocată oral de către reprezentantul parchetului, referitoare la împrejurarea că în mod greșit prima instanță a pus în discuție, dar nu s-a pronunțat cu privire la menținerea măsurii arestării inculpatului, este nefondată, prin raportare la considerentele expuse cu privire la aceasta, de către prima instanță în încheierea recurată.
Față de cele mai sus menționate și caracterul întemeiat al recursului parchetului în ceea ce privește soluția dispusă de către prima instanță cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpat, ceea ce are drept consecință admiterea recursului, între altele sub aspectul arătat, se constată că primei instanței, îi revine obligația de a verifica legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, în conformitate cu dispozițiile art. 3002, raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen., întrucât așa cum s-a arătat, pe de-o parte, aceasta doar a arătat în considerentele încheierii atacate, pe cale indirectă că măsura a rămas fără obiect, nepronunțând o soluție în dispozitivul încheierii, iar pe de altă parte, instanța de control judiciar prin soluția pronunțată asupra cererii de liberare sub control judiciar nu poate să complinească pronunțarea și asupra verificării măsurii arestării preventive a inculpatului, deoarece ar încălca un grad de jurisdicție cu privire la aceasta, așa încât se impune ca prima instanță, să stabilească un termen intermediar de verificare a măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., măsura fiind verificată și menținută ultima dată la termenul din 4 martie 2010, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la acea dată, aflată la filele 24 - 38 în voi. III al Dosarului nr. 4489/1/2010, durata de 60 de zile, statuată în dispozițiile art. 160b alin. (1) C. proc. pen., în contextul concret al cauzei, urmând să se împlinească la data de 2 mai 2011.
b) Referitor la criticile vizând dispoziția de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, luată față de inculpatul C.C. se rețin următoarele:
Astfel după cum rezultă din examinarea reglementărilor interne în materie, măsurile preventive (privative și restrictive de libertate) sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia și sunt reglementate în partea generală a Codului de procedură penală, Titlul IV, Capitolul I și constau în reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă.
Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare este acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal și de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată, ținându-se seama, potrivit art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și de alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Potrivit art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. obligarea de a nu părăsi țara este măsura preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi țara, fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.
Pentru a se dispune măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, conform art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiții:
a) să existe probe sau indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață;
b) măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal;
c) măsura să fie proporțională cu gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, condiție ce decurge din cea a necesității și presupune, în scopul garantării libertății de circulație a persoanei și evitării arbitrariului, existența unei proporționalități, între gravitatea infracțiunii de care este suspectat inculpatul și scopul urmărit prin dispunerea măsurii (buna desfășurare a procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată).
Totodată, dispozițiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de a asigura buna desfășurare a procesului penal și preîntâmpinarea sustragerii de la judecată a inculpatului.
Se constată, de asemenea, că măsurile prevăzute de dispozițiile art. 145 C. proc. pen. și art. 1451 C. proc. pen., dispuse ori prelungite, fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanței prin rechizitoriu, chiar dacă ele se justifică în continuare, nu pot face obiectul unei noi prelungiri sau al menținerii de către instanța de judecată, căreia îi revine atribuția de a dispune o asemenea măsură, dacă, discutând luarea lor, constată că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., instanța având competență exclusivă în luarea unei asemenea măsuri dacă, discutând luarea ei, consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., așa cum rezultă și din Decizia nr. 76/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, publicată în M. Of. nr. 545 din 18 iulie 2008.
Cu privire la cauza concretă dedusă judecății se constată că, în ceea ce îl privește pe inculpatul C.C., în cursul urmăririi penale, prin încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - secția de combatere a corupției, iar în temeiul art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) și (4) C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.
Încheierea anterior menționată a fost casată prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, față de inculpat, în baza art. 1491 alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (111) C. proc. pen. cu referire la art. 1451 alin. (1) și (2) C. proc. pen., dispunându-se luarea față de inculpați a măsurii obligării de a nu părăsi țara. Măsura preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar ulterior sesizării instanței prin rechizitoriu a fost luată de către prima instanță, prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
Ulterior, în cursul cercetării judecătorești, la termenul de judecată din 4 martie 2011, urmare cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanța a apreciat că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii și a dispus revocarea acesteia, pentru ca prin Decizia penală nr. 67 din 14 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 2169/1/2011, ca urmare a admiterii recursului declarat de parchet, să fie respinsă, ca nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.
Astfel după cum rezultă din analiza încheierii recurate, prin raportare la reglementările normative anterior indicate, dar și potrivit prevederilor Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor se constată că prima instanță a apreciat greșit că s-ar impune revocarea măsurii preventive dispusă față de inculpat.
Din verificarea actelor dosarului se constată că, în cauză, cercetarea judecătorească este în curs de desfășurare, urmând a se continua administrarea probelor constând în audierea martorilor și efectuarea de expertize tehnice.
Așadar, prima instanța a considerat greșit că proba cu martori a fost epuizată și că nu există riscul ca inculpatul C.C. să zădărnicească aflarea adevărului, deoarece, după cum rezultă chiar din dispozitivul încheierii atacate, (fila 151 verso din vol. III al Dosarului nr. 4489/1/2010), instanța a dispus citarea martorilor P.J., B.L., C.M., ale căror declarații anterioare vizează infracțiunile pretins comise de către inculpat, instanța având posibilitatea de a dispune și citarea altor persoane ale căror declarații pot servi aflării adevărului și lămuririi cauzei.
Împrejurarea că, în parte, probatoriul a fost administrat nu are, deci, ca semnificație, în mod obligatoriu, faptul că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii, cu atât mai mult cu cât acestea au vizat și natura și gravitatea faptei despre care există indicii că a fost săvârșită de către inculpat, precum și necesitatea de a garanta buna desfășurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfășurării judecății și administrării cu celeritate a probelor.
Se reține, totodată că înscrisurile invocate de către inculpat în susținerea cererii care privesc afecțiunile de care acesta suferă, parte din ele traduse din limba germană de către traducător autorizat sunt din anul 2009 vizând, așadar, împrejurări situate, în timp, anterior datei la care măsura obligării de a nu părăsi țara a fost dispusă față de inculpat, fiind avute în vedere la acel moment procesual, astfel încât nu sunt apte a întemeia în prezent o soluție contrară.
Având în vedere stadiul procesual, precum și diligenta manifestată de către instanță pentru desfășurarea cu celeritate a procedurii judiciare se apreciază că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara este în concordanță cu dispozițiile art. 2 paragrafele 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 și cu jurisprudența Curții Europene privind limitarea dreptului de circulație a persoanei.
Restrângerea dreptului indicat respectă condițiile referitoare la prevederea printr-o lege accesibilă, urmărirea unui scop legitim (în speță asigurarea îndeplinirii scopurilor procesului penal aflat în curs de desfășurare), și cea privind faptul că este o măsură necesară într-o societate democratică, proporțională scopului urmărit, care, în cauză, nu poate fi atins prin aplicarea unor alte măsuri.
Din examinarea cauzei rezultă că de la momentul luării de către instanță a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C. la data de 11 iunie 2010 și până la data judecării prezentului recurs la 11 aprilie 2011 a trecut un interval de timp de 10 luni, ceea ce se circumscrie unui termen rezonabil, măsura dispusă fiind proporțională și necesară cu scopul propus, față de complexitatea cauzei, conferită prin numărul inculpaților, a martorilor și a celorlalte probe ce urmează a fi administrate.
Conduita procesuală corectă manifestată de inculpat până la acest moment reprezintă, de altfel, o obligație a părții și nu un element care să o evidențieze în mod pozitiv, neconstituind, per se, o garanție că atitudinea procesuală se va perpetua, astfel încât procesul penal să se desfășoare în condiții normale în vederea aflării adevărului.
Împrejurarea invocată de apărare, în sensul că trecerea unui interval de timp ar reprezenta un element de noutate, apt a fundamenta soluția de revocare a măsurii preventive luată față de inculpat nu poate fi avută în vedere, deoarece scopul măsurii, de asigurare a bunei desfășurări a procesului penal subzistă, iar față de etapa procesuală în care se află cauza, impune menținerea măsurii, care nu a devenit excesivă prin durată, având în vedere complexitatea cauzei, dar și diligenta manifestată de instanță în derularea cu celeritate a procedurii.
Așa fiind, se constată că temeiurile avute în vedere de instanță la luarea, în cursul judecății, a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpat se mențin, nefiind infirmate de probele administrate până în prezent, astfel că nu se justifică revocarea acesteia, buna desfășurare a procesului penal impunând, în continuare, cel puțin la acest moment procesual, restrângerea drepturilor inculpatului, în limitele arătate, cererea inculpatului fiind nefondata.
2. Analizând recursul declarat de către inculpatul L.M., în mod prioritar și exclusiv prin prisma admisibilității acestuia, se constată că este inadmisibil.
Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.
Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.
De asemenea, după cum rezulta din interpretarea dispozițiilor art. 141 C. proc. pen., raportat la art. 3851 C. proc. pen. si a dispozițiilor art. 1451 C. proc. pen., coroborat cu art. 145 C. proc. pen., încheierea data în prima instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a unei masuri preventive poate fi atacata separat cu recurs.
În cauza dedusă judecații, măsura obligării de a nu părăsi țara a fost instituită în sarcina inculpatului L.M. în cursul judecații, de către instanță. Ulterior, la termenul de judecata din data de 4 aprilie 2011, inculpatul a solicitat încuviințarea instanței de a părăsi țara pentru o perioada determinată, cererea fiind respinsă, ca nefondată.
Așa după cum se poate observa, cererea formulată de către inculpat se circumscrie nu măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, ci aceleia de încuviințare a părăsirii țării pe o durată determinată, cerere care excede și dispozițiilor art. 1451 alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (23) C. proc. pen., întrucât ipotezele vizate de acest din urmă text se referă la impunerea unor noi obligații, înlocuirea sau încetarea celor existente, ceea ce nu se regăsesc în cererea formulată de inculpat.
De altfel, nu se poate recurge pe calea de interpretare nici a suplimentului analogic cu dispozițiile art. 1603 referitoare la modificarea sau ridicarea controlului judiciar, cu referire la art. 1609 alin. (10) C. proc. pen., acestea din urmă referindu-se la recursul împotriva încheierilor privind liberarea provizorie, întrucât vizează o altă instituție juridică, iar dispozițiile procesuale sunt de strictă interpretare.
După cum reiese din analiza coroborată a dispozițiilor legale precitate, soluția astfel pronunțata nu era supusa caii de atac a recursului in mod separat, ci doar odată cu hotărârea ce se va pronunța asupra fondului cauzei, potrivit art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., deoarece legea procesuală in vigoare nu prevede dreptul de a ataca aceasta soluție cu recurs separat.
Soluția dispusă de către prima instanță nu se poate circumscrie celor cu privire la care legea îndrituiește părțile să declare recurs în condițiile art. 141 C. proc. pen., admiterea sau respingerea unei cereri având conținutul și natura celei formulate de către inculpat, neavand ca efect luarea unei masuri preventive noi, înlocuirea măsurii preexistente, revocarea sau constatarea încetării de drept a acesteia, ci doar, în eventualitatea admiterii cererii, modificarea temporara a obligației impusă inculpatului, potrivit art. 145 sau art. 1451 C. proc. pen., printr-o interpretare extensivă a condițiilor impuse.
Așa fiind, se constată că recursul declarat de către inculpat împotriva soluției de respingere a cererii adresată primei instanțe, de încuviințare a părăsirii țării pentru o perioadă de timp determinata, este inadmisibil, legea procesuala neprevăzând dreptul de a ataca separat o atare soluție, ci doar odată cu fondul, respectiv cu ocazia eventualei declarări a căii de atac a recursului împotriva soluției ce se va pronunța, norma internă răspunzând și respectând în acest mod dreptul părții la recurs efectiv.
Se retine, de asemenea, ca argumentele apărării privind dreptul la libera circulație privesc, în realitate, legalitatea măsurii preventive dispusă față de inculpat și exced obiectul prezentului recurs, care vizează exclusiv chestiunea admisibilității caii de atac în ceea ce privește cererea de încuviințare, temporară, a părăsirii teritoriului țării.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va fi admis recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.
Va fi casată încheierea atacată numai sub aspectul dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, precum și a dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 1608a alin. (2) C. proc. pen., a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. și a măsurilor aplicate, dispoziții care vor fi înlăturate și în rejudecare va fi respinsă, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.
Totodată, va fi respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale încheierii atacate.
În temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. va fi respins, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul L.M. împotriva aceleiași încheieri.
Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul inculpat L.M. la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații inculpați C.C. și V.C., în sumă de câte 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, împotriva Încheierii din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.
Casează încheierea atacată numai sub aspectul dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, precum și a dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 1608a alin. (2) C. proc. pen., a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. și a măsurilor aplicate, dispoziții pe care le înlătură și rejudecând:
Respinge, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.
Respinge, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.
Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul L.M. împotriva aceleiași încheieri.
Obligă recurentul inculpat L.M. la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații inculpați C.C. și V.C., în sumă de câte 25 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2011.