Asupra recursului de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 931 din 23 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.M.; a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 6 iunie 2011, inculpatul C.M., prin apărător ales, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1602 C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis conform Încheierii nr. 759 din 25 mai 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 4374/1/2011.
În motivarea cererii a arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen., sens în care pedeapsa stabilită de lege pentru infracțiunile de complicitate la dare și luare de mită în formă calificată și cea de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat nu depășește 18 ani închisoare, limită maximă permisă de norma procesual penală pentru acordarea liberării provizorii sub control judiciar, iar actele dosarului de urmărire penală nu relevă niciun element din care să rezulte că o dată pus în libertate ar săvârși alte infracțiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, în situația în care nu se întrevede efectuarea altor mijloace de probă decât cele existente deja la dosar.
De asemenea, au fost prezentate aspecte din jurisprudența națională și a C.E.D.O. pentru a convinge că liberarea provizorie, ca măsură alternativă pentru arestul preventiv, este aptă să garanteze buna desfășurare a procesului penal, cu atât mai mult cu cât legea impune anumite obligații de natură a asigura un control judiciar real.
Și circumstanțele personale, respectiv lipsa antecedentelor penale, venituri obținute din activități legale fiind administrator la o societate de transport, stabilirea datei pentru căsătoria civilă și pentru organizarea petrecerii de sărbătorire a acestui eveniment, au fost invocate în susținerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
În final, s-a susținut că, deși liberarea provizorie sub control judiciar nu este un drept, ci o vocație a inculpatului, natura și gravitatea infracțiunilor nu sunt prin ele însele motiv de respingere a cererii, întrucât reglementarea relevă voința legiuitorului de a permite acces la această instituție și celor cercetați pentru infracțiuni grave, dat fiind limita de pedeapsă de 18 ani închisoare stabilită de norma procesual penală.
Prima instanță, analizând cererea formulată, a reținut următoarele:
Prin Încheierea nr. 759 din 24 - 25 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, rămasă definitivă prin încheierea penală nr. 143 din 31 mai 2011 a Completului de 5 Judecători, s-a luat măsura arestării preventive față de inculpatul C.M. sub aspectul infracțiunilor de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, complicitate la dare de mită în formă continuată prevăzută de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și complicitate la luare de mită în formă continuată prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât, în perioada 27 octombrie 2010 - 3 martie 2011, împreună cu inculpatul Ț.V. au negociat cu lucrătorii vamali sumele pe care urmau aceștia să le primească de la comercianți sau au cerut de la importatori diferite foloase necuvenite pentru vameși în vederea introducerii în țară de mărfuri contrafăcute sau nedeclarate la vamă.
De asemenea, la data de 2 octombrie 2010 i-a promis suma de 500 de dolari S.U.A. inculpatului Ț.V. pentru a fi plătită lucrătorilor vamali în schimbul permiterii intrării în țară și acordării liberului de vamă pentru un container cu mărfuri.
Măsura preventivă privativă de libertate s-a fundamentat pe dispozițiile art. 143 C. proc. pen. și art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând suficiente indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul C.M. a comis infracțiunile de complicitate la dare și luare de mită în formă calificată și continuată și cea de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat, infracțiuni sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, precum și probe că lăsarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordine publică.
Liberarea provizorie sub control judiciar presupune două etape, respectiv una prealabilă a examinării admisibilității în principiu a cererii și cea de a doua care constă în analizarea temeiniciei unei asemenea cereri.
Sub aspectul admisibilității în principiu, s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile de formă cerute de lege, cererea de liberare provizorie sub control judiciar făcută de avocatul ales fiind însușită de inculpatul C.M., aflat sub puterea mandatului de arestare preventivă 25 mai 2011 emis de Înalta Curte pentru infracțiunile de complicitate la dare și luare de mită în formă calificată și continuată și cea de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat, infracțiuni intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.
Temeinicia cererii se analizează prin prisma dispozițiilor art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. și a oportunității admiterii unei astfel de cereri în raport de datele care caracterizează persoana inculpatului, stadiul procesului, complexitatea cauzei.
Prima instanță a constatat că, în cauză, actele și lucrările de urmărire penală nu relevă vreo dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul C.M. ar săvârși alte infracțiuni sau ar întreprinde acțiuni de natură a influența probatoriul administrat, în condițiile în care acesta nu e cunoscut cu antecedente penale și urmează să își întemeieze o familie, iar până la momentul formulării cererii de liberare provizorie sub control judiciar, probele referitoare la faptele presupus a fi comise (interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice) se aflau în păstrarea organelor judiciare, împrejurare ce înlătură posibilitatea deteriorării sau alterării lor de către orice persoană, nefiind astfel incidente situațiile prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., în care nu poate fi acordată liberarea.
Criteriile ce stau la baza aprecierii primei instanțe se raportează, atât la elementele ce privesc fapta presupus comisă de inculpatul C.M. (gradul de pericol social concret, împrejurările comiterii faptei, urmările produse sau care s-ar fi putut produce), cât și cele ce privesc persoana inculpatului. Aceste criterii consacrate de practică se analizează în mod coroborat pentru a aprecia, în concret, în ce măsură scopul pentru care a fost dispusă măsura arestării preventive (conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) poate fi atins și prin liberarea provizorie a inculpatului.
Prima instanță a reținut că inculpatul beneficiază de circumstanțe personale favorabile (necunoscut cu antecedente penale, urmând să își întemeieze o familie), însă, așa cum s-a arătat mai sus, aceste aspecte nu pot fi valorificate în mod singular, ci doar prin coroborare cu celelalte criterii.
Natura infracțiunii presupus săvârșită, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și împrejurările comiterii (inculpatul, în mai multe rânduri, în calitate de transportator, a indicat importatorilor cuantumul sumelor de bani ce trebuiau date lucrătorilor vamali, a negociat cu aceștia oferirea de foloase necuvenite de către comercianți sau a promis oferirea de astfel de foloase, pentru a intra în țară mărfuri contrafăcute sau nedeclarate la vamă), frecvența pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracțiuni și urmările negative pe care le produce contribuind la amplificarea fenomenului de criminalitate transfrontalieră și implicit la diminuarea credibilității instituțiilor statului unde sunt încadrați cei cărora le-a oferit foloase necuvenite, cât și stadiul actual al cercetărilor, au condus prima instanță la concluzia că nu se impune, în acest moment procesual, lăsarea în libertate a acestuia.
Scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului C.M. (prin prisma dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) nu poate fi atins în cauză prin punerea acestuia în libertate provizorie, un argument în plus în acest sens constituindu-l și timpul scurs de la momentul luării arestării preventive (o lună).
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul.
Amplele concluzii ale apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului, precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează:
Liberarea provizorie, deși nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, o instituție destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligații sau de restricții ale libertății), scopul urmărit prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului, respectiv, a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea, față de inculpat, a măsurii arestării preventive.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune” corelate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie îndeplinite trei condiții, două pozitive și una negativă.
Prima condiție pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie (indiferent de modalitate) este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiție pozitivă, vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.
Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care lege prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.
Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte”.
Îndeplinirea condițiilor sus-menționate nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație – concluzie ce se desprinde din art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. - care prevede „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda...”, instanța de judecată având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen. nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.
Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înțelege sensul dispozițiilor legale sus-menționate, în jurisprudența sa, instanța europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare. Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus, în mod rezonabil, unei persoane prezumată nevinovată.
Cu valoare de principiu, instanța europeană a decis că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenție este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. A mai stabilit Curtea că, gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest, în condițiile în care durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.
Raportând dispozițiile cuprinse în legea națională (art. 1602 și urm. C. proc. pen.) corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenție, la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că în acest moment, un control judiciar instituit în sarcina inculpatului C.M. ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum este definit de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. și că, se impune menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că, prin încheierea din Camera de consiliu nr. 759 din 24 - 25 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4374/1/2011, (definitivă prin Încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 4454/1/2011, prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat), Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus în baza art. 1491 raportat la art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f) și art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului C.M. pe o durată de 29 de zile, de la data încarcerării.
Temeiurile de drept ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului le-au constituit dispozițiile art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., judecătorul fondului reținând că există probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care s-a cerut arestarea preventivă și că lăsarea lui în liberate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică (condiții prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc. pen.).
Înalta Curte apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată, chiar și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituție nu menționează expres, condiția referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate - condiție cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - și care a constituit temei legal ce a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
La analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar trebuie avute în vedere natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat și împrejurarea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică, iar nu numai datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului și care ar justifica admiterea cererii.
Astfel, natura infracțiunilor presupus a fi săvârșite, gradul de pericol social concret al faptei, modalitățile și împrejurările comiterii (inculpatul, în mai multe rânduri, în calitate de transportator, a indicat importatorilor cuantumul sumelor de bani ce trebuiau date lucrătorilor vamali, a negociat cu aceștia oferirea de foloase necuvenite de către comercianți sau a promis oferirea de astfel de foloase, pentru a intra în țară mărfuri contrafăcute sau nedeclarate la vamă), urmările negative pe care le produce contribuind la amplificarea fenomenului de criminalitate transfrontalieră și implicit la diminuarea credibilității instituțiilor statului, sunt argumente pentru care Înalta Curte apreciază că nu se impune lăsarea în libertate a inculpatului C.M.
A analiza instituția liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare la condițiile limitativ prevăzute în art. 1602 C. proc. pen. și la datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului (necunoscut cu antecedente penale, urmând să își întemeieze o familie), ar însemna ignorarea dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între care și acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal.
Totodată, analizând numai condițiile menționate de art. 1602 C. proc. pen. se poate ajunge la punerea în libertate a unei persoane care, în raport cu infracțiunile grave pentru care este cercetată, cu modalitatea concretă în care s-a reținut că au fost comise și cu urmările produse, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, cel puțin la acest moment procesual.
Referitor la critica privind lipsa probelor care să ducă la concluzia comiterii de către inculpat a faptelor care îi sunt imputate, Înalta Curte de Casație și Justiție o apreciază ca nefondată, având în vedere stadiul procesual în care se află cauza, dar și jurisprudența C.E.D.O., potrivit căreia, pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenția permițând desfășurarea normală a acesteia (cauza C. vs Turcia).
Așa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată, motivele de recurs invocate fiind nefondate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare statului, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu opinia majoritară:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M. împotriva Încheierii nr. 931 din 23 iunie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4767/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 iunie 2011.
OPINIE SEPARATĂ
În opinia separată, recursul declarat de inculpatul C.M. și, respectiv, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de acesta, ar fi trebuit admise pentru următoarele motive:
1. Cadrul procesual intern este dat de art. 136 alin. (2), art. 1601 și următoarele din C. proc. pen. și art. 23 alin. (10) din Constituția României;
2. Cadrul procesual intern este completat de instrumente juridice europene cum ar fi art. 5 paragraful 1 și 3 din C.E.D.O., Carta verde privind aplicarea legislației U.E. referitoare la detenție în cadrul justiției penale, elaborată de Comisia Europeană - COM (2011) 327 final, din data de 14 iunie 2011, recomandările Comitetului de Miniștri REC (2006) 2, REC (99) 22 și, mai ales, REC (2006) 13;
3. În sfârșit, cadrul procesual este configurat și de jurisprudența C.E.D.O. în materia plasării în arest a acuzatului, atât în cauzele contra României, cât și în cauze contra altor state.
Opinia separată a observat, printre altele, hotărârea C.E.D.O. în cauza Calmanovici contra România, din data de 1 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 283 din data de 30 aprilie 2009 (paragrafele 90-102).
Din examinarea cadrului stabilit de instrumentele juridice europene, precum și de jurisprudența C.E.D.O., rezultă următoarele principii în materia plasării și menținerii acuzatului în stare de arest:
„Există o prezumție în favoarea eliberării. Așa cum Curtea a indicat în cauza Neumeister împotriva Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, pag. 37, paragraful 4), partea a doua a art. 5 alin. 3 nu oferă autorităților judiciare o opțiune între judecarea într-un termen rezonabil și eliberarea provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie să fie considerată nevinovată și dispoziția analizată are drept obiect principal impunerea eliberării provizorii imediat ce temeiul menținerii detenției încetează. Continuarea detenției nu se justifică deci într-o anumită speță decât dacă indicii concrete demonstrează o cerință veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale stabilită la art. 5 din Convenție (a se vedea, printre altele, M.K. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 543/03, paragrafele 41-42, CEHR 2006). în principal pe baza motivelor ce figurează în hotărârile pronunțate de instanțele interne în această privință, precum și a faptelor necontroversate indicate de interesat în căile sale de atac, Curtea trebuie să stabilească dacă a avut loc sau nu încălcarea art. 5 alin. (3) din Convenție (Labita, citată anterior, paragraful 152 in fine).
Curtea reamintește că nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei unei detenții (P. împotriva Georgiei, nr. 30779/04, paragraful 62, 6 noiembrie 2007). în această privință, art. 5 alin. (3) din Convenție nu poate fi interpretat ca permițând necondiționat arestarea preventivă atâta vreme cât nu depășește o anumită durată. Orice menținere în stare de arest preventiv a unui acuzat, chiar și pentru o durată scurtă, trebuie justificată în mod convingător de autorități (a se vedea, printre altele, C. împotriva Bulgariei, nr. 38822/97, paragraful 66, CEDH 2003-I și M. împotriva Moldovei, nr. 42440/06, paragraful 41, 6 noiembrie 2007).
În jurisprudenta sa, Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (S. împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, paragraful 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (W. împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, paragraful 14), să comită noi infracțiuni (M. împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, paragraful 9) sau să tulbure ordinea publică (L. împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, paragraful 51 și H. împotriva Olandei (Hotărârea nr. 43701/04 din 5 iulie 2007).
Pericolul de a împiedica buna derulare a procesului penal nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (B. împotriva Moldovei, nr. 9190/03, paragraful 59, 4 octombrie 2005). La fel se întâmplă în cazul tulburărilor aduse ordinii publice: dacă un asemenea motiv poate fi luat în calcul potrivit art. 5 în circumstanțe excepționale și în măsura în care dreptul intern recunoaște această noțiune, acesta nu poate fi considerat relevant și suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că eliberarea deținutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier, paragraful 51)" - hotărârea C. contra România, anterior menționată.
Toate aceste principii de drept european, relevate și de jurisprudenta C.E.D.O., sunt regăsite în dreptul intern, acesta fiind compatibil și în acord cu standardul european.
Astfel, potrivit art. 23 alin. (10) din Constituția României „Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune".
Instituția liberării provizorii este reglementată prin dispozițiile art. 1601 și urm. din C. proc. pen., după ce - în art. 136 alin. (2) C. proc. pen. - se arată că „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune”.
În consecință, liberarea provizorie este concepută de legea fundamentală, dar și de legiuitor, ca un „substitut" al altor măsuri preventive, inclusiv al măsurii arestării.
Formularea unei cereri de liberare provizorie este condiționată, așa cum rezultă din chiar denumirea instituției, de luarea prealabilă a măsurii arestării, și nu presupune încetarea sau schimbarea temeiurilor care au impus luarea măsurii arestării deoarece, în aceste ipoteze, devin incidente alte instituții de drept procesual penal - revocarea arestării sau înlocuirea arestării (art. 139 C. proc. pen.).
Că legea internă este în acord cu standardul european în materia liberării provizorii o demonstrează dispozițiile art. 1602 C. proc. pen.:
a) Astfel, în primul aliniat se prevede regula generală care răspunde principiului jurisprudenței C.E.D.O. potrivit căruia „există o prezumție în favoarea liberării provizorii" - acesta se poate acorda în cazul tuturor infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.
b) În aliniatul al doilea, tocmai pentru a sublinia regula generală, se prevăd unele situații de excepție care, de drept, nu permit liberarea provizorie sub control judiciar - „Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".
Rezultă că, în cazul formulării unei cereri de liberare provizorie, pentru a înlătura aplicarea regulii generale instituită de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., organele judiciare trebuie să motiveze existența unuia dintre cazurile prevăzute expres și limitativ în art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.
întrucât conform principiului potrivit căruia „nu starea de libertate trebuie motivată, ci numai starea de arest", actele și lucrările dosarului trebuie să justifice necesitatea respingerii cererii de liberare provizorie și, deci, necesitatea menținerii stării de arest a acuzatului.
Sub acest aspect, din actele și lucrările dosarului rezultă următoarele:
I) în propunerea de arestare preventivă a inculpaților, se menționează presupusa existență a unui grup infracțional organizat pe 6 paliere, după cum urmează:
„a) Palierul de conducere și control: B.E. și P.A.C.;
b) Palierul de protecție externă: M.L. și B.M.;
c) Palierul de comandă și coordonare la nivelul sistemului vamal: C.S., D.L.A., B.L., O.C.C. și S.I.;
d) Palierul de execuție la nivelul sistemului vamal: M.A., R.V., D.I.D., R.M.I., G.N., H.J., T.H.D.;
e) Palierul de execuție - comisionari vamali și angajați ai comisionarilor vamali: T.D.I., Ț.V., B.S., I.M.I., L.P., O.M., H.L., C.M., Z.R., D.I.;
f) Palierul de execuție - intermediari vamali, oameni de afaceri, persoane fizice: E.H.A., A.N.A.R.B.M., R.M., C.L., A.A., D.M., C.M., L.S., Z.Q., G.N., N.J.".
II) Prin Încheierea nr. 759 din 24-25 mai 2011 a Secției penale a Înaltei Curți, a fost admisă propunerea Ministerului Public și s-a dispus arestarea pe 29 de zile a unui număr de 28 inculpați, definitivă prin Încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 a Completului de 5 judecători al Înaltei Curți.
Ulterior, prin Încheierea nr. 888 din 18 iunie 2011 a Secției penale a Înaltei Curți, a fost admisă propunerea Ministerului Public și, în consecință, a fost prelungită durata arestării preventive a celor 28 de inculpați pentru o perioadă de 30 de zile.
Prin Încheierea nr. 154 din 21 iunie 2011 a Completului de 5 judecători al Înaltei Curți au fost admise 4 recursuri, casată încheierea și respinsă propunerea Ministerului Public de prelungire a arestării pentru 4 inculpați - B.L.C., M.L., P.A.S. și P.C., aceștia fiind eliberați sub condiția luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile, prin aceeași încheiere fiind respinse celelalte recursuri ale inculpaților.
III) potrivit actelor de urmărire penală, inculpatul C.M. este cercetat pentru presupusa săvârșire a următoarelor infracțiuni:
I. Infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003, constând în faptul că a aderat și sprijinit un grup infracțional organizat.
II. Complicitate la infracțiunea de dare de mită și, respectiv, complicitate la infracțiunea de luare de mită, prev. și ped. de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 pct. 1 C. pen. și art. 6 și art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea disp. art. 41 alin. (2) C. pen. și, respectiv, art. 26 C. pen. rap. la art. 254 pct. 1 și 2 C. pen. și art. 6 și art. 7 pct. 1 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea disp. art. 41 alin. (2) C. pen., faptele presupus a fi fost săvârșite constând în următoarele:
1. La data de 27 octombrie 2010 (orele 15:14:07), inculpatul M.C. împreună cu inculpatul Ț.V. au convenit să îi ceară unui client al firmei de comisionariat vamal, identificat sub numele de „M." o sumă de bani, definită codat ca „doi..jumate", cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la Biroul vamal Constanța – Sud Agigea pentru a permite intrarea în țară a unui container conținând, în plus față de marfa declarată, o cantitate de două tone (respectiv 3.240 de perechi) de papuci de casă.
2. La data de 16 decembrie 2010 (orele 16:11:03), inculpatul Ț.V. a stabilit cu inculpatul M.C. să negocieze cu lucrătorii vamali din cadrul Biroul vamal Constanța – Sud Agigea, printre care și inculpatul M.A., plata unei sume de bani nedeterminate, cu titlu de mită pentru introducerea în țară a unui container conținând jumătate -fasole și jumătate piese de automobil - faruri, tobe de eșapament, etc. nedeclarate la vamă.
3. La data de 28 ianuarie 2011, (orele 17:55:49), inculpatul M.C. I-a informat pe inculpatul Ț.V. că un lucrător vamal de la Biroul vamal Constanța - Sud Agigea i-a pretins suma de 2. 500 dolari S.U.A. pentru a permite intrarea în țară a unui container cu mărfuri, ce conțineau, după caz, mărfuri contrafăcute sau mărfuri în plus față de cele declarate.
4. La data de 3 martie 2011, inculpații Ț.V. și M.C. s-au pus de acord asupra modului în care să intervină pe lângă lucrătorii vamali și comisarii Gărzii Financiare Ilfov, în situația unui container cu mărfuri diverse procesat în vama Constanța - Sud Agigea de antementionatul comisionar vamal. Respectivul container a fost interceptat de către doi ofițeri de poliție judiciară din cadrul I.G.P.F. la complexul de depozite din Dobroiești. Formal, importul era efectuat de SC M.G.I. SRL, avându-l ca administrator pe cetățeanul chinez C.Y. Mărfurile din containerul respectiv conțineau, printre altele jucării contrafăcute, marca „M.B.", iar restul mărfurilor erau cantitativ mult superioare față de cele declarate înaintea organelor vamale, prejudiciul înregistrat de bugetul de stat ca urmare a acestui import fiind de: 232.186,21 lei.
III. Infracțiunea de dare de mită, prevăzută și pedepsită de art. 255 pct. 1 C. pen. raportat la art. 6 și 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000. La data de 2 decembrie 2010, inculpatul C.M. i-a promis suma de 500 dolari S.U.A. inculpatului Ț.V. pentru ca acesta din urmă să o plătească cu titlu de mită lucrătorilor vamali de la Biroul vamal Constanța - Sud Agigea în schimbul permiterii introducerii în țară și a acordării liberului de vamă în cazul unui container cu mărfuri.
IV) Se constată că inculpatul C.M. face parte, potrivit organelor de urmărire penală, din penultimul palier al presupusului grup infracțional.
Or, așa cum s-a menționat, sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, inculpatul este situat de organele de urmărire penală la penultimul palier al presupusului grup infracțional, iar sub aspectul presupuselor infracțiuni de corupție aceasta constau în „darea de mită" (art. 255 alin. (1) C. pen.) sub forma „promisiunii" și, respectiv, din acte materiale sub forma complicității la „luare de mită” sau "dare de mită” („au convenit să ceară o sumă de bani", „au convenit să negocieze o sumă de bani", „s-au pus de acord asupra modului în care să intervină", „a informat că un lucrător i-a pretins suma de 2.500 dolari S.U.A.”).
Fără a nega gravitatea presupuselor acte materiale de dare de mită, cele mai multe sub forma complicității, aceasta este, oricum, situată sub cea a presupuselor acte materiale de luare de mită săvârșite de persoane îndeplinind anumite funcții publice.
V) La data soluționării prezentului recurs - prin neluarea măsurii arestării, ori prin punerea în libertate ulterior luării măsurii arestării - se aflau în stare de libertate unii coinculpați menționați la palierele superioare ale presupusului grup infracțional (palierul nr. 2 de protecție externă, palierul nr. 3 de comandă și coordonare la nivelul sistemului vamal).
Este adevărat că, în principiu, chiar în cadrul aceleiași cauze penale, este posibilă luarea unor măsuri preventive diferite, în funcție de situația personală a fiecărui coinculpat (număr de fapte presupus a fi fost săvârșite, gravitatea acestora, poziția în cadrul grupării infracționale ori în cadrul participației penale, poziția socială, politică ori profesională de natură a favoriza săvârșirea presupuselor fapte, datele personale -starea de sănătate, antecedentele penale, situația familială etc).
Cu toate acestea, adoptarea unor decizii judiciare în aceeași cauză, cu referire la măsurile preventive, impune - ulterior - și o examinare suplimentară, comparativă, a situației fiecărui inculpat.
Sub acest aspect, apare întemeiată susținerea apărării în sensul că, în prezenta cauză, unii dintre inculpații care ocupă paliere mai înalte în presupusul grup infracțional organizat sunt cercetate în stare de libertate, în timp ce inculpatul C.M. este cercetat în stare de arest.
VI) Actele și lucrările dosarului nu relevă, în mod rezonabil, existența unor „date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".
Aceste date nu pot fi deduse, în mod singular, din natura infracțiunilor presupus săvârșite, din gradul de pericol social concret al acestora, stadiul actual al cercetărilor, frecvența unor astfel de infracțiuni etc.
VII) Datele personale ale inculpatului C.M. - lipsa antecedentelor penale, situația familială - sugerează că acesta, pus în libertate provizorie, sub condițiile restrictive și de control judiciar prevăzute de art. 1602 alin. (3) și (31) C. proc. pen., pe de o parte, nu va influența buna desfășurare a procesului penal, nu va încerca să se sustragă de la urmărirea penală sau de la judecată, iar pe de altă parte, nu va săvârși alte infracțiuni sau nu va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
De altfel, în motivarea încheierii atacate se arată - sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. - următoarele:
„Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în cauză, actele și lucrările de urmărire penală nu relevă vreo dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul C.M. ar săvârși alte infracțiuni sau ar întreprinde acțiuni de natură a influenta probatoriul administrat, în condițiile în care acesta nu e cunoscut cu antecedente penale și urmează să își întemeieze o familie, iar până la momentul formulării cererii de liberare provizorie sub control judiciar, probele referitoare la faptele presupus a fi comise (interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice) se aflau în păstrarea organelor judiciare, împrejurare ce înlătură posibilitatea deteriorării sau alterării lor de către orice persoană, nefiind astfel incidente situațiile prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., în care nu poate fi acordată liberarea” (pagina 5 a încheierii atacate).
Nu în ultimul rând, comportamentul procesual ulterior al inculpatului ar fi permanent controlat judiciar și examinat prin prisma incidenței sancțiunii prevăzută de art. 16010 C. proc. pen., „revocarea liberării” și arestării acestuia prin emiterea unui nou mandat de arestare potrivit art. 16010 alin. (3) C. proc. pen.