Asupra recursului de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 887 din 17 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost admisă cererea formulată de inculpatul B.L.C. și s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a acestuia.
S-a dispus ca pe timpul liberării provizorii sub control judiciar inculpatul să respecte obligațiile prevăzute de art. 1602 alin. 3 C. proc. pen., respectiv:
a)să nu depășească limita teritorială a țării fără încuviințarea instanței;
b)să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
c)să se prezinte la secția de poliție în a cărei rază teritorială locuiește inculpatul, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție;
d)să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței;
e)să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.
Conform art. 1602 alin. (32) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului că în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care-i revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive.
S-a dispus punerea în libertate a inculpatului B.L.C. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 15/ U din 25 mai 2011 emis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, dacă nu este arestat în altă cauză.
Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 10 iunie 2011, inculpatul B.L.C. a solicitat, în temeiul art. 1602 și urm. C. proc. pen., liberarea sa sub control judiciar.
În dezvoltarea cererii, inculpatul a arătat că prin rezoluția nr. 160/ P din 20 mai 2011 s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa, alături de alte persoane, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003, constând în aceea că ar fi inițiat și constituit un grup infracțional organizat, fără să se arate, în concret, în ce anume constă fapta.
Susține inculpatul că din probele administrate în cauză nu rezultă că ar fi avut un rol prestabilit, cu sarcini precise și nu rezultă o continuitate cu privire Ia activitatea sa în acel grup, așa cum prevede Legea nr. 39/2003. Deși a fost urmărit și i s-au interceptat convorbirile telefonice și cele purtate în mediul ambiental timp de mai multe luni - arată inculpatul - în sprijinul acuzațiilor ce i se aduc sunt invocate doar convorbirile pe care le-a purtat în zilele de 19 octombrie 2010 și 24 decembrie 2010 din care, însă, nu rezultă săvârșirea vreunei infracțiuni, fiind vorba de probleme obișnuite de serviciu, dezvoltând în continuare argumentele care susțin, în opinia sa, această apărare.
Cu privire la cererea de liberare sub control judiciar inculpatul a susținut că cererea este nu numai admisibilă în principiu, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen., ci și întemeiată, arătând că la dosarul cauzei nu există date din care să rezulte că va încerca să comită alte fapte, iar în raport cu stadiul actual al cercetărilor, nu poate influența buna desfășurare a procesului penal, făcând referire și la circumstanțele sale personale favorabile.
Examinând actele și lucrările dosarului, prima instanță a constatat că măsura arestării preventive a inculpatului B.L.C. a fost dispusă pe o durată de 29 de zile prin încheierea nr. 759 din 24/25 mai 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003.
În fapt, s-a reținut că inculpatul, în calitate de adjunct al șefului Biroului Vamal Constanța Sud Agigea, în perioada 2010 - 2011 a inițiat și constituit un grup infracțional organizat.
În concret, s-a arătat că la data de 19 noiembrie 2010 orele 14:09:35, inculpatul B.L.C. a intervenit pe lângă inculpatul T.D.I.pentru rezolvarea unei operațiuni vamale pentru o persoană cunoscută acestuia.
La data de 24 decembrie 2010, inculpatul C.S. i-a anunțat pe unii membri ai grupului infracțional organizat, printre care inculpatul T.D.I., care l-a anunțat, la rândul său, pe inculpatul B.L.C. , adjunct al șefului Biroului Vamal Constanța Sud Agigea, că intenționează să se retragă din grup, din cauza dizidentelor interne.
La data de 24 decembrie 2010 (orele 13:06:49), în cursul unei discuții purtate cu inculpatul T.D.I., B.L.C. și-a exprimat temerile legate de scindarea grupului infracțional organizat, ca urmare a atitudinii dizidente a inculpatului C.S., materializată în trimiterea unei brigăzi de control la Biroul Vamal Constanța Sud Agigea.
La data de 24 decembrie 2010 (orele 13:54:50), inculpatul B.L.C. , într-o nouă discuție purtată cu inculpatul T.D.I., s-a referit pe larg la posibilitatea scindării grupului infracțional organizat.
Inculpatul B.L.C. a primit un aparat telefonic special, dotat cu o cartelă nouă, de la membrii grupului infracțional, schimbat periodic, pentru a comunica direct cu aceștia, în special cu inculpații Bogatu Eugen și T.D.I..
La data de 27 decembrie 2010 (orele 20:00:45), inculpatul B.L.C. îi relatează inculpatului T.D.I.că a discutat personal cu C.S. pentru aplanarea diferendelor apărute în interiorul grupului infracțional organizat.
Judecătorul care a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.L.C. (alături de alți 27 de inculpați) a apreciat că sunt indicii temeinice că acesta a comis fapta pentru care este cercetat și că este incident cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege fiind mai mare de 4 ani și existând probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică.
În baza acestei încheieri a fost emis mandatul de arestare preventivă nr. 15/U din 25 mai 2011.
Prin Încheierea nr. 143 din 31 mai 2011, pronunțată în Dosarul nr. 4454/1/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a respins, ca nefondate recursurile declarate de inculpați, inclusiv de inculpatul B.L.C. , împotriva încheierii de arestare preventivă din 25 mai 2011.
La data de 14 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis cererea inculpatului B.L.C. de revocare a măsurii arestării preventive, apreciind că din datele existente în cauză până la acest moment procesual nu rezultă că acesta a comis infracțiunea de care este acuzat.
Întrucât încheierea menționată nu era definitivă, inculpatul B.L.C. și-a susținut la termenul din 16 iunie 2011 cererea de liberare provizorie sub control judiciar.
Cu privire la această cerere, prima instanță a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii formulate de inculpat, atât condiția pozitivă prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., cât și cerințele negative prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.
În ceea ce privește prima condiție, referitoare la cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege, prima instanță a constatat că infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 pentru care este cercetat inculpatul este sancționată cu închisoare de la 5 la 20 de ani, așadar o limită maximă mai mare decât cea de 18 ani închisoare prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.
Însă, pornind de la dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 conform cărora pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat, prin Decizia nr. VII/2009 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, a statuat că cererile de liberare sub control judiciar sau sub cauțiune sunt admisibile în ipoteza săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat nu depășește 18 ani.
Or, în speță, potrivit actelor dosarului de urmărire penală, infracțiunile ce ar intra în scopul grupului infracțional organizat sunt infracțiuni de corupție pentru care legea prevede pedepse cu închisoarea sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatului B.L.C. este admisibilă.
De asemenea, prima instanță a constatat că sunt îndeplinite și condițiile negative cerute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. conform cărora „liberarea provizorie nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte"
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, prima instanță a constatat că circumstanțele cauzei nu oferă indicii pe care să se întemeieze în mod rezonabil aprecierea că, lăsat în libertate, inculpatul ar întreprinde acte de natură a influența bunul mers al procesului penal sau că există pericolul de săvârșire a altor infracțiuni.
În aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în absența unor criterii legale, Înalta Curte consideră că trebuie să se raporteze, atât la elemente care țin de circumstanțele concrete ale cauzei, cât și la datele care circumstanțiază persoana inculpatului.
Fapta pentru care este cercetat inculpatul - inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat - este deosebit de gravă, dar prima instanță a constatat fragilitatea probelor/ indiciilor invocate în susținerea învinuirii (o convorbire telefonică din data de 24 noiembrie 2010 și câteva convorbiri telefonice din 24 decembrie 2010 pe care le-ar fi purtat inculpatul B.L.C. cu alte persoane, din care cu greu s-ar putea trage concluzia implicării acestuia într-o activitate infracțională).
Pe de altă parte, natura, gravitatea și efectele faptei nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al liberării provizorii, în lipsa unor elemente capabile să demonstreze că eliberarea acestuia ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice or, în speță, acuzarea nu a indicat asemenea date, iar existenta lor nu este susținută nici de actele dosarului.
A considera că o persoană acuzată de o faptă de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv și menținută în această stare până la soluționarea fondului cauzei, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar scopului instituției liberării provizorii sub control judiciar, așa cum este reglementată în art. 1601 și 1602 C. proc. pen.
Art. 136 alin. (1) C. proc. pen., prevede că în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detenție pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua față de acesta una din măsurile preventive: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, arestarea preventivă.
Potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
Pe de altă parte, regula respectării libertății individuale stabilită în art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, consacrată și de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite derogări numai în cazuri excepționale care reclamă protejarea interesului public.
Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni nu poate constitui un motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie decât dacă indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate, ordinea publică ar fi realmente amenințată. Or, în speță, asemenea indicii nu există.
Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.
Sub un alt aspect, o mare pondere în aprecierea temeinicei unei cereri de liberare provizorie trebuie să o aibă datele care țin de persoana inculpatului.
În acest sens, jurisprudența CEDO a statuat că pericolul pe care îl prezintă inculpatul și care i-ar atrage starea de detenție provizorie nu trebuie apreciat numai pe baza gravității faptei, a sancțiunilor penale și a celor civile care îl amenință pe inculpat și că în cauză intervin și alte circumstanțe cum ar fi: caracterul inculpatului, moralitatea sa, domiciliul, profesia, resursele materiale, legătura cu familia (cauza Neumaister c. Austriei).
Or, inculpatul B.L.C. are un domiciliu stabil, are familie organizata, doi copii minori în întreținere, nu are antecedente penale, este absolvent de studii superioare, are resurse financiare.
Prima instanță a apreciat că nu poate fi reținut ca un argument întemeiat pentru respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar faptul că a trecut un timp scurt de la data luării măsurii arestării preventive întrucât inculpatul are dreptul, conferit de art. 1601 C. proc. pen. ca și de art. 23 alin. (7) din Constituția României, de a formula o asemenea cerere pe tot parcursul procesului penal.
În condițiile arătate, prima instanță a apreciat că scopul măsurilor preventive - așa cum este definit de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. - poate fi realizat și prin liberarea provizorie a inculpatului, cu impunerea unui control judiciar care presupune respectarea condițiilor restrictive de drepturi ce vor fi stabilite de instanță.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează:
Dispozițiile art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. prevăd condițiile concrete în care liberarea provizorie sub control judiciar poate fi acordată:
Liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni, sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării luate față de învinuit sau inculpat.
Raportând considerațiile teoretice expuse cauzei concrete deduse judecății, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin Încheierea nr. 154 din 21 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 5137/1/2011, inculpatul B.L.C. a fost pus în stare de libertate.
În această situație nu este îndeplinită condiția preexistenței măsurii arestării preventive a inculpatului, așa cum prevăd dispozițiile art. 1601 C. proc. pen.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție va fi respins, ca nefondat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B.L.C. , până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul De Pe Lângă Înalta Curte De Casație Și Justiție, D.N.A., împotriva Încheierii nr. 887 din 17 iunie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4937/1/2011.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B.L.C. , până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 iunie 2011.