Asupra recursului de față,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 50 din 14 ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.A., cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență că la data de 12 ianuarie 2011, la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost primită cererea formulată în conformitate cu dispozițiile art. 1602 și următoarele C. proc. pen., prin care avocatul ales al inculpatului C.A. a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis împotriva sa.
La termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2011 instanța a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 1607 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că l-a întrebat pe inculpat dacă își însușește cererea formulată de apărător, declarația inculpatului fiind consemnată pe cerere, a constatat îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii și l-a ascultat pe inculpat așa cum impun dispozițiile art. 1608a alin. (1) C. proc. pen., declarația acestuia fiind atașată la dosar.
S-a reținut în motivarea cererii, că inculpatul, prin apărător, a susținut că și-a întemeiat-o, atât pe dispozițiile art. 1602 și următoarele C. proc. pen., cât și pe art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind liberarea provizorie sub control judiciar ca o alternativă la măsura arestării preventive. A arătat inculpatul că, imediat după ce împotriva lui s-a luat măsura arestării preventive a solicitat să fie suspendat din funcția de director al SC U.C.M. SA Reșița, solicitare pe care ar face-o în continuare dacă ar fi pus în libertate, astfel că riscul de a comite fapte asemănătoare celor pentru care este cercetat, prin întoarcerea în funcția deținută nu există, și că punerea sa în libertate nu ar împiedica buna desfășurare a procesului penal în condițiile în care probele pe care se bazează pretinsa lui activitate infracțională au fost administrate.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de avocatul ales al inculpatului C.A. și însușită de acesta, prima instanță a constatat că nu este întemeiată.
Astfel, s-a apreciat că liberarea provizorie este o instituție destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin impunerea de obligații sau de restricții ale libertății), putând fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură diferită, fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său, individualizarea măsurii preventive fiind lăsată însă, întotdeauna, la latitudinea judecătorului, ori după caz, a instanței de judecată în cursul judecății pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. coroborate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen. s-a constatat că, pentru a se putea dispune liberarea provizorie sub control judiciar se cer a fi îndeplinite mai multe condiții privind natura și gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul, privarea de libertate a acestuia precum și comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.
Din interpretarea art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. s-a concluzionat că expresia „date” nu se referă la existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o justifice.
De asemenea s-a apreciat că îndeplinirea acestor condiții nu conferă însă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura, putând refuza liberarea provizorie dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul măsurii preventive, potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen. nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive, cu obligația de a respecta pe toată durata procesului, principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.
S-a reținut că în art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale se arată că orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
De asemenea s-a arătat că instanța europeană a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație, statuând că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. Instanța europeană a decis cu valoare de principiu că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în prima instanță. A mai statuat Curtea că, gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.
Astfel, prima instanță a constatat că la acest moment procesual, un control judiciar instituit inculpatului C.A. prin admiterea cererii de liberare provizorie ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, și în consecință, soluția ce se impune a fi pronunțată în cauză, este aceea de menținere a măsurii arestării preventive, fiind respectat astfel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptelor pretins a fi comise.
Prima instanță a apreciat că din actele și lucrările dosarului, rezultă că prin Încheierea penală nr. 3 din data de 13 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 10026/1/2010, în baza art. 1491 alin. (10) C. proc. pen. cu referire la art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. și raportat la art. 143 C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.A. pe o durată de 29 de zile de la data încarcerării. În motivarea încheierii, instanța de recurs a constatat, reevaluând materialul probator administrat în cauză până la momentul formulării de către procuror a propunerii de arestare preventivă privind pe inculpatul C.A., că există date și indicii ce fac verosimilă săvârșirea de către acesta a infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. cu referire la art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005; art. 8 pct. 2 din Legea nr. 241/2005; art. 9 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 și de art. 289 C. pen. și care constau în aceea că:
Inculpatul C.A., în calitate de președinte al Consiliului de Administrație al SC U.C.M. SA Reșița a acordat ajutor inculpatului S.B. pentru ca acesta să poată realiza stabilirea cu rea-credință de către contribuabilul SC L.A. SRL a taxelor TVA, în scopul obținerii fără drept a unor sume de bani cu titlu de restituiri din bugetul de stat, semnând patru contracte comerciale și acceptând facturarea către SC L.A. SRL a sumei de 250 milioane euro plus TVA pentru o marfă care, în realitate, valora 5 milioane euro plus TVA, neasigurându-se în nici un fel de existența și bonitatea SC B.T.I. SRL și SC M.T.I. SRL.
În acest sens au fost încheiate:
- contractul din 10 august 2010 între SC U.C.M. SA Reșița, reprezentată de inculpat și SC L.A. SRL, reprezentată de inculpatul S.B., având ca obiect livrarea celor patru motoare împreună cu componentele necesare punerii lor în funcțiune și instrucțiunile tehnice de montaj general, astfel încât acestea să poată fi transformate în unități electrogeneratoare.
În baza acestui contract, prin care SC U.C.M. SA Reșița s-a obligat să achiziționeze și să plătească componentele și instrucțiunile tehnice de montaj la care s-a făcut referire în cele ce preced, iar valoarea mărfurilor a fost stabilită la suma de 250 milioane euro plus TVA, la data de 31 august 2010, SC U.C.M. SA Reșița a emis către SC L.A. SRL, factura, având înscrisă la rubrica „denumire produs sau servicii” următoarele: 3 motoare navale și 1 motor M. contravaloarea 250.000.000 euro. Totalul de plată al facturii a fost de 1.312.106.000 lei din care, total TVA, 253.956.000 lei adică, aproximativ 60 milioane euro (vol. I, fila 279). Factura emisă atesta, în mod clar faptul că cele patru motoare, valorând 5 milioane euro plus TVA au fost vândute de SC U.C.M. SA Reșița către SC L.A. SRL la un preț de 50 de ori mai mare;
- contractul comercial de comision din 10 august 2010, între SC U.C.M. SA Reșița reprezentată de inculpat și SC M.T.I. SRL, prin care această din urmă societate se obliga să prospecteze piața, să intermedieze, să negocieze, să achiziționeze și să vândă în numele și pe seama SC U.C.M. SA Reșița, tot către SC U.C.M. SA Reșița, așa-zisele componente necesare punerii în funcțiune a motoarelor, precum și instrucțiunile tehnice ale acestora (deși cumpărătorul acestor motoare fusese găsit), în valoare de 100.000.000 euro plus TVA (vol. IV, filele 282-286);
- contractul din 10 august 2010, între SC U.C.M. SA Reșița, reprezentată de inculpat și SC M.T.I. SRL reprezentată de M.R.S., care reprezenta o urmare a contractului menționat anterior și prin care, intermediarul SC M.T.I. SRL se obliga să găsească un furnizor pentru instrucțiunile tehnice de montaj a motoarelor respective, valoarea contractului fiind de 2 milioane euro plus TVA, sumă pentru care SC M.T.I. SRL a emis factura din 28 august 2010 către SC U.C.M. SA Reșița (vol. I, fila 298);
- contractul din 10 august 2010 între SC U.C.M. SA Reșița, reprezentată de inculpat și SC B.T.I. SRL, reprezentată de Y.J., având ca obiect furnizarea de către aceasta din urmă societate a așa-ziselor componente necesare punerii în funcțiune a motoarelor respective a căror valoare a fost stabilită la suma de 143 milioane euro plus TVA (vol. IV, filele 293-297). În baza acestui contract a fost emisă de către SC B.T.I. SRL, factura din 28 august 2010 pentru suma de 143 milioane euro plus TVA către SC U.C.M. SA Reșița (vol. I, fila 277).
A mai reținut instanța de recurs că, deși în calitatea sa de director general și președinte al Consiliului de Administrație al SC U.C.M. SA Reșița, inculpatul avea obligația legală, potrivit art. 1431 din Legea nr. 31/1990 de a lua toate măsurile aferente conducerii societății, nu a depus diligențe minimale pentru a avea convingerea că societățile susmenționate și administratorii lor sunt credibili și pot fi parteneri serioși de afaceri, prin atitudinea sa, inculpatul ajutând la crearea circuitului financiar și de mărfuri care să permită inculpatului S.B. să solicite restituirea unei sume nereale ca TVA.
Ulterior, inculpatul C.A. împreună cu coinculpatul P.C.A., director executiv al SC U.C.M. SA Reșița a dispus evidențierea în acte contabile și în alte documente legale a unor cheltuieli care nu aveau la bază operațiuni reale și evidențierea altor operațiuni fictive, respectiv, a unei facturi ce cuprindea cheltuieli care nu aveau la bază operațiuni reale și care se referea la perceperea unor comisioane pentru acte de comerț ce nu au avut loc în realitate, precum și alte operațiuni având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum și a elementelor de pasiv și activ ce se reflectă în bilanț.
Inculpatul C.A. a semnat cele patru contracte comerciale conținând elemente necorespunzătoare realității sub aspectul valorii facturate, precum și a realității angajamentului de a efectua prestațiile respective, operațiunile menționate fiind derulate în vederea majorării valorii facturate în final către SC L.A. SRL, astfel încât această societate să solicite și să poată obține rambursarea unei sume reprezentând TVA, superioară celei aferente valorii reale a mărfii livrată de către SC U.C.M. SA Reșița.
Temeiul de drept al luării măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., instanța de recurs constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege, atât aceea referitoare la cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului, cât și cea privitoare la pericolul concret pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului.
Referitor la acest ultim aspect s-a constatat că această condiție nu poate fi examinată în mod exclusiv, fără a se raporta la gravitatea infracțiunilor de comiterea cărora este bănuit inculpatul, în mod concret, la contribuția esențială a acestuia la desfășurarea pretinsei activități infracționale, ca urmare a funcțiilor deținute, el fiind singurul care putea semna contractele și care a inițiat, astfel, realizarea planului infracțional care, dacă ar fi fost finalizat, ar fi condus la posibilitatea prejudicierii bugetului de stat cu suma de aproximativ 60 milioane euro. A concluzionat instanța de recurs că atitudinea concretă a inculpatului prin semnarea contractelor susmenționate, în funcțiile deținute la o societate comercială importantă, cum este SC U.C.M. SA Reșița, atât prin resursa umană - circa 4000 de angajați - cât și prin profilul activității, prin crearea unei aparențe de legalitate la încheierea unor contracte succesive, în derularea unor operațiuni comerciale, fără a manifesta nici o diligență în a verifica existența și credibilitatea societăților partenere și administratorului lor, care ar fi putut prejudicia bugetul de stat cu suma de aproximativ 60 milioane euro este în măsură, pe de o parte, să conducă la o insecuritate economico-financiară, la o stare de neîncredere în mediul de afaceri intern și extern în condițiile de criză economico-financiară la nivel european, iar pe de altă parte, să producă o stare de tulburare a opiniei publice și să afecteze negativ percepția acesteia asupra eficienței autorităților chemate să apere ordinea și statul de drept.
Prima instanță a reținut că măsura arestării preventive luată împotriva inculpatului a fost prelungită prin Încheierea nr. 2105 din 24 decembrie 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția penală, definitivă prin Încheierea penală nr. 11 din 28 decembrie 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, completul de 5 judecători.
S-a constatat că scopul măsurii preventive luată față de inculpatul C.A., respectiv, acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal și apărarea valorilor și relațiilor sociale ce constituie ordinea publică nu poate fi realizat, prin raportare la gradul ridicat de pericol social al infracțiunilor presupus a fi comise de inculpat, precum și la modalitatea de săvârșire a acestora, astfel cum a fost reținută de organul de urmărire penală, cel puțin, în acest moment procesual, prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Pe de altă parte, s-a apreciat că nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată - chiar și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituție nu menționează expres - condiția referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, noțiune care nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, dar aceasta nu înseamnă că în aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, trebuie făcută abstracție de gravitatea faptelor. Sub acest aspect existența pericolului public poate rezulta, între altele, și din însuși pericolul social al infracțiunilor de care este învinuit inculpatul, de reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, de posibilitatea săvârșirii, chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte.
Prin urmare, la stabilirea pericolului pentru ordinea publică nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului, ci și date referitoare la fapte, nu de puține ori, acestea din urmă, fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția, cei care contribuie la înfăptuirea ei nu acționează îndeajuns împotriva infracționalității.
S-a apreciat că persoana inculpatului este favorabil caracterizată, însă trebuie să se acorde o pondere mai semnificativă naturii activității infracționale pretins a fi fost desfășurată de către inculpat și, luat în considerare interesul public ce trebuie protejat cu prioritate, a decide altfel, în sensul solicitat de inculpat, și anume, de a analiza instituția liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare la condițiile limitativ prevăzute de art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen., înseamnă ignorarea dispozițiilor legale referitoare la scopul măsurilor preventive, ajungându-se la punerea în libertate a unei persoane care, în raport de infracțiunile grave pentru care este cercetată, de modalitatea în care se reține că au fost comise, de urmările ce s-ar fi putut produce în absența intervenției organului de urmărire penală, și cu privire la care există presupunerea rezonabilă că odată ce ar reveni la SC U.C.M. SA Reșița ar comite alte infracțiuni, prezintă pericol concret pentru ordinea publică, ceea ce este în disonanță cu dispozițiile legale.
S-a constatat că există indicii temeinice, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 681 C. proc. pen., că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care este cercetat, infracțiuni care, prin modalitatea în care se reține că s-au comis, conduc la concluzia existenței pericolului social concret pentru ordinea publică, în cazul în care s-ar dispune lăsarea inculpatului în libertate, fie chiar și sub control judiciar, nevinovăția invocată de inculpat fiind o chestiune ce vizează fondul cauzei și excede obiectului cererii de liberare provizorie sub control judiciar cu soluționarea căreia a fost legal investită instanța.
S-a concluzionat că detenția provizorie a inculpatului C.A. este legitimă, fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății, care primează, în raport cu interesul privat al inculpatului de a fi liberat provizoriu sub control judiciar nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale, dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului (inculpatul fiind arestat la data de 13 decembrie 2010), iar controlul judiciar ar fi insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile apărătorului ales, expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri, pentru neobservarea circumstanțelor personale ale inculpatului, îndeplinirea condițiilor de admitere a cererii de liberare provizorie și nedovedirea faptelor imputate inculpatului.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
În același sens sunt și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. prevăd condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă așadar că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării luate față de învinuit sau inculpat.
Raportând considerațiile teoretice anterior expuse speței de față se constată că față de inculpatul C.A. s-a luat măsura arestării preventive, reținându-se ca temei dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. și avându-se în vedere, între altele, astfel după cum în mod just a reținut și prima instanță, gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat, calitatea în care acestea au fost comise și prejudiciul care putea fi determinat bugetului de stat.
Se va constata, totodată că, în cauză, deși cererea de liberare provizorie îndeplinea condițiile legale referitoare la cuantumul maxim al pedepsei, aceasta nu realiza cerința oportunității, rezultând implicit din interpretarea coroborată a prevederilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., raportat la art. 1602 C. proc. pen.
Se constată sub acest aspect că în calitatea sa de președinte al Consiliului de Administrație și director general al UCM Reșița inculpatul a participat la derularea unui plan infracțional având ca scop acordarea ajutorului inculpatului S.B. pentru ca acesta să poată realiza stabilirea cu rea-credință de către contribuabilul SC L.A. SRL a taxelor TVA, în scopul obținerii fără drept a unor sume de bani cu titlu de restituiri din bugetul de stat, semnând patru contracte comerciale și acceptând facturarea către SC L.A. SRL a sumei de 250 milioane euro plus TVA pentru o marfă care, în realitate, valora 5 milioane euro plus TVA, neasigurându-se de existența și bonitatea SC B.T.I. SRL și SC M.T.I. SRL, deși în calitatea sa de director general și președinte al Consiliului de administrație al SC U.C.M. SA Reșița, inculpatul avea obligația legală, potrivit art. 1431 din Legea nr. 31/1990 de a lua toate măsurile aferente conducerii societății, nu a depus diligențe minimale pentru a avea convingerea că societățile cocontractante reprezintă parteneri de afaceri viabili.
Ulterior, inculpatul C.A. împreună cu coinculpatul P.C.A., director executiv al SC U.C.M. SA Reșița a dispus evidențierea în acte contabile și în alte documente legale a unor cheltuieli care nu aveau la bază operațiuni reale, precum și a altor operațiuni fictive, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, a elementelor de pasiv și activ ce se reflectă în bilanț, cele patru contracte comerciale încheiate de inculpat necorespunzând realității sub aspectul valorii facturate, precum și a realității angajamentului de a efectua prestațiile respective, operațiunile menționate fiind derulate în vederea majorării valorii facturate în final către SC L.A. SRL, astfel încât această societate să solicite și să poată obține rambursarea unei sume reprezentând TVA, superioară celei aferente valorii reale a mărfii livrată de către SC U.C.M. SA Reșița.
Din starea de fapt anterior descrisă, reiese că inculpatul a optat pentru realizarea pe căi ce eludau dispozițiile în vigoare, a activității derulată în funcțiile de conducere pe care le-a deținut la SC U.C.M. SA Reșița, atitudinea sa de nerespectare a legii putând determina un grav prejudiciu patrimonial bugetului statului, prin posibilitatea oferită SC L.A. SRL de a solicita restituirea TVA într-o sumă crescută artificial și fără corespondent în realitatea operațiunilor comerciale derulate.
Așa fiind, se constată că ansamblul operațiunilor comerciale fictive derulate în scopul sprijinirii realizării finalității frauduloase de obținere, de către un alt comerciant a restituirii unei sume nedatorate cu titlu de rambursare de TVA a fost de natură a crea o stare de insecuritate și tulburare în mediul de afaceri și la nivelul opiniei publice, impunând fermitate în reacția autorităților cu atribuții de apărare a ordinii de drept.
Din coroborarea elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat rezultă că lăsarea sa în libertate constituie un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea provizorie a acestuia, la acest moment procesual incipient în derularea urmăririi penale neputând conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfășurări a procesului penal.
Așa fiind, se reține că soluția dispusă de către prima instanță este legală și temeinică, dând o corectă interpretare și aplicare prevederilor legale ce reglementează instituția juridică a liberării provizorii sub control judiciar și a măsurilor preventive, în general.
Dreptul părții aflată în stare de detenție provizorie și vocația acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanței o obligație de a dispune o atare măsură în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public astfel că, după cum s-a argumentat și în cele ce preced, aprecierea primei instanțe cu privire la netemeinicia cererii inculpatului, prin raportare la cazul concret, este justă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține că legitimitatea menținerii în detenție provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize în concret a cauzei dedusă judecății și constatarea existenței de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, față de regula respectării libertății individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).
Criticile invocate în recurs sunt nefondate și vor fi respinse.
Pretinsa neanalizare a circumstanțelor personale ale inculpatului nu poate fi avută în vedere, deoarece prima instanță le-a reținut ca atare, dar în mod just a constatat că nu sunt apte a conduce la o concluzie contrară celei adoptate, în speță primând interesul general de menținere a ordinii sociale și de drept față de cel al persoanei arestate preventiv de a fi judecată în stare de libertate.
Criticile privind lipsa probelor care să susțină teza comiterii de către inculpat a faptelor care îi sunt imputate nu pot fi primite, având în vedere stadiul procesual și, de altfel, și jurisprudența instanței europene, care a reținut că pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenția permițând desfășurarea normală a acesteia (cauza C. vs. Turcia).
Așa fiind se constată că încheierea atacată este legală și temeinică fiind motivată riguros, iar criticile formulate în recurs sunt nefondate. De asemenea nu există cazuri de casare a căror reținere din oficiu să determine desființarea încheierii recurate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul - inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare statului, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A. împotriva Încheierii nr. 50 din 14 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 245/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.