Asupra recursului de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea nr. 1449 din 6 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 7839/1/2011, s-a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.V.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 04 octombrie 2011, inculpatul R.V., prin apărător ales, avocat A.M., a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1602 C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis conform încheierii nr. 759 din 25 mai 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4374/1/2011.
În motivarea cererii a arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen., sens în care pedeapsa stabilită de lege pentru infracțiunile de luare de mită în formă calificată și de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat nu depășește 18 ani închisoare, limită maximă permisă de norma procesual penală pentru acordarea liberării provizorii sub control judiciar, iar actele dosarului de urmărire penală nu relevă date din care să rezulte că inculpatul, o dată pus în libertate, ar săvârși alte infracțiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă.
Inculpatul a mai susținut că circumstanțele sale personale, respectiv lipsa antecedentelor penale, absolvent de studii superioare, preocuparea permanentă pentru specializare în domeniul de activitate în care funcționează și faptul că are o familie organizată, reprezintă aspecte care fundamentează oportunitatea măsurii liberării provizorii sub control judiciar, aptă să garanteze buna desfășurare a procesului penal.
Prin încheierea nr. 759 din 25 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, rămasă definitivă prin încheierea penală nr. 143 din 31 mai 2011 a completului de 5, s-a luat măsura arestării preventive față de inculpatul R.V. sub aspectul infracțiunilor de luare de mită în formă calificată și de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat prevăzute de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, întrucât la data de 20 noiembrie 2010 a acceptat promisiunea coinculpatului Ț.V. de a-i fi dată suma de 3.200 dolari S.U.A. pentru a-și încălca atribuțiile de serviciu, prin acordarea liberului de vamă pentru mai multe containere procesate prin B.V. Constanța Sud Agigea, făcând parte dintr-un grup infracțional organizat care acționa la punctul vamal menționat.
Măsura preventivă privativă de libertate s-a fundamentat pe dispozițiile art. 143 C. proc. pen. și art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând suficiente indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul R.V. a comis infracțiunile de luare de mită în formă calificată și de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat, infracțiuni sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, precum și probe că lăsarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordine publică.
La evaluarea acestui pericol au fost avute în vedere valorile sociale lezate, gravitatea și urmările faptei, relevante fiind anvergura activității ilicite, valoarea foloaselor necuvenite, frecvența cu care s-au consumat actele de corupție și impactul avut asupra reputației instituțiilor publice, acțiunile inculpatului contribuind la deteriorarea încrederii societății civile în corectitudinea celor abilitați să vegheze la respectarea legii.
Sub aspectul admisibilității în principiu, prima instanță a constatat că sunt îndeplinite condițiile de formă cerute de lege, cererea de liberare provizorie sub control judiciar făcută de avocatul ales fiind însușită de inculpatul R.V., aflat sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 35/ U din 25 mai 2011 emis de Înalta Curte pentru infracțiunile de luare de mită în formă calificată și de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat, infracțiuni intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.
Prima instanță a constatat că, în cauză, actele și lucrările de urmărire penală nu relevă vreo dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul R.V. ar săvârși alte infracțiuni sau ar întreprinde acțiuni de natură a influența probatoriul administrat, în condițiile în care acesta nu e cunoscut cu antecedente penale, a absolvit cursurile unei instituții de învățământ superior, acordând în mod constant atenție pregătirii și desăvârșirii sale profesionale, iar până la momentul formulării cererii de liberare provizorie sub control judiciar, probele referitoare la faptele presupus a fi comise (interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice) se aflau în păstrarea organelor judiciare, împrejurare ce înlătură posibilitatea deteriorării sau alterării lor de către orice persoană, nefiind astfel incidente situațiile prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., în care nu poate fi acordată liberarea.
Prima instanță a apreciat că îndeplinirea condițiilor impuse de cererea de liberare provizorie sub control judiciar nu conduce automat la admiterea acesteia, întrucât pe lângă vocația legală a inculpatului de a formula oricând în cursul procesului o cerere de liberare provizorie, vocație ce se analizează prin prisma dispozițiilor art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen., se examinează și oportunitatea unei astfel de cereri, în raport de prevederile art. 136 alin. (2) și (8) C. proc. pen., instanța având, astfel, posibilitatea de a admite cererea sau, dimpotrivă, de a o respinge motivat, atunci când aceasta nu servește scopului recunoscut de legea procesual penală.
Prima instanță a apreciat că trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc fapta presupus comisă de inculpatul R.V. (gradul de pericol social concret, împrejurările comiterii faptei, urmările produse sau care s-ar fi putut produce), cât și la cele ce privesc persoana inculpatului.
Deși inculpatul beneficiază de circumstanțe personale favorabile (necunoscut cu antecedente penale, cu o familie organizată, absolvent al unei instituții de studii superioare), prima instanță a apreciat că aceste aspecte nu pot fi valorificate în mod singular, cu atât mai mult cu cât o parte dintre acestea reprezintă cerințe obligatorii pentru angajare, exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu făcând posibilă tocmai săvârșirea presupusei fapte penale reținută în sarcina sa.
Examinarea gradului de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorante cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în acest sens pronunțându-se în mod constant și C.E.D.O. (a se vedea în acest sens cauzele C. împotriva României, L. împotriva Franței, H. împotriva Olandei).
Așadar, natura infracțiunilor presupus săvârșite, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și împrejurările comiterii (inculpatul, în calitate de lucrător vamal, a acceptat oferta primirii de foloase necuvenite de la comercianți și comisionari vamali, aplicând în schimb liberul de vamă pentru mai multe containere cu mărfuri), frecvența pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracțiuni și urmările negative pe care le produce lipsind de orice eficiență controlul de frontieră și încurajând fenomenul de criminalitate transfrontalieră, cât și stadiul actual al cercetărilor, au condus prima instanță la concluzia că nu se impune, în acest moment procesual, lăsarea în libertate a inculpatului R.V.; pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului nu s-a diminuat, atâta timp cât acesta avea, la momentul săvârșirii presupuselor fapte penale, calitatea de lucrător vamal, funcție care îl obliga să apere valorile sociale care vizează activitățile specifice punctelor vamale, și nu să le aducă atingere, pe fondul unei scăderi continue a încrederii populației în eficiența organelor statului, astfel încât comportamentul infracțional reținut în sarcina sa alterează imaginea instituțiilor publice din sfera vamală, creând sentimentul general de insecuritate socială, care persistă cu aceeași intensitate, justificând, în continuare, privarea de libertate a acestuia.
S-a apreciat că scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului R.V. [(prin prisma dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.)] nu poate fi atins în cauză prin punerea acestuia în libertate provizorie.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul R.V.
Amplele concluzii ale apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului, precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.
În alin. (2) al aceluiași text de lege, legiuitorul arată că „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune”.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură diferită, fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., corelate cu art. 1602 C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuie îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.
Prima condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.
Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.
Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, în art. 1602 C. proc. pen., se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date” nu a avut în vedere existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiții nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.
Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.
Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază că, în acest moment, un control judiciar instituit inculpatului R.V. este insuficient, pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.
Raportat la gravitatea infracțiunilor presupus a fi săvârșite [(art. 254 alin. (1) și 2 C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003)], la împrejurarea că urmărirea penală nu este finalizată, impunându-se audierea martorilor și administrarea probelor apreciate ca fiind necesare stabilirii adevărului, dar și la atitudinea sa în cursul procedurilor, Înalta Curte apreciază că există „date”, în accepțiunea dispozițiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului.
În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că detenția provizorie este legitimă, fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului, nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale, dar și din perspectiva C.E.D.O. (inculpatul fiind arestat la data de 25 mai 2011), iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.
Așa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată, motivele de recurs invocate fiind nefondate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul R.V. va fi respins, ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.V. împotriva încheierii nr. 1449 din 6 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 7839/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2011.