Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 1024 din 5 iulie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.L.A.și a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că la data de 1 iulie 2011 inculpatul a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar.
Prima instanță a reținut că inculpatul D.L.A. este cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003, constând în faptul că a aderat și sprijinit un grup infracțional organizat.
1) În perioada anului 2010 – începutul anului 2011, în calitatea deținută, de șef al B.V.C.S.A. a aderat și sprijinit grupul infracțional organizat.
2) În acest context, împreună cu inculpatul B.E., începând cu data de 27 octombrie 2010, a ordonat blocarea completă a intrării în țară a mărfurilor de tip textile și încălțăminte, iar apoi, peste câteva zile, a tuturor mărfurilor importate prin B.V.C.S.A., ca măsură de retorsiune pentru neplata de către unii intermediari vamali, printre care, în special inculpatul D.M. și inculpatul A.N.A.R.B.M., a taxelor cuvenite grupului infracțional organizat din care făcea parte, inclusiv a sumelor datorate cu titlu de mită către lucrătorii vamali. Această acțiune era menită a-i determina pe intermediarii vamali menționați să achite aceste sume de bani.
3) Inculpatul D.L.A. a fost permanent informat de membrii grupului infracțional organizat despre acțiunile infracționale desfășurate în B.V.C.S.A., solicitându-i-se acordul cu privire la acestea.
Astfel, cu ocazia unor operațiuni de tranzit vamal efectuate de intermediarul A.N.A.R.B.M. la data de 24 august 2010, în privința unor mărfuri introduse în țară prin B.V.C.S.A., cu destinația vamală Slobozia, pentru care s-a plătit mită lucrătorilor vamali prin intermediul inculpatului T.D.I., acesta l-a informat de cele întâmplate pe inculpatul D.L.A.
4) La data de 25 septembrie 2010 (ora 16:08:08), într-o discuție dintre inculpatul T.D.I. și inculpatul O.C.C., adjunctul inculpatului D.L.A., s-a menționat de către O.C.C. că s-a luat legătura și cu D.L.A., care a fost de părere că „ne facem, de căcat” pentru că toate operațiunile au fost deja închise și totul „e în regulă, fără probleme”.
5) În legătură cu întârzierile la plata datoriilor către comisionarii vamali, incluzând și sumele date ca mită lucrătorilor vamali, la data de 12 octombrie 2010, inculpatul T.D.I. i-a cerut inculpatului D.L.A. să facă presiuni asupra inculpatului D.M. pentru a-și plăti datoriile.
6) La 24 octombrie 2010, orele 13:24:06, într-o discuție purtată între inculpatul T.D.I. și inculpatul Ț.V., referitoare la introducerea în țară a unor containere cu mărfuri prin firme fantomă, s-a afirmat că despre aceste operațiuni a fost informat și D.L.A.
7) La data de 26 octombrie 2010 orele 10:09:08, inculpatul T.D.I. i-a cerut sfatul inculpatului D.L.A. cum să procedeze în cazul unui client al SC C.C.S, G. BV, care realizează o operațiune de tranzit vamal către B.V.T.E. București, ocazie cu care inculpatul D.L.A. a promis să îl ajute, precizând că mita ce trebuie oferită la biroul vamal de destinație este de 500 euro („o palmă europeană”).
8) La data de 27 octombrie 2010, inculpatul D.L.A. a direcționat un client, prin intermediul inculpatului P.L. către inculpatul T.D.I. pentru rezolvarea unor operațiuni de tranzit vamal, prin darea de mită lucrătorilor vamali implicați.
9) La data de 3 noiembrie 2010, ora 08:29:18, inculpatul D.L.A. i-a cerut inculpatului T.D.I. să-i facă legătura unui prieten al său cu „Antena” (inculpatul M.R.), pentru realizarea unor operațiuni de import prin intermediul acestuia, iar la data de 3 noiembrie 2010 ora 09:15:11, inculpatul T.D.I. a luat legătura cu inculpatul M.R. în sensul cerut de inculpatul D.L.A.
10) La data de 13 noiembrie 2010 orele 15:12:33, inculpatul T.D.I. i-a recomandat inculpatului C.M. să ia legătura cu inculpatul D.L.A., pentru că așa i-a indicat acesta din urmă pentru rezolvarea unor probleme în legătură cu operațiunile vamale ale acestuia (a se vedea și 13 noiembrie 2010 orele 15:54:28), ce presupuneau introducerea în țară de mărfuri contrafăcute, purtând însemnele mărcii C.K. În final, problema s-a rezolvat prin plata unei mite în valoare de 3.000 dolari S.U.A., prin intermediul inculpatului T.D.I. (13 noiembrie 2010 ora 20:50:31).
11) La data de 15 noiembrie 2010 orele 10:19:21, inculpatul D.L.A. a intervenit pe lângă inculpații Ț.V. și T.D.I. pentru rezolvarea de către aceștia a unei operațiuni vamale a unui prieten al său, vizând introducerea în țară, în condiții ilegale, a 4 containere cu mărfuri.
12) La data de 13 ianuarie 2011, orele 09:50:06, inculpatul T.D.I. i-a cerut numitului O.M., angajat al SC C.C.S., să îl întrebe și pe inculpatul D.L.A. dacă este de acord cu o operațiune vamală în care este implicată o persoană neagreată de acesta.
13) La data de 22 septembrie 2010, orele 11:50:34, inculpatul D.L.A. i-a dat consultații de specialitate vamală numitului „TOLI” despre modul cum ar trebui să procedeze pentru introducerea în țară a unor mărfuri importate din China, cu mențiunea „porțelan” în actele de proveniență, pentru a o putea declara la vamă ca „ceramică”, încadrare tarifară ce presupunea taxe mai mici (orele 12:58:45).
14) La data de 3 octombrie 2010, orele 10:01:44, inculpatul D.L.A. a fost avertizat de un lucrător de poliție că „toată treaba e nasoală”, „pentru că nu au rezolvat ăia chestiunea”, acesta precizând că va vorbi pentru a afla ce s-a întâmplat. Lucrătorul de poliție a mai precizat „te rog mult de tot, pentru că e mare criză și e dificil (…)”.
La aceeași dată, orele 11:18:18, inculpatul i-a comunicat lucrătorului de poliție, într-un limbaj codat că persoana „a avut presiunea mai mică la o roată, altfel decât presiunea recomandată de producător”.
15) La data de 22 noiembrie 2010, orele 12:37:11, inculpatul D.L.A. s-a implicat în rezolvarea unei probleme legată de activitatea vamală a inculpatului M.R., arătându-i inculpatului B.E. că „nu am putut să vorbesc decât la telefon și n-am putut să-i spun nume, cu astea, concret”.
Organele de urmărire penală l-au situat pe inculpatul D.L.A., iar în cursul actualei faze a procesului penal instanța nu are competența a cenzura prezentarea grupului infracțional organizat, la palierul numărul 3 „palierul de comandă și coordonare la nivelul sistemului vamal”.
Prima instanță a apreciat că în această cauză, în raport cu modul de organizare/ierarhizare al presupusului grup infracțional, situarea inculpatului D.L.A.la unul din palierele superioare ale acestuia, având în vedere probele și indiciile temeinice existente până în prezent, este de natură a justifica concluzia privind „necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte”.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul.
Amplele concluzii ale apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului, precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează:
Liberarea provizorie, deși nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, o instituție destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligații sau de restricții ale libertății), scopul urmărit prin ambele măsuri – chiar dacă sunt de natură diferită – fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului, respectiv, a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea, față de inculpat, a măsurii arestării preventive.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune” corelate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie îndeplinite trei condiții, două pozitive și una negativă.
Prima condiție pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie (indiferent de modalitate) este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiție pozitivă, vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.
Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care lege prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.
Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte”.
Îndeplinirea condițiilor sus-menționate nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație – concluzie ce se desprinde din art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. - care prevede „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda (...)”, instanța de judecată având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen. nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.
Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 53 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înțelege sensul dispozițiilor legale sus-menționate, în jurisprudența sa, instanța europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare. Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus, în mod rezonabil, unei persoane prezumată nevinovată.
Cu valoare de principiu, instanța europeană a decis că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 53 din Convenție este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. A mai stabilit Curtea că, gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest, în condițiile în care durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.
Raportând dispozițiile cuprinse în legea națională (art. 1602 și urm. C. proc. pen.) corelate cu prevederile art. 53 din Convenție, la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că în acest moment, un control judiciar instituit în sarcina inculpatului D.L.A. ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum este definit de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. și că, se impune menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că, prin încheierea din Camera de consiliu nr. 759 din 24/25 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4374/1/2011, (definitivă prin încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în dosarul nr. 4454/1/2011, prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat), Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus în baza art. 1491 raportat la art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f) și art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului D.L.A. pe o durată de 29 de zile, de la data încarcerării.
Temeiurile de drept ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului le-au constituit dispozițiile art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., judecătorul fondului reținând că există probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care s-a cerut arestarea preventivă și că lăsarea lui în liberate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică [condiții prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc. pen.].
Înalta Curte apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată, chiar și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituție nu menționează expres, condiția referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate - condiție cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - și care a constituit temei legal ce a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
La analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar trebuie avute în vedere natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat și împrejurarea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică, iar nu numai datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului și care ar justifica admiterea cererii.
Astfel, natura infracțiunii presupus a fi săvârșită, gradul de pericol social concret al faptei, modalitățile și împrejurările comiterii (inculpatul, în calitate de șef al B.V.C.S.A. a aderat și sprijinit grupul infracțional organizat, a ordonat împreună cu inculpatul B.E. blocarea completă a intrării în țară a unor mărfuri iar apoi a tuturor mărfurilor importate, ca măsură de retorsiune pentru neplata de către unii intermediari vamali a taxelor cuvenite grupului infracțional organizat, inclusiv a sumelor datorate cu titlu de mită către lucrătorii vamali), urmările negative pe care le produce contribuind la amplificarea fenomenului de criminalitate transfrontalieră și implicit la diminuarea credibilității instituțiilor statului, sunt argumente pentru care Înalta Curte apreciază că nu se impune lăsarea în libertate a inculpatului D.L.A.
A analiza instituția liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare la condițiile limitativ prevăzute în art. 1602 C. proc. pen. și la datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului, ar însemna ignorarea dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între care și acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal.
Totodată, analizând numai condițiile menționate de art. 1602 C. proc. pen. se poate ajunge la punerea în libertate a unei persoane care, în raport cu infracțiunile grave pentru care este cercetată, cu modalitatea concretă în care s-a reținut că au fost comise și de urmările produse, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, cel puțin la acest moment procesual.
Referitor la critica privind lipsa probelor care să ducă la concluzia comiterii de către inculpat a faptelor care îi sunt imputate, Înalta Curte o apreciază ca nefondată, având în vedere stadiul procesual în care se află cauza, dar și jurisprudența C.E.D.O., potrivit căreia, pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenția permițând desfășurarea normală a acesteia (cauza C. vs T.).
Așa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată, motivele de recurs invocate fiind nefondate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins, ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.L.A. împotriva încheierii nr. 1024 din 6 iulie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5594/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 iulie 2011.