Asupra recursului de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 838 din 9 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.N.; a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 6 iunie 2011, inculpatul G.N., prin apărător ales, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1602 C.pr.pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis conform Încheierii nr. 759 din 25 mai 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 4374/1/2011.
În motivarea cererii a arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) și (2) C.pr.pen., sens în care pedeapsa stabilită de lege pentru infracțiunea de dare de mită în formă calificată nu depășește 18 ani închisoare, limită maximă permisă de norma procesual penală pentru acordarea liberării provizorii sub control judiciar, iar actele dosarului de urmărire penală nu relevă niciun element din care să rezulte că o dată pus în libertate ar săvârși alte infracțiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, în situația în care acuzațiile se fundamentează doar pe interceptarea și înregistrarea convorbirilor efectuate prin telefon de către inculpatul G.N..
De asemenea, au fost prezentate aspecte din jurisprudența națională și a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a convinge că liberarea provizorie, ca măsură alternativă pentru arestul preventiv, este aptă să garanteze buna desfășurare a procesului penal, cu atât mai mult cu cât legea impune anumite obligații de natură a asigura un control judiciar real.
Și circumstanțele personale, respectiv lipsa antecedentelor penale, absolvent de studii superioare, venituri obținute din activități legale fiind asociat la o societate comercială și unic întreținător al fiului student în Canada și soției aflate în China, lipsită de loc de muncă și cu grave probleme de sănătate, au fost invocate în susținerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Prima instanță, analizând cererea formulată, a reținut următoarele:
Prin Încheierea nr. 759 din 24/25 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, rămasă definitivă prin Încheierea penală nr. 143 din 31 mai 2011 a Completului de 5 Judecători, s-a luat măsura arestării preventive față de inculpatul G.N. sub aspectul infracțiunii de dare de mită în formă continuată prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât la data de 2 iunie 2010, în calitate de comerciant chinez și intermediar vamal care acționa în Portul Constanța Sud Agigea, i-a promis inculpatului P.A.S. că-i va obține o cantitate însemnată de marfă importata din China, pentru a fi comercializata prin magazinele unui prieten al acestuia, urmând ca plata să fie efectuată pe măsură ce produsele erau vândute, primind în schimb de la ofițerul de poliție informații în legătură cu eventuale controale ale autorităților competente și anchete ce ar viza activitatea pe care o desfășoară.
Ulterior, la data de 7 ianuarie 2011 a negociat oferirea unui plic cu bani lucrătorilor vamali de la Biroul Vamal Constanța Sud Agigea, prin intermediul numitului F.P., pentru introducerea în țară a unor containere cu lustre și diverse mărfuri.
Măsura preventivă privativă de libertate s-a fundamentat pe dispozițiile art. 143 C. proc. pen. și art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând suficiente indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul G.N. a comis infracțiunea de dare de mită în formă continuată, infracțiunea sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, precum și probe că lăsarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
Liberarea provizorie sub control judiciar presupune două etape, respectiv una prealabilă a examinării admisibilității în principiu a cererii și cea de a doua care constă în analizarea temeiniciei unei asemenea cereri.
Sub aspectul admisibilității în principiu, s-a constatat că sunt îndeplinite
condițiile de formă cerute de lege, cererea de liberare provizorie sub control judiciar făcută de avocatul ales fiind însușită de inculpatul G.N., aflat sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 25/ U din25 mai 2011 emis de Înalta Curte pentru infracțiunea de dare de mită în formă calificată, infracțiune intenționată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.
Temeinicia cererii se analizează prin prisma dispozițiilor art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. și a oportunității admiterii unei astfel de cereri în raport cu datele care caracterizează persoana inculpatului, stadiul procesului, complexitatea cauzei.
Prima instanță a constatat că, în cauză, actele și lucrările de urmărire penală nu relevă vreo dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul G.N. ar săvârși alte infracțiuni sau ar întreprinde acțiuni de natură a influența probatoriul administrat, în condițiile în care acesta nu e cunoscut cu antecedente penale, a absolvit cursurile unei instituții de învățământ superior, iar până la momentul formulării cererii de liberare provizorie sub control judiciar, probele referitoare la faptele presupus a fi comise (interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice) se aflau în păstrarea organelor judiciare, împrejurare ce înlătură posibilitatea deteriorării sau alterării lor de către orice persoană, nefiind astfel incidente situațiile prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., în care nu poate fi acordată liberarea.
Criteriile ce stau la baza aprecierii primei instanțe se raportează, atât la elementele ce privesc fapta presupus comisă de inculpatul G.N. (gradul de pericol social concret, împrejurările comiterii faptei, urmările produse sau care s-ar fi putut produce), cât și cele ce privesc persoana inculpatului. Aceste criterii consacrate de practică se analizează în mod coroborat pentru a aprecia, în concret, în ce măsură scopul pentru care a fost dispusă măsura arestării preventive (conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) poate fi atins și prin liberarea provizorie a inculpatului.
Inculpatul beneficiază de circumstanțe personale favorabile (necunoscut cu antecedente penale, singurul întreținător al unui fiu student și al soției bolnave, absolvent al unei instituții de studii superioare), însă, aceste aspecte nu pot fi valorificate în mod singular, ci doar prin coroborare cu celelalte criterii.
Natura infracțiunii presupus săvârșită, gradul de pericol social concret al faptei, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și împrejurările comiterii (inculpatul, în calitate de comerciant și intermediar vamal, a oferit în două rânduri foloase necuvenite unui ofițer de poliție și lucrătorilor vamali, în schimb obținând date necesare în desfășurarea de activități ilicite), frecvența pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracțiune și urmările negative pe care le produce contribuind la amplificarea fenomenului de criminalitate transfrontalieră și implicit la diminuarea credibilității instituțiilor statului unde sunt încadrați cei cărora le-a oferit foloase necuvenite, cât și stadiul actual al cercetărilor, au condus prima instanță la concluzia că nu se impune, în acest moment procesual, lăsarea în libertate a inculpatului G.N..
Scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului G.N. (prin prisma dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) nu poate fi atins în cauză prin punerea acestuia în libertate provizorie, un argument în plus în acest sens constituindu-l și timpul scurs de la momentul luării arestării preventive (de nici 20 zile).
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul.
Amplele concluzii ale apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului, precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. 3 C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează:
Liberarea provizorie, deși nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, o instituție destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligații sau de restricții ale libertății), scopul urmărit prin ambele măsuri – chiar dacă sunt de natură diferită – fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului, respectiv, a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea, față de inculpat, a măsurii arestării preventive.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune” corelate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie îndeplinite trei condiții, două pozitive și una negativă.
Prima condiție pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie (indiferent de modalitate) este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiție pozitivă, vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.
Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care lege prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.
Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte”.
Îndeplinirea condițiilor sus-menționate nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație – concluzie ce se desprinde din art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. - care prevede „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda.”, instanța de judecată având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen. nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.
Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înțelege sensul dispozițiilor legale sus-menționate, în jurisprudența sa, instanța europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare. Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus, în mod rezonabil, unei persoane prezumată nevinovată.
Cu valoare de principiu, instanța europeană a decis că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 din Convenție este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. A mai stabilit Curtea că, gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest, în condițiile în care durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.
Raportând dispozițiile cuprinse în legea națională (art. 1602 și urm. C. proc. pen.) corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenție, la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că în acest moment, un control judiciar instituit în sarcina inculpatului G.N. ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum este definit de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. și că, se impune menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că, prin încheierea din Camera de consiliu nr. 759 din 24/25 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4374/1/2011, (definitivă prin Încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 4454/1/2011, prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat), Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus în baza art. 1491 raportat la art. 143, art. 148 alin. 1 lit. f) și art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului G.N. pe o durată de 29 de zile, de la data încarcerării.
Temeiurile de drept ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului le-au constituit dispozițiile art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., judecătorul fondului reținând că există probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care s-a cerut arestarea preventivă și că lăsarea lui în liberate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică (condiții prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc. pen.).
Înalta Curte apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată, chiar și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituție nu menționează expres, condiția referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate - condiție cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - și care a constituit temei legal ce a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
La analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar trebuie avute în vedere natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat și împrejurarea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică, iar nu numai datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului și care ar justifica admiterea cererii.
Astfel, natura infracțiunilor presupus a fi săvârșite, gradul de pericol social concret al faptei, modalitățile și împrejurările comiterii (inculpatul, în calitate de comerciant și intermediar vamal a oferit în două rânduri foloase necuvenite unui ofițer de poliție și lucrătorilor vamali, în schimb obținând date necesare în desfășurarea activității ilicite), urmările negative pe care le produce contribuind la amplificarea fenomenului de criminalitate transfrontalieră și implicit la diminuarea credibilității instituțiilor statului, sunt argumente pentru care Înalta Curte apreciază că nu se impune lăsarea în libertate a inculpatului G.N..
A analiza instituția liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare la condițiile limitativ prevăzute în art. 1602 C. proc. pen. și la datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului, ar însemna ignorarea dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între care și acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal.
Totodată, analizând numai condițile menționate de art. 1602 C. proc. pen. se poate ajunge la punerea în libertate a unei persoane care, în raport cu infracțiunile grave pentru care este cercetată, cu modalitatea concretă în care s-a reținut că au fost comise și de urmările produse, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, cel puțin la acest moment procesual.
Referitor la critica privind lipsa probelor care să ducă la concluzia comiterii de către inculpat a faptelor care îi sunt imputate, Înalta Curte o apreciază ca nefondată, având în vedere stadiul procesual în care se află cauza, dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenția permițând desfășurarea normală a acesteia ( cauza Ciraklar vs Turcia ).
Așa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată, motivele de recurs invocate fiind nefondate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare statului, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.
Onorariul interpretului de limba chineză se va plăti din fondul Înaltei Curții de Casație și Justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu opinia majoritară:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.N. împotriva încheierii nr. 838 din 9 iunie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4784/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Onorariul interpretului de limba chineză se va plăti din fondul Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 iunie 2011.