Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 11 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, a fost admisă cererea formulată de inculpatul C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a fost revocată măsura obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
În baza art. 1608a alin. (2) C. proc. pen. a fost admisă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.
În baza art. 1608a alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 1602 alin. (3) și (31) C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar au fost instituite în sarcina inculpatului V.C., următoarele obligații :
a) să nu depășească limita teritorială a municipiului București decât în condițiile stabilite de instanță;
b) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de instanță, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;
d) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura;
e) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme;
f) să nu se apropie și să nu ia legătura cu inculpații C.C., C.F. și L.M., precum și cu martorii din prezenta cauză, cu experții și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect.
În baza art. 1604 alin. (2) raportat la art. 1602 alin. (32) C. proc. pen. a fost atrasă atenția inculpatului V.C. că, în caz de încălcare cu rea credință a obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive.
În baza art. 1602 alin. (4) C. proc. pen. s-a dispus comunicarea încheierii administrației locului de deținere inculpatului V.C. și tuturor instituțiilor prevăzute la art. 145 alin. (21) C. proc. pen.
S-a dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului V.C. (fiul lui D. și G.) de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 1/ U din data de 30 martie 2010 emis de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.
A fost respinsă cererea formulată de inculpatul L.M., în conformitate cu dispozițiile art. 1451 raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
S-a pus în vedere apărătorului ales al inculpatului C.C. să depună în scris la dosarul cauzei cererea vizând solicitarea listingurilor telefonice cu menționarea datei când s-au purtat convorbirile telefonice, privitor la care se solicită listingurile telefonice.
S-a dispus efectuarea unei adrese la S.R.I. pentru a pune la dispoziția expertului echipamentul tehnic utilizat la efectuarea înregistrărilor, în raport de cele menționate de Ministerul Public în adresa din 11 aprilie 2011, ce va fi atașată în copie.
S-a dispus efectuarea unei adrese către Laboratorul I.E.C. pentru a solicita S.R.I. să fie pus la dispoziția expertului echipamentul tehnic, urmând ca expertul să ia legătura cu această instituție în vederea efectuării expertizei.
S-a dispus a se face demersurile necesare pentru ca, compartimentul specializat din cadrul Înaltei Curți să trimită la I.N.E.C. suporturile originale pe care s-au efectuat înregistrările și care conform adresei din 11 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA au fost înaintați instanței.
S-a dispus ca pe adresele respective să se facă mențiunea ca la efectuarea expertizei să participe pentru inculpați, în calitate de expert recomandat de părți, dl. C.G.
S-a prorogat discutarea cererii formulată de apărătorul inculpatului C.C. referitoare la listingurile telefonice după depunerea în scris a cererii de către acesta cu menționarea datei când s-au purtat convorbirile telefonice, privitor la care se solicită listingurile telefonice;
S-a pus în vedere inculpatului L.M. să depună la dosar lista cu numele și domiciliul martorului în circumstanțiere.
S-a pus în vedere apărătorilor aleși ai inculpaților ca, în eventualitatea în care nu se pot prezenta la termenul stabilit de instanță, să-și asigure substituirea.
Cauza a fost amânată la 8 iunie 2011 dispunându-se citarea inculpatului V.C. și a martorilor B.L., P.V., M.G.A., R.M.C. și S.A.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență că, inculpatul V.C., prin apărătorii aleși a formulat cerere de punere în libertate provizorie sub control judiciar, cerere pe care și-a însușit-o potrivit dispozițiilor art. 1607 alin. (2) C. proc. pen.
Constatând îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii a procedat la ascultarea inculpatului, potrivit art. 1608a alin. (1) C. proc. pen.
În susținerea cererii, inculpatul prin apărători, a arătat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen., în cauză neexistând probe concrete cu privire la posibilitatea săvârșirii altor infracțiuni sau de încercare de zădărnicire a aflării adevărului prin influențarea martorilor în condițiile în care probatoriul a fost administrat, martorii care cunosc aspecte esențiale privind pretinsele infracțiuni de care este acuzat au fost audiați, iar prin obligațiile pe care instanța i le poate impune sunt create toate condițiile ca acesta să nu i-a legătura cu părțile din proces. A mai susținut inculpatul că la aprecierea temeiniciei cererii, trebuie avute în vedere și datele ce caracterizează favorabil persoana sa, lipsa antecedentelor penale, situația familială – are doi copii minori în întreținere, părinții sunt în vârstă și grav bolnavi - și nu în ultimul rând faptul că, deținerea sa în arest preventiv timp de 1 an o lună și 11 zile este de natură a duce la transformarea detenției provizorii într-o pedeapsă anticipată.
În fine, inculpatul a invocat prevederile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. și dispozițiile C.E.D.O. în conformitate cu care scopul măsurilor preventive poate fi atins și prin liberarea sa provizorie sub control judiciar, ca măsură alternativă la arestul preventiv.
Examinând cererea formulată, prima instanță a constatat că este întemeiată.
Prima instanță a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (5) și ale art. 1601 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, același drept fiind prevăzut de art. 23 alin. (10) din Constituția României și de art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
S-a reținut că liberarea provizorie, indiferent de modalitate, este o instituție destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin stabilirea de obligații sau restricții ale libertății) și deoarece măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive, urmând a se alege măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său (art. 136 alin. (1) C. proc. pen.).
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. mai sus invocate, corelate cu cele ale art. 1602 din același cod, s-a reținut că pentru a se putea dispune liberarea provizorie - sub control judiciar sau pe cauțiune - trebuie îndeplinite două condiții, una pozitivă și una negativă, condiția pozitivă vizând natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, apreciate prin cuantumul pedepsei prevăzute de lege, iar condiția negativă vizând comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Inculpatul V.C. a fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010, urmare propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A.
Hotărârea instanței de fond a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010, prin respingerea recursului formulat de inculpat.
Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive a susnumitului inculpat le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., judecătorul fondului reținând, pe de o parte, că există date că inculpatul V.C. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorului F.D.R., iar pe de altă parte, că sunt probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită de instanța de fond în conformitate cu prevederile art. 155 și următoarele C. proc. pen.
Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături de alți trei inculpați, pentru comiterea următoarelor infracțiuni:
- trafic de influență în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că, în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a pretins de la inculpatul C.C., sume de bani, totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promițându-i acestuia că, în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului - judecător - C.F., pe lângă magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție, învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator este inculpatul C.C. - și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție în favoarea societății comerciale aparținând inculpatului C.C.. S-a mai reținut că în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul I.P. aparținând lui L.M., a unor articole cu conținut electoral; că a pretins și primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, promițându-i că va interveni pe lângă polițiștii de la Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reținerii și să propună procurorului o soluție de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București). În Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și
- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de „Cabinet de Avocat V.C.” către SC L.I. SRL, precum și contractul de asistență juridică din 19 octombrie 2009 având ca părți Cabinetul de Avocat V.C. și SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidența Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri și de prezentarea lor la organele de urmărire penală și la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupție mai sus menționate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.
Prin încheierea din data de 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, verificând din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 3001 C. proc. pen. menținerea măsurii.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost menținută de către instanța de fond potrivit dispozițiilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen.
Raportând dispozițiile art. 1602 C. proc. pen. la speța dedusă judecății, prima instanță a constatat îndeplinită condiția prevăzută în alin. (1) al textului de lege menționat, în sensul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile de săvârșirea cărora este bănuit inculpatul nu depășesc 18 ani închisoare.
În ceea ce privește ce-a de-a doua condiție prevăzută în alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen., prima instanță a constatat că la acest moment procesual nu mai există date relevante pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, presupunerea că, lăsat în libertate, inculpatul ar comite noi fapte prevăzute de legea penală ori că va încerca influențarea cursului cercetării judecătorești; probele în acuzare au fost administrate în cea mai mare parte - au fost audiați martorii care cunosc împrejurări esențiale legate de pretinsa activitate infracțională a inculpatului –, martorii citați pentru următorul termen de judecată, respectiv P.V., M.G.A., R.M.C. și S.A. - fiind persoane care cunosc aspecte ce vizează presupusele fapte penale pentru care coinculpatul L.M. a fost trimis în judecată, iar expertiza tehnică dispusă în cauză are ca obiectiv stabilirea autenticității convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați și a celor în mediu ambiental, convorbiri care deja au fost stocate pe suporturile originale ce se află în păstrarea parchetului, copii ale suporturilor și procesele-verbale de redare a respectivelor convorbiri telefonice fiind atașate la dosar.
Cu privire la inexistența riscului de obstrucționare a desfășurării în bune condiții a cercetării judecătorești, s-a apreciat că acesta rezultă și din faptul că între obligațiile impuse inculpatului de către instanță pe timpul liberării provizorii este și aceea de a nu lua legătura cu inculpații din cauză, cu martorii și cu experții, atrăgându-i-se, totodată atenția că, în caz de încălcare a acestei obligații, împotriva lui se va lua măsura arestării preventive.
Referitor la temeiurile prevăzute art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului și care, în opinia procurorului, ar justifica soluția de respingere a cererii formulată de inculpat, prima instanță a apreciat că, liberarea provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menținerea temeiurilor arestării preventive întrucât, pentru situațiile în care se constată încetarea sau modificarea temeiurilor inițiale devin incidente dispozițiile art. 139 C. proc. pen. care reglementează instituțiile revocării, respectiv, înlocuirii măsurii arestării preventive.
În absența unor criterii legale, care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, prima instanță a apreciat că aceasta trebuie să se raporteze, atât la elemente care țin de circumstanțele concrete ale cauzei cât, mai ales, la datele care circumstanțiază persoana inculpatului, în acest sens fiind și jurisprudența C.E.D.O.
În ceea ce privește natura și pericolul social al infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, prima instanță a reținut că - în măsura în care se va dovedi că ele există și au fost comise cu vinovăție de acesta - sunt grave, dar natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al liberării provizorii, cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului rezonanța socială negativă a faptelor se estompează.
Pe de altă parte, regula respectării libertății individuale stabilită în art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale consacrată, așa cum s-a arătat și de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite derogări, numai în cazuri excepționale care reclamă protejarea interesului public.
Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni, nu poate constitui un motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate, ordinea publică ar fi realmente amenințată.
Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.
Natura faptelor, gravitatea și efectele lor nu justifică în sine necesitatea continuării prevenției în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.
Cu privire la persoana inculpatului V.C., prima instanță a reținut că nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii superioare, are o familie închegată, doi copii minori în întreținere.
Referitor la caracterul rezonabil al detenției, prima instanță a apreciat că durata scursă de la data arestării inculpatului (1 an, o lună și 11 zile) este suficientă pentru a tinde - în condițiile prelungirii acesteia – la concluzia transformării detenției provizorii într-o pedeapsă, ceea ce ar contraveni atât dispozițiilor legii interne, cât și reglementărilor internaționale.
În consecință, prima instanță a constatat că nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, ci și că, raportat la datele concrete ale cauzei și la persoana inculpatului, aceasta este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la judecată sau de la executarea pedepsei), astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen., putând fi realizat și prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi și libertăți, prin instituirea unor obligații stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției că, în caz de încălcare cu rea-credință a acestor obligații, va fi din nou arestat.
Referitor la cererea inculpatului C.C., prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen., s-a solicitat revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara prevăzută de art. 1451 C. proc. pen., luată împotriva sa prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, definitivă prin Decizia penală nr. 429 din 9 iunie 2010 a aceleiași instanțe - Completul de 9 Judecători, prima instanță a constatat că, în motivarea cererii, inculpatul a invocat dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen. și a susținut că, menținerea măsurii nu mai este necesară raportat la scopul măsurilor preventive, existând suficiente garanții pentru a permite constatarea faptului că măsura nu mai este necesară pentru a asigura prezența sa la proces și buna desfășurare a judecății, încă de la prima citare în faza de urmărire penală, dând curs tuturor chemărilor de a fi prezent la organele judiciare, prezentându-se la toate termenele de judecată și respectând programul de supraveghere impus pe durata măsurii.
În ce privește justificarea măsurii, inculpatul a susținut că aceasta presupune identificarea în conduita sa a elementelor de fapt din care să rezulte că nu se conformează obligațiilor de a se supune procedurilor penale decât dacă se menține măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, luată împotriva sa. În acest sens a invocat conduita anterioară, lipsa antecedentelor penale, statutul profesional, atitudinea procesuală constând în aceea că a dat declarații complete și exacte, de natură a servi la aflarea adevărului, concluzionând că specificul de activitate al societății pe care o conduce, prin partenerii externi și lucrările externe în care societatea este angajată, presupune prezența sa fizică la negocieri de contracte și la toate activitățile specifice managementului și obținerii de noi parteneri. Sub aspectul temeiurilor care justifică menținerea măsurii, inculpatul a susținut că probatoriul a fost administrat în cauză, în sensul că au fost audiați toți inculpații și martorii și, în plus, a cerut să se constate că, datorită scurgerii timpului, măsura tinde să devină și excesivă.
Examinând cererea formulată, prima instanță a constatat că este fondată.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis propunerea de arestarea preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției, și, în temeiul art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) și (4) și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emițându-se mandatul de arestare preventivă din 10 aprilie 2010.
Împotriva încheierii sus-menționate a declarat recurs inculpatul C.C., recurs care a fost admis prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 3023/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. Prin aceasta din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunțată și, în rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării preventive luată față de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 10 aprilie 2010 și, în baza art. 1491 alin. (12) raportat la art. 146 alin. (111) cu referire la art. 1451 alin. (1) și (2) C. proc. pen., s-a luat față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) și (12) C. proc. pen.
Prin Ordonanța procurorului nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi țara luată de instanță a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.
Plângerea formulată de inculpatul C.C. împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara a fost respinsă ca nefondată prin încheierea din data de 17 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul penal nr. 4186/1/2010.
Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alți trei inculpați, pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută și pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În esență, în actul de sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro și i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistrații Secției de Contencios Administrativ și Fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă societății comerciale menționate.
După înregistrarea dosarului la instanță, prin Încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus luarea față de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. raportat la art. 145 din același cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 900, încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 pronunțată la data de 9 iunie 2010, în Dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiași instanțe, Completul de 9 Judecători, prin respingerea ca nefondat a recursului formulat de inculpat.
În motivarea încheierii, instanța a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., luarea în cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, fiind justificată de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar și de scopul de a garanta buna desfășurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfășurării judecății și administrării cu celeritate a probelor.
Având în vedere dispozițiile art. 139 alin. (2), art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., precum și condițiile prevăzute de art. 1451 alin. (1) raportat la art. 145 alin. (1) combinat cu art. 143 C. proc. pen., art. 2 paragraf 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 la Convenția Europeană (respectiv să existe probe sau indicii temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață, măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal, măsura să fie proporțională cu gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia).
Totodată, din examinarea art. 137 alin. (3) C. proc. pen., rezultă că în cazul obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, instanța a reținut că are obligația de a examina „temeiurile concrete” care determină luarea măsurii, constatându-se că la momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi țara a fost necesară pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, proporțională cu gravitatea acuzației penale adusă inculpatului și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia și în concordanță, atât cu legislația internă și europeană, dar că, la acest moment procesual, nu se mai justifică menținerea măsurii preventive dispusă în cauză, față de împrejurarea că au fost ascultați inculpații și toți martorii indicați în rechizitoriu, pe baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. și care au perceput direct activitatea infracțională pretins a fi fost săvârșită de către acesta.
Conduita inculpatului de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv, în perioada în care împotriva sa, organul de urmărire penală nu a luat nici o măsură preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe timpul măsurii, au fost apreciate de către prima instanță ca aspecte de natură a crea convingerea că scopul procesului penal poate fi atins și în condițiile în care se va revoca măsura preventivă prevăzută în art. 1451 C. proc. pen. luată față de inculpat în cursul procesului penal.
În ceea ce privește riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, prima instanță a constatat că un atare risc nu mai există deoarece, probele în acuzare și în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză, vizează stabilirea autenticității convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați, convorbiri care deja au fost interceptate și stocate pe suporturile aflate la organul de urmărire penală, procesele-verbale de redare a acestora fiind atașate la dosar.
S-a mai arătat că măsura tinde să devină, pe de o parte excesivă datorită scurgerii timpului (măsura a fost luată de la data de 12 aprilie 2010 și prelungită în cursul urmăririi penale), iar pe de altă parte, disproporționată în raport cu scopul urmărit prin luarea acesteia și că nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii.
În ceea ce privește cererea inculpatului L.M. de ridicare a interdicției obligării de a nu părăsi țara în perioada 16 mai - 6 iunie 2011, cu motivarea că în perioada menționată trebuie să fie prezent la Budapesta și în Elveția pentru semnarea unor documente legate de contractele pe care firma sa urmează să le încheie cu consorțiul W.C.I., prima instanță a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 145 alin. (1) și (23) și art. 1451 C. proc. pen., cererea nu este fondată.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a corupției, inculpatul L.M. a fost trimis în judecată în stare de libertate pentru comiterea următoarelor infracțiuni:
- cumpărare de influență în formă continuată prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. constând, în esență, în aceea că în perioada 30 august 2009 - 21 octombrie 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale i-a promis inculpatului V.C. foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în cotidianul I.P. a unor articole cu conținut electoral și i-a remis suma de 119.000 RON în schimbul promisiunii acestuia din urmă că va interveni pe lângă polițiștii din cadrul D.G.P.M.B. și-i va determina să nu dispună împotriva sa măsura reținerii și să propună o soluție de neurmărire în cauza în care era cercetat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave;
- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările și completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale: contractul de asistență juridică din 19 noiembrie 2009 având ca părți Cabinetul de avocat V.C. și SC L.I. SRL; ordinul de plată din 21 octombrie 2009 în valoare de 119.000 RON; contractul fără număr din 17 octombrie 2009 încheiat între SC L.I. SRL și SC A.I.E. SRL și factura fiscală din 20 octombrie 2009, activitate de întocmire urmată de înregistrarea în evidența contabilă a acestor înscrisuri și de prezentarea lor în perioada 1-4 februarie 2010 la organele de control ale Gărzii Financiare și la organele de urmărire penală ca documente justificative în scopul ascunderii faptei de corupție susmenționată;
- participație improprie la infracțiunea de fals intelectual la Legea contabilității în legătură cu fapte de corupție prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată) cu referire la art. 289 C. pen. combinat cu art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că a înregistrat în evidența contabilă a SC L.I. SRL mai multe documente comerciale, financiar contabile și bancare cu conținut nereal.
Împotriva inculpatului L.M. prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, a luat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 12 aprilie 2010 până la data de 11 mai 2010 (vol.9, fila 278 dosar urmărire penală).
Prima instanță a constatat că cerințele art. 145 alin. (23) la care trimite art. 1451 C. proc. pen., dispoziții legale în temeiul cărora inculpatul a formulat cererea nu sunt îndeplinite deoarece, pe de o parte, în cauză urmează a fi audiați martori care cunosc aspecte esențiale legate de pretinsa activitate infracțională reținută în sarcina inculpatului, iar pe de altă parte, pentru că prin invitația depusă la dosar, inculpatul nu a făcut dovada urgenței de a se deplasa în străinătate pentru încheierea unor contracte.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs:
1. Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar și concluziile orale ale procurorului, pentru greșita admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C., deoarece subzistă riscul de influențare a martorilor și de zădărnicire a aflării adevărului, având în vedere și încercările anterioare ale inculpatului de disimulare a faptelor comise, reținerea eronată a împrejurării că proba testimonială a fost integral administrată; cu privire la soluția de admitere a cererii de revocare a măsurii preventive dispusă anterior față de inculpatul C.C., s-a arătat că nu au fost audiați toți martorii și se mențineau temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând temerea că inculpatul rezident german, se va sustrage de la judecată prin părăsirea țării.
2. Inculpatul L.M.; recurs pe care nu l-a motivat.
La termenul fixat azi pentru judecarea cauzei, recurentul inculpat L.M. a declarat personal dar și prin apărătorul său ales, avocat N.C., că își retrage recursul formulat.
Potrivit dispozițiilor art. 3854 alin. (2), teza a II-a C. proc. pen., părțile își pot retrage recursul în condițiile art. 369 C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător.
Deoarece retragerea recursului s-a făcut personal de inculpat, până la încheierea dezbaterilor, în cauză fiind respectate dispozițiile art. 369 C. proc. pen., Înalta Curte urmează a lua act de retragerea recursului declarat de inculpatul L.M.
1. Analizând recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
a) referitor la criticile privind dispoziția primei instanțe de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul V.C., analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Liberarea provizorie, deși nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, o instituție destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligații sau de restricții ale libertății), scopul urmărit prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată, în cursul judecății, întotdeauna, la latitudinea judecătorului, respectiv, a instanței, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea, față de inculpat, a măsurii arestării preventive.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune” corelate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie îndeplinite trei condiții, două pozitive și una negativă.
Prima condiție pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie (indiferent de modalitate) este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiție pozitivă, vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.
Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care lege prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.
Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte”.
Îndeplinirea condițiilor sus-menționate nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație - concluzie ce se desprinde din art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. - care prevede „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda..”, instanța de judecată având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen. nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.
Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înțelege sensul dispozițiilor legale sus-menționate, în jurisprudența sa, instanța europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare. Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus, în mod rezonabil, unei persoane prezumată nevinovată.
Cu valoare de principiu, instanța europeană a decis că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenție este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. A mai stabilit Curtea că, gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest, în condițiile în care durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.
Raportând dispozițiile cuprinse în legea națională (art. 1602 și urm.C. proc. pen.) corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenție, la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că în acest moment, un control judiciar instituit în sarcina inculpatului V.C. ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum este definit de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. și că, se impune menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat.
Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că faptele pentru care inculpatul este judecat respectă, sub regim sancționator, condițiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., măsura arestării preventive s-a luat, reținându-se ca temeiuri dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen.
Înalta Curte apreciază că, în cauză există date că inculpatul, odată liberat provizoriu sub control judiciar, cel puțin, în acest moment procesual, va încerca să zădărnicească aflarea adevărului în cauză, prin influențarea martorilor din dosar, având în vedere că unul din temeiurile de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care prevăd că măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă „există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert.”.
Astfel, inculpatul V.C., după ce a luat cunoștință de probele administrate în cauza în care era cercetat, în perioada în care, împotriva sa, procurorul luase măsura obligării de a nu părăsi țara, a încercat să își preconstituie probe în apărare, scop în care, l-a contactat telefonic pe martorul Radu Dan Floarea și, de comun acord, au convenit să susțină ideea că martorul a solicitat și a primit de la inculpat, suma de 200.000 euro (obiect material al uneia dintre infracțiunile de trafic de influență pentru care a fost trimis în judecată) cu termen de restituire la sfârșitul anului 2009, bani pe care inculpatul V.C. i-ar fi cerut pentru martor, cu titlu de împrumut, de la inculpatul C.C.
Din convorbirea telefonică pe care inculpatul V.C. a avut-o cu martorul F.D.R. rezultă că acesta a încercat să își preconstituie probe în apărare.
Mai mult decât atât, la termenul de judecată din data de 9 februarie 2011, audiat fiind, martorul R.D.F. a precizat că își menține declarațiile date în faza de urmărire penală și a afirmat că :„...domnul V.C. spunându-mi că dacă voi fi întrebat să spun că banii (suma de 260.000 euro), sunt ai domnului C.C. și că i-a cerut cu titlu de împrumut pentru mine, deși eu știam că banii nu au fost ceruți pentru mine”, și „după data de 19 august, domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori și a exercitat presiuni psihice asupra mea, în sensul de a-i restitui suma de 260.000 euro pe care o împrumutase de la domnul C.C.” (fila 4 din declarația martorului aflată la dosarul primei instanțe).
Aspectele declarate de martorul R.D.F. au fost susținute de martora F.M., audiată la data de 9 februarie 2011: „...precizez că începând din vara anului 2009 și până la finalul anului am asistat la discuții telefonice, câteva, două-trei, pe care soțul meu le avea cu domnul V.C. și de fiecare dată acesta era tensionat”, „nu îmi amintesc ca soțul meu să fi împrumutat sume de bani de la U.N. sau de la alte persoane” și „...cred că la momentul când au avut loc cele două întâlniri cu inculpatul V.C. la Restaurantul Select nici nu se punea în discuție existența unor datorii ale soțului meu față de V.C.”.
Înalta Curte apreciază că prima instanță, în mod eronat, a constatat că obligațiile ce puteau fi impuse în cadrul controlului judiciar instituit cu privire la inculpat ar fi fost apte a asigura realizarea scopurilor măsurilor preventive și buna desfășurare a procesului penal, astfel după cum impun dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că cercetarea judecătorească se află în curs de desfășurare, așa cum rezultă din dispozitivul încheierii recurate în care se dispune că „se vor cita martorii B.L., P.V., M.G.A., R.M.C. și S.A.”, astfel încât, având în vedere comportamentul procesual anterior menționat de către martorii F.D.R. și F.M., există posibilitatea influențării acestora.
Mai mult decât atât, Înalta Curte apreciază că, în speță, nu trebuie să se raporteze doar la condițiile limitativ prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. și la datele ce caracterizează persoana inculpatului, ci și la condiția referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, condiție cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și care a constituit un alt temei legal avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., aceasta având drept scop atingerea finalităților măsurilor preventive, astfel după cum acestea sunt reglementate de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Dreptul părții aflată în stare de detenție provizorie și vocația acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanței o obligație de a dispune o atare măsură, în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public, după cum s-a argumentat și în cele ce preced.
De altfel, C.E.D.O. reține că legitimitatea menținerii în detenție provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize, în concret, a cauzei dedusă judecății și constatarea existenței de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, față de regula respectării libertății individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).
Înalta Curte mai reține că, circumstanțele persoanale ale inculpatului nu pot să fie prioritar avute în vedere, deoarece aprecierea asupra oportunității acordării liberării provizorii sub control judiciar presupune o analiză globală a cauzei, astfel că aspectele privind persoana inculpatului, avute în vedere, nu sunt apte pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie sub control judiciar este întemeiată, în speță, primând interesul general de menținere a ordinii sociale și de drept față de cel individual al persoanei arestată preventiv de a fi judecată în stare de libertate.
Nu poate fi primită apărarea invocată în ceea ce privește rezonabilitatea duratei măsurii arestării preventive prin prisma alternativității controlului judiciar instituit pe calea liberării provizorii și jurisprudenței instanței de contencios european.
Mai mult decât atât, în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că sunt respectate și prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform cărora orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, perioada pe care inculpatul a executat-o în arest preventiv, neputând fi apreciată că a depășit o durată rezonabilă, raportat la complexitatea cauzei dedusă judecății, și nici că ar echivala cu executarea anticipată a eventualei pedepse ce i-ar fi aplicată inculpatului.
b) referitor la criticile vizând dispoziția de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara luată față de inculpatul C.C., analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Astfel, după cum s-a arătat anterior, potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare este acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal și de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată, ținându-se seama, potrivit art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și de alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 1451 alin. (1) C. proc. pen., obligarea de a nu părăsi țara este măsura preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi țara, fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.
Pentru a se dispune măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, conform art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiții:
a) să existe probe sau indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață;
b) măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal;
c) măsura să fie proporțională cu gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, condiție ce decurge din cea a necesității și presupune, în scopul garantării libertății de circulație a persoanei și evitării arbitrariului, existența unei proporționalități, între gravitatea infracțiunii de care este suspectat inculpatul și scopul urmărit prin dispunerea măsurii (buna desfășurare a procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată).
În același timp, dispozițiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de a asigura buna desfășurare a procesului penal și preîntâmpinarea sustragerii de la judecată a inculpatului.
Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, în ceea ce îl privește pe inculpatul C.C., în cursul urmăririi penale, prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A, secția de combatere a corupției, iar în temeiul art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) și (4) C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.
Încheierea anterior menționată a fost casată prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în baza art. 1491 alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (111) C. proc. pen. cu referire la art. 1451 alin. (1) și (2) C. proc. pen., dispunându-se luarea față de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi țara.
Măsura preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar ulterior sesizării instanței prin rechizitoriu, a fost luată de către prima instanță, prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
Ulterior, în cursul cercetării judecătorești, la termenul de judecată din 4 aprilie 2011, urmare cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanța a apreciat că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii și a dispus revocarea acesteia pentru ca, prin Decizia penală nr. 88 din 11 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 3065/1/2011, urmare admiterii recursului declarat de parchet, să fie respinsă ca nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, instituită în sarcina inculpatului C.C., prin Încheierea din 3 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.
Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, prin raportare la reglementările normative anterior indicate, dar și potrivit prevederilor Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, apreciază că, în mod eronat, prima instanță a constatat că nu mai există temeiuri care să justifice menținerea măsurii obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C., față de împrejurarea că au fost ascultați inculpații și martorii indicați în rechizitoriu și că, totodată, acesta a depus înscrisuri referitoare la activitatea societății ce o administrează și la starea sa de sănătate. Cercetarea judecătorească este în curs de desfășurare, prima instanță apreciind în mod greșit că proba cu martori a fost epuizată, aspect ce rezultă chiar din dispozitivul încheierii atacate, prin care s-a dispus citarea, pentru termenul din 8 iunie 2011, a martorilor B.L., P.V., M.G.A., R.M.C. și S.A.
Pe de altă parte, nici înscrisurile depuse de inculpat nu sunt relevante, în condițiile în care aceste aspecte au fost avute în vedere de instanța de judecată și la momentul luării acestei măsuri, iar pe de altă parte, dacă s-ar impune cu necesitate părăsirea țării de inculpat, acesta poate solicita încuviințarea instanței pe o anumită perioadă, în condițiile art. 1451 alin. (1) C. proc. pen.
Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara este în concordanță și cu dispozițiile art. 2 paragrafele 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 și cu jurisprudența Curții Europene privind limitarea dreptului de circulație a persoanelor.
Înalta Curte apreciază că, în condițiile în care nu au fost audiați toți martorii și nu au fost administrate și alte probe (expertize tehnice, criminalistice), temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive se mențin, având în vedere necesitatea împiedicării influențării într-un mod negativ a cursului judecății și asigurării dreptului inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil. Mai mult decât atât, se apreciază că nu pot fi reținute apărările invocate în ceea ce privește rezonabilitatea duratei măsurii obligării de a nu părăsi țara întrucât, din examinarea cauzei rezultă că, de la momentul luării de către instanță a acestei măsuri (la data de 3 iunie 2010) și până la data judecării prezentului recurs (11 mai 2011) a trecut un interval de timp de 11 luni, ceea ce se circumscrie unui termen rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei și gravitatea deosebită a faptelor, în condițiile în care cercetarea judecătorească se desfășoară ritmic.
Înalta Curte mai constată, de asemenea, că față de ceilalți coinculpați (C.F. și L.M.), prima instanță a menținut măsurile preventive, ceea ce poate duce la concluzia că, în contextul unor fapte și circumstanțe asemănătoare, soluția primei instanțe de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C. este nejustificată.
În concluzie, temeiurile avute în vedere de prima instanță la luarea în cursul judecății, a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C. se mențin, astfel încât nu se justifică revocarea acesteia, buna desfășurare a procesului penal impunând la acest moment procesual restrângerea drepturilor inculpatului în limitele arătate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., va fi admis recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A.
Va fi casată încheierea atacată numai sub aspectul dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C., prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, precum și a dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 1608a alin. (2) C. proc. pen., a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. și a măsurilor aplicate, dispoziții care vor fi înlăturate și, în rejudecare, va fi respinsă, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.
Totodată, va fi respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale încheierii atacate.
Se va lua act de retragerea recursului declarat de inculpatul L.M. împotriva aceleiași încheieri.
Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat L.M. la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Onorariul apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, pentru intimații inculpați C.C. și V.C., în sumă de câte 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., împotriva Încheierii din 11 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală în Dosarul nr. 4489/1/2010.
Casează încheierea atacată numai sub aspectul dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, precum și a dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 1608a alin. (2) C. proc. pen., a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. și a măsurilor aplicate, dispoziții pe care le înlătură și, în rejudecare:
Respinge, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.
Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.
Ia act de retragerea recursului declarat de inculpatul L.M. împotriva aceleiași încheieri.
Obligă recurentul inculpat L.M. la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Onorariul apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, pentru intimații inculpați C.C. și V.C., în sumă de câte 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 mai 2011.