Asupra cererii de contestație în anulare de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Decizia nr. 270 din 27 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.I. împotriva Sentinței nr. 157 din 3 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 856/39/2009; a fost obligat recurentul petent la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut, în esență, că prin Sentința nr. 157 din 3 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.I. împotriva Rezoluției nr. 85/ P din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava. A fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Prima instanță a reținut, în esență, că prin Rezoluția nr. 85/ P din 7 mai 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistratul M.M., judecător la Judecătoria Botoșani, P.C., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoșani, T.L. și I.R., judecători la Tribunalul Botoșani, P.F., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.
Soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă prin Rezoluția nr. 85/ P din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a fost confirmată de procurorul ierarhic superior, prin Rezoluția nr. 231/ II din 19 iunie 2009.
Nemulțumit fiind de ambele rezoluții, petiționarul, în temeiul dispozițiilor art. 2781 C. proc. pen., a formulat plângere la instanță.
Examinând plângerea formulată prin prisma criticilor formulate și din oficiu, prima instanță a constatat că aceasta este nefondată.
S-a reținut că potrivit art. 246 C. pen., constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
În ce privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural, eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii neechivalând cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor.
În acest context, s-a constatat că nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat cauza, instanțele și parchetele fiind suverane în a aprecia, atât probatoriul administrat în cauză, cât și textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluțiile pronunțate de acestea nu echivalează cu exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit legii magistraților și prin urmare nu pot conduce prin ele însele, la reținerea unor infracțiuni de abuz în serviciu; răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
În speță petiționarul a formulat plângere penală împotriva judecătorilor M.M., I.R. și T.L. care au pronunțat Sentința penală nr. 2141 din 16 septembrie 2008 a Judecătoriei Botoșani și, respectiv, Decizia penală nr. 155 din 22 ianuarie 2009 a Tribunalului Botoșani, fiind nemulțumit de hotărârile pronunțate de judecătorii mai sus menționați; totodată, petentul a formulat plângere și împotriva procurorilor P.C. și P.F., fiind nemulțumit de concluziile puse de aceștia în calitate de procurori de ședință în cauzele respective.
Prima instanță a reținut că astfel după cum rezultă și din conținutul actelor premergătoare efectuate, afirmațiile petiționarului nu au suport probator, fiind doar expresia nemulțumirii subiective a unei persoane care nu a primit satisfacția dorită în fața autorităților judiciare, constatându-se că nu se poate reține în sarcina magistraților judecători și procurori, reclamați de petiționar, săvârșirea vreunei infracțiuni, nemulțumirea petentului față de hotărârile pronunțate de judecători și de concluziile puse de către procurorii de ședință în cauzele respective nu poate duce la concluzia că aceștia și-au încălcat atribuțiile de serviciu.
S-a concluzionat că în mod corect s-a reținut, atât de procurorul care a instrumentat plângerea, cât și de procurorul ierarhic superior acestuia că activitatea desfășurată de magistrații judecători și procurori reclamați nu se circumscrie infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., plângerea petentului fiind nefondată.
Cu privire la recursul declarat în cauză, instanța de control judiciar a constatat că este nefondat; prima instanță, cu respectarea art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., a dat o evaluare proprie, justă, plângerii petentului, rezoluției atacate și materialului dosarului, hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată și în mod just procurorul, în baza verificărilor efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, a apreciat că faptele reclamate nu există în materialitatea lor, spre a fi posibilă angajarea răspunderii penale a persoanelor indicate în plângere. Aceasta deoarece activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrați potrivit prerogativelor funcțiilor deținute, nu poate, prin ea însăși, să constituie infracțiune.
Intimații magistrați s-au limitat la exercitarea legală a atribuțiilor de serviciu, circumscriindu-se strict acestora, împrejurarea că hotărârea pronunțată sau concluziile procurorului de ședință au nemulțumit partea neputând constitui decât, eventual, temei pentru declararea căilor de atac prevăzute de legea procesuală, a căror parcurgere nu poate fi înlocuită de formularea unei plângeri penale, aceasta fiind o instituție juridică distinctă, cu finalitate diferită.
Împotriva acestei decizii petentul a formulat cerere de contestație în anulare, cererea nu a fost motivată.
Analizând cererea de contestație în anulare potrivit dispozițiilor art. 391 C. proc. pen. se constată că aceasta este inadmisibilă, astfel că va fi respinsă pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. raportat la art. 391 C. proc. pen., contestația în anulare, ca și cale extraordinară de atac poate fi formulată pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 386 lit. a) – e) C. proc. pen.
Totodată, legea procesuală reglementează subiecții de drept care au legitimitate procesuală activă (art. 387 C. proc. pen.), termenul de introducere a cererii (art. 388 C. proc. pen.) și instanța competentă a o soluționa (art. 389 C. proc. pen.).
Dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen. prevăd elementele supuse analizei instanței de judecată în examinarea admisibilității în principiu a unei cereri de contestație în anulare, respectiv termenul în care cererea a fost formulată, motivele invocate (care trebuie să se subsumeze celor expres și limitativ prevăzute de lege) și necesitatea depunerii sau invocării de dovezi în sprijinul contestației. Admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare presupune îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., în caz contrar contestația urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.
În cauza dedusă judecății petentul a sesizat instanța cu soluționarea unei cereri de contestație în anulare, fără a invoca și proba, astfel după cum impun dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., motive dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen.
Așa fiind, se constată că, în speță, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., contestația urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul C.I. împotriva Deciziei nr. 270 din 27 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în Dosarul nr. 1337/1/2011.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 iunie 2011.